Conceptul de participatie penala

Categoria: Referat Drept

Descriere:

În materia participaÅ£iei penale în literatura de specialitate s-au conturat două opinii cu privire la natura juridică a participaÅ£iei: teza monistă sau a unităţii de infracÅ£iune, a complicităţii – delict unic ÅŸi teza pluralistă sau a autonomiei participaÅ£iei penale, a complicităţii – delict distinct...

SECŢIUNEA I

CONCEPTUL DE PARTICIPAŢIE PENALĂ

§1. Pluralitatea de făptuitori

Infracţiunea poate fi săvârşită de o persoană sau de mai multe. Explicaţia cooperării mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni poate fi, printre altele, aceea că se creează posibilităţi pentru o executare mai sigură, cu mai multe şanse de reuşită, se asigură înlăturarea mai uşor a piedicilor, inclusiv a victimei şi a persoanelor care s-ar opune infractorilor.[1] Cooperarea mai multor persoane la comiterea unei infracţiuni se numeşte pluralitate de făptuitori, care poate fi de trei feluri: naturală, constituită şi ocazională (participaţia penală).

Pluralitatea naturală există atunci când prin specificul unei infracţiuni săvârşirea ei nu poate fi concepută fără concursul activităţilor a două sau mai multe persoane, pluralitatea fiind absolut necesară, indispensabilă pentru realizarea infracţiunii; de aici şi numele de infracţiuni bilaterale[2]. Asemenea infracţiuni sunt, de exemplu, incestul – art. 203 C. pen. sau bigamia – art. 303 C. pen. Alte infracţiuni presupun cooperarea mai multor persoane, de exemplu subminarea puterii de stat – art. 162 C. pen. Se observă însă că nu este necesar ca toţi făptuitorii să acţioneze cu aceeaşi formă de vinovăţie, cum ar fi cazul căsătoriei putative[3].

Pluralitatea constituită sau organizată[4] constă în simpla asociere a unor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni. Ca şi în cazul pluralităţii naturale, pluralitatea constituită este necesară, indispensabilă pentru o anumită infracţiune, dar, spre deosebire de prima, unde pericolul social al faptei este determinat de ceea ce se săvârşeşte concret, în cazul pluralităţii constituite pericolul rezultă din ceea ce îşi propun să săvârşească persoanele care s-au asociat. De aceea pluralitatea constituită este întotdeauna o înfracţiune de sine stătătoare care există indiferent dacă s-a comis ori nu delictele dorite şi urmărite, şi este întotdeauna prevăzută în partea specială a Codului penal, de exemplu: complotul – art. 167 şi asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni – art. 323. Fiecare persoană asociată se consideră că a săvârşit infracţiunea în persoana sa şi va răspunde penal pentru calitatea de autor[5], fără a putea exista şi calitatea de coautor la acest tip de pluralitate[6].

Pluralitatea ocazională (participaţia penală) există atunci când fapta prevăzută de legea penală deşi putea fi săvârşită de o singură persoană, ea a fost realizată totuşi prin cooperarea mai multor persoane cu acte de aceeaşi natură sau de natură diferită. Cooperarea este determinată de nevoia de a înlesni executarea faptei, mai ales atunci când ea necesită operaţii multiple şi complexe.[7] Dacă în cazul celorlalte două forme de pluralitate fiecare dintre făptuitor este considerat că a realizat în propria-i persoană conţinutul faptei săvârşite, în cazul pluralităţii ocazionale fiecare făptuitor contribuie cu o anumită parte din aceeaşi infracţiune. Iată de ce dacă acţiunile făptuitorilor întrunesc şi conţinutul constitutiv al unei alte infracţiuni decât cele săvârşite în comun, aceştia vor răspunde pentru un concurs de infracţiuni iar nu pentru o singură infracţiune – cea comisă individual.

În ceea ce priveşte coexistenţa formelor de pluralitate, se consideră că pluralitatea naturală şi cea constituită, reprezentând infracţiuni de sine stătătoare, nu sunt incompatibile cu participaţia, aceasta din urmă se va reţine ori de câte ori fapta penală a fost comisă de un număr mai mare de persoane decât cel necesar, în raport cu natura ei.[8] În sens contrar, s-a susţinut că pluralitatea ocazională este posibilă numai la săvârşirea infracţiunilor urmărite de cei care s-au constituit, pentru pluralitatea constituită[9], îar pentru pluralitatea naturală nu este posibilă participaţia[10].

