TESUTUL EPITELIAL

Ţesutul epitelial este caracterizat prin celule care au, in general forma paralelipipedica sau prismatica, cu foarte putina substanţa intercelulara, încât sunt strâns legate intre ele. In epitelii, substanţa intercelulara este deci o substanţa cimentată. Ţesutul epitelial se găseşte in organism, fie la suprafaţa, intrând in alcătuirea straturilor externe ale pielii, fie căptuşind unele cavităţi ale
corpului sau ale unor organe.
In ceea ce priveşte originea ţesutului epitelial, trebuie remarcat faptul ca el poate lua naştere din oricare dintre cele trei foite germinative. Astfel, cunoaştem epitelii de origine ectodermica, cum este epiteliul epidermic, ependimar, plexurile coroide etc. ; altele sunt de origine endodermica, cum este epiteliul diferitelor segmente ale tractului digestiv si epiteliului glandular al pancreasului exocrin, iar altele de origine mezodermica, cum este epiteliul care intra in alcătuirea pleurei, a peritoneului si a pericardului.
Celulele ţesutului epitelial prezintă o citoplasma densa, a cărei structura variază cu funcţia pe care o îndeplineşte epiteliul respectiv. Nucleul este bine dezvoltat si are o forma legata de forma celulei. După modul de grupare a celulelor, ţesuturile epiteliale se pot împărţii
in doua categorii :
- epitelii in care celulele sunt dispuse intr-un singur strat si, de
aceea, se numesc epitelii unistratificate sau epitelii simple (de exemplu, epiteliul                            bronhiilor mici);
- epitelii in care celulele sunt dispuse in mai multe straturi si, de
aceea, se numesc epitelii stratificate (de exemplu, epidermul).

            După aşezarea lor si după funcţia pe care o îndeplinesc, epiteliile se împart in patru categorii : epitelii de acoperire, epitelii glandulare, epitelii de resorbţie si epitelii senzoriale.

            EPITELIILE DE ACOPERIRE

Sunt epiteliile care acoperă suprafaţa corpului sau căptuşesc cavităţile corpului sau ale unor organe. Ele sunt formate din celule turtite sau prismatice dispuse intr-un singur strat sau in mai multe straturi, alcătuind epitelii simple si epitelii stratificate. Simplu sau stratificat, epiteliul de
acoperire se sprijină pe un ţesut conjuctiv numit corion, de care este separat printr-o membrana bazala, o formaţiune cu structura si grosime variabila. La partea libera, celulele epiteliale de acoperire au o membrana îngroşata numita cuticula. La unele epitelii cuticula este prevăzuta cu cili
sau flageli.
EPITELIILE DE ACOPERIRE SIMPLE

Aceste epitelii se pot prezenta sub trei aspecte :

EPITELIUL SIMPLU PAVIMENTOS

In epiteliul simplu pavimentos, celulele sunt turtite, de forma unor lame (solzi), cu contur poligonal, si sunt dispuse intr-un singur strat având aspectul plăcilor unui pavaj (fig. 1). Ele sunt aşezate pe o membrana bazala care le solidarizează intre ele.
Acest  epiteliu este destul de răspândit in organism. El se găseşte, de exemplu, in alcătuirea interna a vaselor sanguine si limfatice si a peretelui capilarelor sanguine si limfatice si se numeşte, in acest caz, endoteliu vascular ; celulele endoteliale sunt celule turtite cu contur sinuos,
sprijinite pe o membrana bazala, cu suprafaţa libera foarte lunecoasa care ajuta mişcarea sângelui. Endoteliul vascular al capilarelor realizează o mare suprafaţa de schimb intre sânge si spatiile intracelulare. Epiteliul simplu pavimentos se găseşte si in alcătuirea membranelor seroase (pleura, pericard, peritoneu), unde poarta numele de mezoteliu sau ţesut seromembranos.
Celulele mezoteliale sunt celule turtite cu contur sinuos. O membrana seroasa este formata din doua lame de ţesut conjuctiv.

