1

1.    EVOLUTIA DE ANSAMBLU A ECONOMIILOR TARILOR DEZVOLTATE IN ANII ’70, ’80

In anii ’60 toate tarile au traversat o perioada in general fasta, cu rate de crestere ridicate (peste 4% in medie) si rate ale somajului reduse. Dintre toate Japonia si Franta au avut un ritm de crestere relativ mai mare decat celelalte.

Desi criza se anunta inca de la sfarsitul deceniului, ea s-a declansat cu adevarat odata cu socul petrolier din 1973-74. Acesta a afectat toate tarile, dar nu in aceeasi masura. Astfel, varfurile inflatiei aveau o amploare inegala: foarte marcate (peste 20% ritm anual) in Marea Britanie, Japonia si Italia, putin mai reduse (10-15%) in Franta si SUA, moderate (6%) in RFG.

De asemenea, rata somajului a avut valori diferite. In RFG si SUA a crescut mai repede, ca mai apoi sa se stabilizeze si chiar sa se reduca, pe cand in celelalte tari a crescut in continuu.

Incepand cu 1977-78 ratele inflatiei au revenit peste tot la niveluri mai modeste, cresterea economica a recapatat o anumita vigoare si ratele somajului s-au redus sensibil, exceptand Franta si Italia.

Al doilea soc petrolier a avut consecinte comparabile cu ale primului, varfurile inflatiei fiind in general mai putin marcate.

Incepand cu 1983, rata de crestere a redevenit pozitiva in SUA, investitiile productive au crescut spectaculos, productivitatea industriala s-a redresat considerabil si a avut loc o reducere rapida a somajului.

In Japonia cresterea era sensibila si, cu toate ca era inferioara deceniilor anterioare, ea permitea o stabilizare a somajului la un nivel modest.

In Europa cresterea economica era redusa. Sporirea anemica a investitiilor productive ridica probleme, productivitatea progresa cu un ritm mediu ridicat, iar rata somajului isi urma ascensiunea, pana la o stagnare relativa in 1987.

Dupa primul soc petrolier toate statele au adoptat politici interventioniste.

Elementul cel mai marcant a fost cresterea ponderii cheltuielilor bugetare in PIB in toate tarile OCDE pe intreaga perioada considerata. Se constata cateva diferente intre tari. Tendinta de crestere a acestei ponderi a fost mai puternica in tarile europene decat in SUA, unde a fost relativ modesta, si Japonia, unde nu s-a remarcat decat incepand cu primul soc petrolier. In cele mai multe cazuri cresterea acesteia se atribuia partial expansiunii cheltuielilor de transfer, accentuandu-se caracterul de stabilizator automatic al bugetului.

Particularitatea SUA era explicabila prin preferinta acestei tari pentru relansare prin reducerea prelevarilor obligatorii. Cele 2 exemple de elaborare a unei astfel de politici (“tax-cut-Kennedy-Johnson” 1964 si “tax-cut-Reagan” 1982) erau asemanatoare atat in ceea ce priveste inspiratia – care imbina aspectele keynesiste de relansare a cererii menajelor si intreprinderilor in vederea stimularii cresterii ofertei – cat si in ceea ce priveste amploarea lor.

Diferenta majora consta in aparitia unui deficit federal, considerabil si persistent, datorita imposibilitatii autoritatilor de a frana cresterea cheltuielilor.

Indexarea completa a baremurilor, reforma fiscala din 1986, care a diminuat rata marginala de impozitare, si cresterea inflatiei au suprimat stabilizatorul economic, exprimat prin cresterea spontana a veniturilor publice, datorita progresivitatii ratelor si nerevizionarii baremurilor in perioada de inflatie sustinuta.

In SUA eforturile de limitare a deficitului au fost slabe, dorinta de a evita recesiunea si cresterea somajului reprezentand cheia de interpretare a atitudinii americane.