§2. Noţiunea de participaţie

1. Participaţia penală este reglementată în mod expres în art. 23-31 ale Codului penal.

Participaţie penală există atunci când mai multe persoane, între care s-a stabilit o legătură subiectivă (coeziune psihică), cooperează cu acte materiale sau intelectuale la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, cooperare care nu este cerută de conţinutul legal al acesteia.[11] O infracţiune susceptibilă de a fi comisă de o singură persoană, potrivit naturii sale, poate fi săvârşită uneori, în mod ocazional, prin cooperarea mai multor persoane cu acte materiale sau intelectuale. Fapta apare ca rezultat al contribuţiei conjugate a tuturor acelor persoane, denumite participanţi.

Participaţia penală, înainte de a fi o categorie juridică, este o realitate obiectivă ce presupune prezenţa unei pluralităţi de făptuitori. Pentru ca pluralitatea de făptuitori să aibă relevanţă juridică trebuie ca fapta săvârşită de către aceştia să fie susceptibilă de a produce consecinţe juridice, iar pentru aceasta să fie o faptă prevăzută de legea penală.[12]

2. Art. 23 C. pen. se refreră în mod expres la „participanţi”, înţelegând prin aceştia persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autor, instigator sau complice. Deşi titlurile marginale ale art. 23-26 se referă la participanţi, în realitate aceste texte definesc activitatea participanţilor, modalitatea prin care fiecare contribuie la săvârşirea aceleiaşi fapte, concluzie ce rezultă şi din plasarea acestor articole într-un capitol denumit „Participaţia”, situat în titlul II care se ocupă de infracţiune. O asemenea aşezare se explică prin faptul că dreptul penal se interesează doar de infracţiune, iar de infractor numai sub aspectul responsabilităţii, studiul persoanei infractorului fiind de domeniul criminologiei.[13]

Enumerând cele trei categorii de participanţi, textul legii menţionează primul pe autor, deşi, din punct de vedere cronologic, activitatea instigatorului este anterioară celei autorului, întrucât instigatorul are iniţiativa faptei penale. Explicaţia este aceea că autorul condiţionează existenţa celorlalte forme de participaţie. Fără autor nu poate exista nici instigator, nici complice. Dar formele de vinovăţie ale participanţilor pot fi diferite, în sensul că autorul poate fi mai puţin vinovat, sau deloc, faţă de instigator sau complice (participaţia improprie).[14] Aşa se explică de ce, în partea specială, legea penală a incriminat expres unele acte de instigare sau complicitate în cazul unor fapte care altfel nu ar constitui infracţiuni, cum ar fi cel al determinării sau înlesnirii sinuciderii (art. 179). Fără activitatea autorului celelalte activităţi ale participanţilor nu au relevanţă juridică penală, nu sunt forme ale participaţiei penale, putând constitui infracţiuni de sine stătătoare, dacă prin ele însele realizează conţinutul unei infracţiuni distincte, sau fapte penale sui generis, prevăzute expres de lege, cum ar fi în cazul instigării neurmate de executare.[15]

[1] I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 385.

[2] V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I, Editura Academiei Române, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 162; C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ediţia a V-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 310.

[3] T. Vasiliu ş.a., Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat. Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 142; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 310; V. Papadopol, Condiţiile generale ale participaţiei penale, Revista Română de Drept, nr. 5/1970, p. 38.

[4] I. Oancea, op. cit., p. 385.

[5] C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 311; T. Dima, Drept penal. Partea generală, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 422; M. Basarab, Drept penal. Partea generală, ediţia a III-a, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 394.

[6] M. Basarab, op. cit., p. 394.

[7] V. Dongoroz, op. cit., p. 162; T. Dima, op. cit., p. 423.

[8] V. Dongoroz, op. cit., p. 163; T. Vasiliu ş.a., op. cit., p. 143; V. Papadopol, op. cit., p. 39; T. Dima, op. cit., p. 423.

[9] M. Basarab, op. cit., p. 396.

[10] C. Niculeanu, Curs de drept penal. Partea generală, ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2003, p. 124.

[11] M. Basarab, op. cit., p. 395.

[12] V. Dongoroz, op. cit., p. 169.

[13] T. Vasiliu ş.a., op. cit., p. 142; V. Papadopol, op. cit., p. 39.

[14] T. Vasiliu ş.a., op. cit., p. 142; V. Papadopol, op. cit., p. 39; M. Zolyneak, Concepţia unităţii de infracţiune în materia participaţiei şi implicaţiile ei în cazul succesiunii în timp a legilor penale, Revista Română de Drept, nr. 10/1971, p. 84.

[15] M. Zolyneak, op. cit., p. 84.

definită prin raportare la infracţiune (modelul german, francez, italian).[1] În doctrină nu există un punct de vedere unitar în acest sens.