            EPITELIUL SIMPLU PRISMATIC

In epiteliul simplu prismatic celulele au forma prismatica sau cilindrica si sunt dispuse cu axul longitudinal perpendicular pe suprafaţa epiteliului. Acest epiteliu se găseşte in tubul digestiv, de la cardie pana la rect, in trompele uterine, in bronhiile mici si in canalele unor glande. Unele epitelii prismatice simple sunt prevăzute cu cili vibratili, cum sunt acelea din trompele uterine.

            EPITELIUL PSEUDOSTRATIFICAT

Este tot un epiteliu simplu, ale cărui celule au insa forme si dimensiuni diferite si din aceasta cauza pa stratificate (fig. 3). Putem stabili destul de uşor ca e un epiteliu simplu, întrucât se sprijină pe membrana bazala. Un astfel de epiteliu se găseşte in trahee, in bronhiile mari, in mucoasa nazala,
respiratorie etc.

EPITELIILE DE ACOPERIRE STRATIFICATE

După natura stratului superficial al epiteliului celui mai depărtat de membrana bazala, epiteliile de acoperire stratificate se pot grupa in doua categorii : epiteliul stratificat pavimentos si epiteliul stratificat prismatic.

            EPITELIUL STRATIFICAT PAVIMENTOS

Epiteliul stratificat pavimentos este format din mai multe straturi de celule, dintre care stratul superficial, este alcătuit din celule pavimentoase (turtite). Celelalte staturi au celule cu forme diferite. De obicei, stratul cel mai profund este un strat generator, ale cărui celule se divid tangenţial si formează spre exterior straturi noi. El se afla aşezat pe o membrana bazala. Epiteliul stratificat pavimentos se găseşte in piele, formând epidermul, in mucoasa bucala, esofagiana, laringiana, in uretra, cornee etc. Pentru epiderm este caracteristic faptul ca celulele cele mai superficiale se turtesc foarte mult si devin cornoase, desprinzându-se de pe
suprafaţa pielii, proces care se numeşte exfoliere (descuamare)

EPITELIUL STRATIFICAT PRISMATIC

Epiteliul stratificat prismatic este format din mai multe straturi de celule, stratul superficial fiind alcătuit din celule prismatice sau cilindrice, uneori prevăzute cu cili. Asemenea epiteliu este puţin răspândit in organism. Îl găsim la baza epiglotei si pe fata superioara a valului palatin etc.
Ţesuturile epiteliale de acoperire au rol de protecţie mecanica aşa cum este, de exemplu, cazul epidermului. Pot îndeplini insa si alte roluri destul de importante, ca, de exemplu, rolul de bariera, cum este cazul epiteliului vezicii urinare, care împiedica pătrunderea in organism a unor substanţe din urina.

EPITELIILE GLANDULARE

Epiteliile glandulare sunt formate din celule capabile sa producă anumite substanţe, pe care le elimina in mediul lor înconjurător. De obicei, celule glandulare se grupează, formând organe speciale numite glande ; uneori insa, ele rămân ca celule glandulare izolate printre celulele unor epitelii de acoperire ca, de exemplu, in epiteliul tractului digestiv sau in epiteliul
traheei, alcătuind celulele mucoase.

CELULE EXCRETOARE SI CELULE SECRETOARE

După felul cum funcţionează, celulele epiteliului glandular se pot împarţi in : celule excretoare si celule secretoare. Unele celule glandulare iau din mediul lor substanţe nefolositoare
provenite din metabolismul celular, pe care le elimina, fără sa le transforme ; acestea se numesc celule excretoare, iar glandele in alcătuirea cărora intra asemenea celule se numesc glande excretoare. Aşa sunt, de exemplu, glandele sudoripare.
Alte celule glandulare au caracteristic faptul ca iau din sânge anumite substanţe, din care elaborează alte substanţe, cu totul deosebite ; acestea poarta denumirea de celule secretoare, care formează glande secretoare, cum sunt glandele digestive si glandele endocrine.

GLANDELE EXOCRINE

           Glandele exocrine sau glandele cu secreţie externa sunt caracterizate prin aceea ca produsul eliminat de celulele glandulare se scurge printr-un canal, fie afara din corp, fie intr-o cavitate a corpului. O glanda exocrina prezintă, in general, doua părţi : o parte formata din celule glandulare, care se numeşte adenomer si o parte formata dintr-un conduct, care se numeşte canal excretor.
După forma adenomerului, glandele exocrine se împart in trei categorii : glande tubuloase, glande acinoase si glande tubuloacinoase.