La inceputul anilor ’80 politicile bugetare si fiscale in Europa erau ghidate de dorinta de a reduce datoria publica. Aceasta din urma s-a acumulat rapid intre cele 2 socuri petroliere in toate tarile cu exceptia Frantei, unde nu a crescut substantial decat dupa 1981.

In mod global, orientarea finantelor publice in majoritatea tarilor europene a fost restrictiva, pe cand in SUA a predominat o situatie inversa. 

2.    SCOPUL SI CONSECINTELE FINANTARII DIN RESURSE PUBLICE

         Activitatea guvernamentala necesita realocarea resurselor din folosul privat in folosul public. Pentru aceasta indivizii trebuie constransi sa renunte la dreptul de a dispune de resurse pentru propriul lor uz, astfel incat guvernul sa poata obtine aceste drepturi pentru a furniza bunuri si servicii.

            Resursele guvernamentale trebuie procurate astfel incat sa nu fie afectate anumite variabile:

1.      Echilibrul politic: Cantitatea de bunuri publice depinde de impozitele care trebuie platite de contribuabili, iar repartitia acestora asupra cetatenilor influenteaza optiunile lor electorale.

2.      Echilibrul general al pietei si eficienta cu care resursele sunt folosite pentru uzul privat: Procurarea resurselor publice poate distorsiona preturile bunurilor si serviciilor astfel incat sa impiedice pietele competitive sa fie eficiente.

3.      Repartitia veniturilor: Metodele alternative de procurare a resurselor publice afecteaza repartitia veniturilor, reducand venitul pe care indivizii in cheltuie pentru bunuri si servicii private si influentand preturile si cantitatile de bunuri private tranzactionate pe piata.

Criterii alternative de evaluare a metodelor alternative de finantare a cheltuielilor guvernamentale:

Echitabilitate: Repartitia poverii finantarii cheltuielilor guvernamentale trebuie sa coincida cu sensul notiunilor de corectitudine si capacitate de plata.

Eficienta: Sistemul de finantare a cheltuielilor guvernamentale trebuie sa colecteze veniturile cu pierderi minime de eficienta in sectorul privat.

Comoditate: Un sistem de finantare a cheltuielilor guvernamentale trebuie sa fie relativ usor de administrat, fara cheltuieli excesive de colectare, si in concordanta cu normele legale.

3.      POLITICI FINANCIARE PROMOVATE IN TARILE CU ECONOMIE DE PIATA

            Partidul (sau coalitia) de la putere adopta prin programul de guvernare anumite politici, interne si externe, prin care urmareste realizarea obiectivelor sociale, economice, etc. pe care trebuie sa le realizeze in perioada cat detine puterea. Politica financiara joaca un rol important, deoarece se refera la atragerea resurselor necesare indeplinirii obiectivelor. Desigur ca politica financiara difera de la tara la tara, in functie de conditiile concrete specifice fiecarei tari.

3.1. POLITICA FINANCIARA IN DOMENIUL CHELTUIELILOR PUBLICE

            Aceasta politica stabileste volumul si structura cheltuielilor publice necesare asigurarii functiilor statului.

            Ca pondere in PIB, tarile dezvoltate aloca in medie 42% (1987) pentru cheltuieli publice, existand totusi variatii mari pe tari: Olanda, Suedia, Danemarca 60-62%, Franta, Austria 48-53%, SUA, Elvetia, Spania, Australia 37-39%.

Explicatia acestor variatii o reprezinta faptul ca unele domenii de interes public (sanatate, asigurari sociale, invatamant) sunt acoperite atat din resurse publice, cat si din resurse private, ponderile acestora fiind diferite de la tara la tara.

Spre exemplu, cheltuielile pentru sanatate sunt sustinute de sectorul public in proportie de 42.4% in SUA fata de 85% in RFG, 84.8% in Danemarca, 78.4% in Olanda si 71% in Franta.

In domeniul asigurarilor sociale, resursele publice acopera ponderi variate din cheltuielile totale, astfel: 24.1% in SUA, 42.6% in RFG, 40.4% in Danemarca, 40.3% in Franta, 37.7% in Elvetia.