Soluţia adoptată de legiuitorul român, de a raporta activitatea participanţilor la fapta prevăzută de legea penală iar nu la infracţiune, are ca argument necesitatea de a separa participanţii care nu cad sub incidenţa legii penale (neinfractorii) de cei care au săvârşit fapta cu vinovăţie (infractorii), precum şi de a separa participaţia propriu-zisă (proprie), când toţi participanţii au aceeaşi formă de vinovăţie, de participaţia improprie, în care participanţii acţionează cu forme de vinovăţie diferite. Astfel se poate asigura o încadrare juridică corectă a contribuţiei fiecărui participant, în funcţie de aportul concret al fiecăruia la comiterea faptei, fără a se aduce atingere unităţii faptei săvârşite.[2]

Pe de altă parte[3], în concepţia dominantă asupra participaţiei penale, se subliniază legătura indisolubilă între contribuţia participanţilor şi infracţiunea pe care aceştia o au în reprezentare. Instigatorul şi complicele răspund penal numai dacă determină sau ajută pe autor să comită o infracţiune consumată sau o tentativă pedepsibilă, altfel fapta lor trebuie incriminată prin normă specială. Dacă participanţii ar fi definiţi ca persoane care determină sau ajută numai la o faptă prevăzută de legea penală, adică o faptă ce nu constituie infracţiune, ei nu ar putea ocupa o asemenea poziţie în cadrul participaţiei penale. Apoi trebuie subliniat că participaţia improprie (în care autorul beneficiază de o cauză care înlătură caracterul penal al faptei iar ceilalţi participanţi nu au acest beneficiu), argumentul soluţiei adoptate de legiuitorul român, constituie doar excepţia de la regulă. Or, definirea participaţiei penale în raport de fapta prevăzută de legea penală înseamnă definirea conceptului de participaţie penală plecând nu de la ceea ce este caracteristic acestei instituţii – participarea la o infracţiune –, adică de la ceea ce are caracter de regulă, ci de la o situaţie de excepţie. În sfârşit, raportarea participaţiei la infracţiune ar permite sancţionarea participanţilor în calitate de autor mediat (soluţia germană) sau imediat (soluţia franceză şi italiană), ceea ce în viziunea Codului penal român nu este posibil. Însă, conform legislaţiei noastre, limitele de pedeapsă între care va fi evaluată răspunderea penală a autorului sau a participanţilor sunt aceleaşi.

Aşadar între cele două teorii nu există deosebiri esenţiale cu privire la tratamentul juridic aplicat participanţilor, poziţiile diferite fiind de ordin teoretic şi principial.

4. Codul penal actual enumeră în categoria participanţilor şi autorul. Dar, potrivit definiţiei date autorului de către art. 24, acesta nu contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală ci o săvârşeşte în mod nemijlocit. Apare următoarea problemă: atunci când autorul se foloseşte de participanţi comite fapta nemijlocit şi în întregime, în calitate de autor conform art. 24 C. pen., ori numai o parte din aceasta, în calitate de participant conform art. 23 C. pen.? Împrejurarea că autorul se serveşte de ajutorul complicelui ori se lasă determinat de instigator nu înseamnă că el nu mai comite fapta nemijlocit. Negându-se acest punct de vedere s-ar anula deosebirile calitative care există între activitatea autorului în raport cu cei care doar contribuie la fapta comisă nemijlocit de către autor. În acest sens trebuie interpretat raporul parte-întreg, iar nu în sens cantitativ.[4]

Deşi legea penală nu enumeră şi coautorul printre participanţi, existenţa acestuia este unanim acceptată de doctrină şi practica judiciară. Se consideră că orice faptă, poate, eventual, să fie săvârşită, în mod nemijlocit, de către mai multe persoane. Toate aceste persoane sunt autorii faptei, iar intre ei au calitatea de coautori. Fiecare coautor fiind autor al faptei, situaţia lui juridică este cea stabilită de lege pentru autor (art. 24 C. pen.), de aceea nu a mai fost necesară prevederea expresă a coautorului în textul legii.[5]

5. În doctrină, uneori, a fost contestată necesitatea de a reglementa în mod expres şi autonom instituţia participaţiei. Principalul argument este acela că oricine contribuie obiectiv şi cu vinovăţie la o infracţiune va fi respunsabil pentru ea.[6] Totuşi, reglementarea autonomă a participaţiei se justifică prin cele două funcţii ale acesteia: funcţia de a stabili în ce condiţii contribuţia la săvârşirea unei infracţiuni are relevanţă penală, şi funcţia de a stabilii dimensiunile represiunii penale.[7]

§3. Natura juridică a participaţiei

În materia participaţiei penale în literatura de specialitate s-au conturat două opinii cu privire la natura juridică a participaţiei: teza monistă sau a unităţii de infracţiune, a complicităţii – delict unic şi teza pluralistă sau a autonomiei participaţiei penale, a complicităţii – delict distinct.