GLANDE TUBULOASE

              Sunt caracterizate printr-un adenomer de forma tubulara care se deschide la suprafaţa unui epiteliu sau se continua cu un canal excretor. Glandele tubuloase pot fi simple sau ramificate.
Glandele tubuloase simple au adenomerul ca un tub simplu, neramificat. La unele, adenomerul este drept (fig. 6, A), ca la glandele Lieberkuhn din mucoasa intestinului subţire. La altele, adenomerul prezintă extremitatea profunda răsucita in forma de ghem, purtând denumirea de glomerul (fig. 6, B); asemenea glande se numesc glande glomerate, cum sunt glandele sudoripare.
Glandele tubuloase ramificate au adenomerul tubulos, ramificat ca la glandele pilorice din mucoasa stomacala

GLANDELE ACINOASE

Se mai numesc si glande alveolare. Sunt caracterizate prin aceea ca adenomerul are forma unei vezicule dispuse la extremitatea interna a unui canal excretor, vezicula care se numeşte acin glandular. După numărul acinilor, glandele acinoase pot fi : simple sau compuse. Glandele acinoase simple au adenomerul format numai dintr-un singur acin glandular, a cărui cavitate se continua cu canalul excretor (fig. 7, A) ; ca exemplu de glanda acinoasa simpla citam glandele sebacee mici. Glandele acinoase compuse sunt caracterizate prin existenta mai multor
acini glandulari. După forma canalului excretor, aceste glande se împart in : glande acinoase compuse neramificate si glande acinoase compuse ramificate.
Glandele acinoase compuse neramificate au un canal excretor simplu, dar in lungul sau si la capătul intern se deschid numeroşi acini glandulari (fig. 7, C) : ca de exemplu citam glandele Melbomius, situate pe marginea ploapelor. Glandele acinoase compuse ramificate au canalul excretor ramificat, fiecare ramura terminându-se cu un acin. Forma acinilor este variabila.
; De obicei, acinii acestor glande au forma alungita, intermediara intre tub
si vezicula, si atunci glanda se numeşte tubuloacinoasa (fig. 7, D) ; din aceasta categorie citam glanda parotida si pancreasul exocrin.

GLANDELE ENDOCRINE

Glandele endocrine sau glandele cu secreţie interna sunt organe formate din celule glandulare, care produc substanţe numite hormoni, cu rol foarte important in desfăşurarea funcţiilor organismului. Aceste glande se caracterizează prin aceea ca nu au un canal excretor prin care hormonul sa se scurgă din glanda. In schimb, glandele endocrine au o puternica vascularizaţie, datorita căreia hormonul este  luat de sânge, prin osmoza, si transportat in tot organismul. Aşezarea celulelor glandulare poate fi diferita. In unele glande, aceste celule formează vezicule in care se varsă hormonul, de unde este luat de sânge : astfel sunt dispuse celulele glandulare in glanda tiroida. In alte glande, celulele glandulare formează cordoane, ca, de exemplu, in medulosuprarenala sau grămăjoare de celule, ca nişte insule, cum sunt dispuse in pancreas (insulele L angerbans).

Trebuie remarcat ca exista si celule glandulare capabile sa secrete doua feluri de produse : un produs, care pătrunde in sânge , si un alt produs care se varsă printr-un canal excretor ; acesta este cazul celulelor hepatice.

             Ţesutul glandular este foarte răspândit in organism si joaca un rol foarte important in viata acestuia, atât prin substanţele de secreţie, care ajuta la îndeplinirea funcţiilor organismului, cat si prin substanţele de excreţie, care sunt substanţe vătămătoare organismului si trebuie deci eliminate.

EPITELIILE DE RESORBTIE

In procesul de resorbţie, celulele epiteliale primesc prin polul apical diferite substanţe care, după ce străbat celula, o părăsesc prin polul bazal, trecând in interstiţiile conjuctive, unde se găsesc capilarele sanguine. Membrana polului apical se caracterizează prin existenta aşa-numitului platou striat. Microscopul electronic ne arata ca platoul striat este alcătuit din nişte microvilozitati (microvili), care nu sunt altceva decât expansiuni citoplasmatice. Acestea realizează o suprafaţa enorma de absorbtie. Astfel de epitelii întâlnim la mucoasa intestinului subţire, a tubilor urinari si la mezoteliul peritoneal.