Din cheltuielile totale pentru invatamant sectorul public suporta 15% in Elvetia, 13.9% in Australia, 7.8% in RFG, 9.3% in Franta.

Analiza retrospectiva a evolutiei cheltuielilor publice in perioada 1977-1986 arata ca ponderea acestora in PIB a crescut cu 4 puncte in tarile dezvoltate.

Cheltuielile publice ale tarilor dezvoltate sunt destinate in proportie de 50-70% scopurilor sociale: asigurari si asistenta sociala, sanatate, invatamant, locuinte, recreatie. Cheltuielile cu caracter economic – pentru transporturi si telecomunicatii, agricultura si silvicultura, combustibili, energie, industrie extractiva – sunt cuprinse intre 9 si 13% din total.

3.2. POLITICA FINANCIARA IN DOMENIUL VENITURILOR STATULUI

            Aceasta politica stabileste sursele de formare a fondurilor bugetare si extrabugetare necesare statului pentru acoperirea obiectivelor propuse.

            Desi in tarile dezvoltate media resurselor publice in PIB este de 39% (1987), cifrele variaza mult de la o tara la alta: 615 in Suedia, 45-48% in Franta, RFG, Belgia si Austria, 33-35% in Spania si SUA.

            Caracteristic pentru tarile dezvoltate este  faptul ca ele isi procura 90% din resursele financiare publice din impozite, taxe si contributii pentru asigurari sociale, iar restul de la intreprinderi si proprietati publice.

            Referitor la structura veniturilor fiscale, impozitele directe (pe venit si avere) reprezinta 2/3 din total, iar cele indirecte (pe bunuri si servicii) 1/3.

            In SUA, Elvetia, Canada, Australia, Danemarca, Suedia, Marea Britanie, RFG impozitele pe venitul individual, pe profitul societatilor si pe avere furnizeaza 60-77% din totalul veniturilor fiscale, iar in Austria, Norvegia, mai putin de 50%. Exista tendinta de crestere a ponderii impozitelor directe pe seama reducerii celei a impozitelor indirecte. In cadrul impozitelor directe, impozitul pe venitul individual si impozitul pe profitul societatilor reprezinta 9/10 din total, iar impozitul pe averea persoanelor fizice si impozitul pe activul net al societatilor mai putin de 1/10. Resursele procurate din impozitul pe venitul persoanelor fizice sunt de peste 4 ori mai mari decat cele din impozitul pe profitul societatilor.

3.3. ECHILIBRUL FINANCIAR

            Intrucat veniturile publice nu acopera integral cheltuielile publice, pentru diferenta se apeleaza la emisiune monetara, imprumuturi pe piata interna, credite sau ajutoare externe.

            Desi media indica in intervalul 1977-1987 valori ale ecartului dintre cheltuielile si veniturile publice de 2-5.2%, unele tari au inregistrat valori mult mai mari: Grecia (4-19%), Irlanda (9-15%), Belgia (8-14%), Suedia (2-10%), Canada (4-8%), etc.

            Aceste deficite se datoreaza in perioada respectiva celor 2 socuri petroliere, fluctuatiilor conjuncturale ale cursurilor de schimb si paritatilor monetare, scumpirii creditului, inarmarilor.

            Inregistrarea unor importante deficite financiare a fost consecinta cresterii accelerate a cheltuielilor publice, a incetinirii ritmului de crestere a veniturilor publice sau a ambelor cauze. Autoritatile publice ale unor tari au promovat in mod deliberat o politica a deficitelor sistematice, prin folosirea emisiunii monetare si a imprumuturilor – ca sursa de finantare a acestora – urmarind redresarea economiei stagnate sau transferarea poverii crizei asupra altor tari.