3.1. Teza monistă sau a unităţii infracţionale, a complicităţii – delict unic[8]. Expresie a şcolii clasice,[9] concepţia monistă consideră că actele participanţilor nu au autonomie proprie, ele nu reprezintă infracţiuni distincte ci elemente ale aceleiaşi infracţiuni. Actele de participaţie, oricare ar fi numărul şi modalitatea lor, formează o unitate care constituie chiar fapta prevăzută de legea penală, unică, ce s-a săvârşit. Pluralitatea de infractori nu contrazice şi nu afectează unitatea faptei, fiind vorba de o unitate de rezultat şi o pluralitate de efort.[10] Cu alte cuvinte participaţia nu este o formă de infracţiune ci o formă de săvârşire a unei singure infracţiuni de mai multe persoane, având de a face cu o unitate de infracţiune şi o pluralitate de infractori, de aici şi deosebirea între participaţie şi pluralitatea de infracţiuni.[11]

Participaţia penală se caracterizează prin două trăsături esenţiale: o pluralitate de făptuitori şi o singură faptă, deci o unitate infracţională obiectivă. Această unitate obiectivă, fiind o trăsătură reală, se răsfrânge asupra tuturor făptuitorilor sub aspectul calificării faptei, al determinării timpului şi locului săvârşirii acesteia, al urmărilor sale. Unitatea obiectivă nu aduce atingere situaţiei subiective a fiecărui participant în funcţie de contribuţia lor la comiterea faptei. Contribuţia fiecărui participant are caracterul de antecedent cauzal al faptei săvârşite, aceste contribuţii regăsindu-se toate, într-o măsură mai mică sau mai mare, în conţinutul raportului de cauzalitate al faptei comise. Din această caracterizare se naşte consecinţa că principial, adică privită în mod abstract, fapta săvârşită este rezultatul activităţilor conjugate ale tuturor făptuitorilor şi deci, tratamentul juridic trebuie să fie, pe planul individualizării legale, similar, diferenţierile urmând să fie făcute în concret, cu ocazia individualizării judiciare. Ca un corolar al acestui tratament juridic similar rezultă că toate cauzele obiective (reale) care au ca efect înlăturarea sau excluderea răspunderii penale vor opera deopotrivă şi simultan pentru toţi făptuitorii (de exemplu, lipsa pericolului social, lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, abrogarea incriminării, prescripţia acţiunii penale, amnistia etc.).[12] Dimpotrivă cauzele subiective (personale) vor opera numai asupra făptuitorilor care au fost afectaţi de ele, şi asta pentru că asemenea cauze nu privesc fapta ci individul (de exemplu, eroarea de fapt, beţia, minoritatea făptuitorului etc.).[13]

[1] P. Dungan, Conceptul de participaţie penală, Revista de Drept Penal, nr. 2/2000, p. 67-71.

[2] V. Dongoroz, op. cit., p. 168-169.

[3] P. Dungan, op. cit., p. 68 şi urm.; G. Antoniu, Participaţia penală. Studiu de drept comparat, Revista de Drept Penal, nr. 2/2000, p. 13-14.

[4] P. Dungan, op. cit., p. 70-71; G. Antoniu, op. cit., p. 14-15.

[5] V. Dongoroz, op. cit., p. 173; C. Niculeanu, op. cit., p. 129.

[6] F. von Liszt, Lehrbuch, şi F. Carrara, Programma. Parte speciale, în I. Molnar, Participaţia penală. Fundamente teoretice, Revista de Drept Penal, nr. 2/1998, p. 26.

[7] I. Molnar, op. cit., p. 27.

[8] T. Vasiliu ş.a., op. cit., p. 149; V. Papadopol, op. cit., p. 48.

[9] I. Molnar, op. cit., p. 27-28.

[10] R. Garraud, Traité théoretique et pratique du droit pénal français, în T. Vasiliu ş.a., op. cit., p. 149.

[11] I. Oancea, op. cit., p. 387; M. Basarab, op. cit., p. 404-405.

[12] V. Dongoroz, op. cit., p. 163; L. Biro, Drept penal. Partea generală, Centrul de multiplicare al Universităţii „Babeş-Bolyai” – Cluj, Cluj, 1971, p. 127-128; T. Vasiliu ş.a., op. cit., p. 147; V. Papadopol, op. cit., p. 45.

[13] I. Molnar, op. cit., p. 31.