EPITELIILE SENZORIALE

Sunt epitelii care s-au diferenţiat pentru a recepţiona excitaţii din mediul înconjurător. Ele sunt formate din doua feluri de celule : celule senzoriale si celule de susţinere.
1.Celulele senzoriale sunt celule epitelial  care s-au diferenţiat pentru a recepţiona diferite informaţii din mediul înconjurător si a determina, prin aceasta, excitaţia celulelor nervoase cu care se afla in legătura. Ele se găsesc, deci, in contact cu mediul înconjurător si cu celulele nervoase.       Numai in aceste condiţii de dubla legătura celulele senzoriale pot funcţiona. Deşi au aceiaşi origine (ectoderma) ca si celulele nervoase, totuşi se deosebesc de acestea ; in timp ce celulele senzoriale pot recepţiona excitaţii, dar nu le pot conduce, celulele nervoase pot sa conducă excitaţiile din mediu, dar nu le pot recepţiona ; datorita acestor deosebiri, cele doua feluri de celule se completează reciproc din punct de vedere funcţional.
Pentru a îndeplini aceasta funcţie, celulele senzoriale s-au diferenţiat din punct de vedere morfologic si structural. Celulele senzoriale s-au specializat pentru recepţionarea unor anumiţi
excitanţi si intra in alcătuirea organelor de simt. Se descriu mai multe tipuri de celule senzoriale care corespund diferitelor organe de simt :
Celulele senzoriale tactile se găsesc in pătura mucoasa a epidermului. Celula senzoriala tactila este o celula turtita paralel cu suprafaţa epidermului. Ea este in legătura cu terminaţiile nervoase intraepidermice si recepţionează excitaţiile mecanice din mediu.
Celulele senzorial  gustative se găsesc in mugurii gustativi in epiteliul mucoasei linguale si sunt fusiforme. aceste celule sunt aşezate cu o extremitate pe membrana bazala a epiteliului, fiind înconjurata de terminaţii nervoase, iar extremitatea opusa se termina printr-un fir(cil). Celulele gustative recepţionează excitaţiile provocate de anumite substanţe (sapide) care se pot
solubiliza. Celulele senzoriale auditive sau celulele senzoriale fonoreceptoare aparţin epiteliului din care este format organul Corti (din urechea interna).Celula fonoreceptoare are forma de para (piriforma) si este aşezata cu extremitatea subţiata spre membrana bazala, pe care n-o atinge ; extremitatea opusa, îndreptata spre suprafaţa organului Corti, este prevăzuta cu perişori rigizi
care sunt proeminenţi pe suprafaţa acelui organ. Partea subţiata a celulei fonoreceptoare este înconjurata de terminaţiile nervoase ale ramurii cohleare a nervului acusticovestibular. Aceste celule sunt excitate de anumite vibraţii. Celulele senzoriale statoreceptoare se găsesc in epiteliul petelor (maculelor) auditive din utricula si sacula, si in crestele auditive din ampulele canalelor semicirculare. Celula statoreceptoare prezintă asemănări cu celula auditiva, fiind tot piriforma. La extremitatea libera are peri lungi, uniţi intr-un mănunchi numit par acustic. Extremitatea subţire este înconjurata de terminaţii ale ramurii vestibulare a nervului acusticovestibular.
Au mai fost descrise ca celule senzoriale celulele olfactive si celulele vizuale. Trebuie insa sa remarcam ca aceste celule nu pot fi considerate ca celule senzoriale, pentru ca ele sunt celule nervoase.
2.Celule de susţinere. Al doilea constituent al epiteliilor senzoriale îl reprezintă celulele de susţinere. Acestea sunt celule epiteliale care se găsesc intre celulele senzoriale si au rol de protecţie . Epiteliile senzoriale joaca un rol foarte important in viata organismului, întrucât contribuie la realizarea relaţiilor lui cu mediul înconjurător.