            Astfel, administratia de la Washington a stimulat atragerea disponibilitatilor banesti de pe piata interna si din strainatate prin majorari succesive ale ratei dobanzii la imprumuturile contractate de stat. Cererea sporita de dolari americani s-a manifestat si din partea tarilor importatoare de capital, ceea ce a facut ca emisiunea baneasca sa nu duca la agravarea proceselor inflationiste, ci dimpotriva, sa contribuie la intarirea puterii de cumparare a dolarului.

            Japonia, RFG, Franta, Italia si alte tari dezvoltate au suferit consecintele cresterii pretului titeiului si ale deprecierii monedelor lor in raport cu dolarul american, inregistrand importante deficite financiare, dar, in calitate de tari creditoare, au profitat de pe urma majorarii dobanzii pe piata externa.

3.4. IMPOZITELE SI TAXELE – INSTRUMENTE DE CONDUCERE A ECONOMIEI DE PIATA

Mai multe impozite pot sa surprinda mai bine materia impozabila (venitul, averea, produsele care fac obiectul schimbului, serviciile, etc.) si sa influenteze procesele economice, respectiv comportamentul indivizilor si agentilor economici. De aceea numarul impozitelor si taxelor difera de la o tara la alta.

Cel mai important impozit din prisma randamentului adus este impozitul pe venitul persoanelor fizice. Conceput ca impozit global, se aplica tuturor veniturilor persoanelor fizice, indiferent de provenienta lor.

In Germania impozitul pe salarii se stabileste in functie de “clasele de impunere”, “tabelele de impozite” si “cartile de impunere”. Exista 6 clase de impunere in functie de situatia familiala a contribuabililor, numarul celor care mincesc in cadrul familiei, etc. Cotele de impunere sunt cuprinse intre 19 si 53%.

In Franta se aplica sistemul cotitatii, adica venitul global al unei familii se imparte la un coeficient, in functie de starea sociala a contribuabilului, pentru a afla la ce cota de impunere se incadreaza; acestea variaza intre 5 si 56.8%.

In Japonia, nivelul progresivitatii ajunge pana la 50%, iar in Australia pana la 60%.

In SUA, in perioada 1987-88, s-au redus treptat cotele impozitului pe veniturile persoanelor fizice de la 11-50% (14 cote) la 15-28% (2 cote), marindu-se minimul neimpozabil si abrogandu-se unele avantaje fiscale. Aceste masuri urmaresc ca acest impozit sa nu mai poata influenta repartizarea veniturilor populatiei si sa devina neutru.

Cotele de impunere au scazut si in Franta, Germania, Marea Britanie si Italia. Aceste tari pastreaza inca un sistem de impunere bazat pe cote progresive, considerandu-l mai echitabil.

Impozitul pe profitul societatilor are un randament fiscal de 3-6 ori mai mic decat impozitul pe venitul persoanelor fizice.

Ca parghie economica, este folosit pentru stimularea intreprinderilor sa-si foloseasca profitul si alte resurse financiare pentru finantarea investitiilor. In SUA, inca din 1962 se acordau bonificatii fiscale pentru investitii in utilaje noi, achizitionate si date in exploatare. Aceste bonificatii au cunoscut modificari de-a lungul anilor pana cand au fost a brogate prin reforma fiscala din 1986. In schimb, tot atunci au fost extinse facilitati cu caracter general, si anume: s-a redus cota maxima a impozitului pe profitul corporatiilor si s-a temperat progresivitatea impunerii.

De asemenea, impozitul pe profitul corporatiilor s-a redus prin introducerea amortizarii accelerate a imobilizarilor si prin deducerea din impozit a unei cote din sporul cheltuielilor pentru cercetare.

In Germania cotele de impunere pentru profitul societatilor sunt: 50% pentru partea care ramane la dispozitia societatii si 36% pentru partea care se distribuie ca dividende. De asemenea, se practica reducerea impozitului pe profit pentru investitii, iar cheltuielile materiale curente si cele cu intretinerea personalului care lucreaza in cercetare se deduc integral, considerandu-se cheltuieli de productie.