Virusuri hepatitice Categoria: Referat Medicina
Descriere: Imunizarea pasivă cu gama-globuline polivalente este eficace mai ales
înaintea expunerii sau cel mult în decurs de 15 zile de la aceasta.
Durata protecţiei este de 4-6 luni.Imunizarea activă (vaccinarea) se
realizează cu vaccin viral inactivat, cu administrare intramusculară... |
|
||
|
|
|||
|
1 ` VIRUSURI HEPATITICE Sub această denumire sunt grupate virusuri care deşi aparţin unor familii distincte, cu caracteristici diferite (genom, replicare, evoluţie a infecţiei, căi de transmitere), au în comun tropismul principal pentru hepatocite. Ca urmare, toate aceste virusuri determină hepatite cu manifestări clinice variabile : - infecţii asimptomatice - simptome clinice acute : fatigabilitate, greţuri, vărsături, febră, icter - forme clinice anicterice cu simptomatologie atipică (pseudo-gripală, pseudo-reumatismală, manifestări cutanate eruptive) - hepatopatii cronice (simptomatice sau asimptomatice). După simptomatologia clinică, diferitele tipuri de agenţi infectanţi nu pot fi diferenţiaţi. Până în prezent au fost identificate şi caracterizate 7 virusuri hepatitice desemnate cu literele A-G, însă se pare că lista agenţilor încadrabili în acest grup generic rămâne deschisă (Tabel X). VIRUSUL HEPATITIC A (HAV) Aparţine genului Heparnavirus din familia Picornaviridae. Anterior HAV a fost clasificat ca aparţinând genului Enterovirus (desemnat ca enterovirus 72) însă deosebirile constatate între HAV şi enterovirusuri privind rezistenţa în mediul extern, la agenţi fizici şi chimici, au determinat actuala încadrare. Morfologie şi structură Virionul are formă sferică, având diametrul de 27 nm. Nu prezintă anvelopă. Capsida are simetrie icosaedrică iar genomul este ARN monocatenar, cu polaritate pozitivă. În compoziţia capsidei intră 4 proteine virale structurale (VP1-VP4) şi 7 proteine nestructurale asociate cu mecanismele de replicare. Proteinele structurale ce formează subunităţile nucleocapsidei sunt situate la capătul NH2-terminal, iar replicaza virală specifică se găseşte la capătul COOH-terminal al proteinei precursoare. Replicare Virusul hepatitic A (HAV) are tropism hepatocitar datorită existenţei unor receptori specifici pe suprafaţa hepatocitelor. Mecanismul de replicare nu este încă pe deplin elucidat, el desfăşurându-se probabil similar cu cel al enterovirusurilor. Patogeneză Calea de pătrundere a HAV în organism este cea fecal-orală. Infecţia este favorizată de faptul că HAV are capacitatea de a rezista perioade îndelungate în mediu umed. Sursa de infecţie este omul bolnav care, mai ales în perioada preicterică, este un intens excretor de virus. Contaminarea fecală a surselor de apă, în zone cu standard igienico-sanitar scăzut, constituie modalitatea principală de infectare. Datorită dificultăţilor în izolarea HAV şi imposibilităţii de creştere în culturi celulare, etapele mecanismului patogenic nu sunt complet elucidate. În orice caz, sediul iniţial de replicare al HAV este intestinul. Urmează apoi o perioadă scurtă de viremie după care virusul ajunge la nivelul ficatului. Replicarea virală în hepatocite determină necroza acestora, însoţită de reacţia inflamatorie locală. HAV nu produce efect citopatic direct. Modificările hepatocitare (liza, necroza) sunt conscinţa răspunsului imun al gazdei. Aspecte clinice Perioada de incubaţie este de 20-50 zile. Frecvenţa infecţiilor asimptomatice este crescută, mai ales la copii. Formele manifeste clinic debutează de obicei cu fenomene digestive (greţuri, vărsături) urmate de icter la nivelul tegumentelor şi mucoaselor. Faza icterică se remite în decurs de o lună. Vindecarea este regula (complicaţiile sunt extrem de rare, mortalitatea scăzută - vezi Tabel X) şi este urmată de o imunitate durabilă (anticorpi protectori ). Tabel X. Virusuri hepatitice identificate până în prezent Virus Familie Genom Transmitere Debut Incubaţie Severitate în infecţia acută Mortalitate Cronicizare A Picornaviridae ARN fecal-orală acut 20-50 zile medie sub 0,5% NU B Hepadnaviridae ADN -parenterală -sexuală - verticală - intrafamilială acut sau insidios 45-160 zile uneori ridicată 1-2% DA C Flaviviridae ? ARN -parenterală -sexuală -verticală variabil 14-180 zile de obicei forme subclinice 05-1% DA D viroid-like ARN -parenterală -sexuală variabil 15-60 zile variabilă ridicată DA E Caliciviridae ? ARN fecal-orală acut 15-50 zile medie sau severă (la gravide) 1-2% Gravide : 20% NU F neîncadrat ADN Non-parenterală acut ? ? ? ? G (GB) Flaviviridae ? ARN parenterală ? ? ? ? posibilă ? Diagnostic de laborator A. Diagnostic direct - este dificil de realizat deoarece perioada de excreţie fecală a virionilor este scurtă şi se încheie de regulă la debutul perioadei icterice. De aceea izolarea şi identificarea virusului (posibilă teoretic din sânge şi fecale - vezi "Patogeneză") nu se realizează în mod curent. De asemenea HAV nu este cultivabil în culturi de celule. Metodele de evidenţiere a HAV în fecale sunt : - Imunomicroscopia electronică - Detectarea antigenelor virale prin teste imunoenzimatice sau radioimune - Hibridizarea cu sondă ADN sau ARN - PCR - amplificarea genică B. Serologia - Diagnosticul de certitudine al unei hepatite virale A se bazează pe evidenţierea anticorpilor serici specifici IgM anti-HAV prin tehnica imunoenzimatică (ELISA) sau prin test radioimun (RIA). Testul este pozitiv începând de la debutul fazei icterice, urmând ca titrul IgM anti-HAV să scadă în câteva săptămâni până la câteva luni, fiind înlocuiţi de anticorpii IgG anti-HAV care persistă timp îndelungat (practic toată viaţa). Testarea IgG anti-HAV este utilă pentru detectarea unei infecţii cu HAV în antecedente. Testul pozitiv denotă imunitate durabilă. Profilaxie Profilaxia nespecifică se referă la măsuri cu caracter igienico-sanitar, caracteristice pentru prevenirea infecţiilor cu transmitere fecal-orală. Profilaxia specifică Imunizarea pasivă cu gama-globuline polivalente este eficace mai ales înaintea expunerii sau cel mult în decurs de 15 zile de la aceasta. Durata protecţiei este de 4-6 luni. Imunizarea activă (vaccinarea) se realizează cu vaccin viral inactivat, cu administrare intramusculară. Virusul hepatitic B (HBV) HBV aparţine familiei Hepadnaviridae (virusuri ADN care infectează ficatul). Alături de HBV, implicat în patologia umană, familia mai include virusuri similare care infectează unele animale (marmota, raţa, veveriţa). Morfologie şi structură Virionul complet (particula Dane) are diametrul de 42 nm. Alături de virioni compleţi, în sângele pacienţilor infectaţi se mai observă formaţiuni sferice sau tubulare cu diametrul de 22 nm care reprezintă de fapt antigen de suprafaţă (AgHBs) produs în exces. Structura unui virion complet include : anvelopa, capsida şi genomul. HBV (Fig. ?) este un virus ADN circular, parţial dublu catenar. Virionul este constituit dintr-un "miez" ("core") şi un înveliş exterior lipoproteic conţinând antigenul de suprafaţă al HBV (AgHBs). Cu ajutorul microscopiei electronice s-au depistat 3 feluri de particule cu înveliş în serul pacienţilor infectaţi cu HBV. Aşa-numitele particule Dane reprezintă virionul intact, infecţios . Particulele sferice şi filamentoase (tubulare), fără miez, sunt constituite din AgHBs şi din lipide provenite de la celula gazdă. Acestea nu sunt infecţioase şi sunt produse în timpul infecţiei în cantitate foarte mare. Ele reprezintă primul marker serologic al infecţiei HBV. Numărul lor este de 100-1000 de ori mai mare decât al particulelor Dane. ADN-ul viral este strâns legat de ADN-polimerază, enzima necesară replicării virale. Ambele sunt înconjurate de un înveliş intern constituit din proteine care reprezintă antigenul "core" (al miezului) al HBV (AgHBc). AgHBc este prezent în hepatocite la pacienţii infectaţi. Este puternic imunogen şi aproape toţi pacienţii infectaţi dezvoltă anticorpi anti-HBc (AcHBc). Probabil se produce şi o reacţie în limfocite T. Reacţia imună împotriva AgHBc joacă probabil un rol hotărâtor în eliminarea virusului. AgHBc nu este secretat în ser. O parte componentă solubilă a AgHBc este însă secretată şi apare în ser : antigenul "e" (AgHBe). AgHBe în ser denotă o replicare activă a virusului. Anticorpii anti-HBe (AcHBe) se dezvoltă în cazul infecţiei acute la săptămâni sau chiar luni după apariţia AcHBc şi marchează de regulă sfârşitul replicării virale. Genomul HBV. ADN-HBV are o structură deosebită, caracteristică (Fig. ?). Este cel mai mic genom ADN viral cunoscut dintre cele care infectează omul şi animalele. Structura sa este asimetrică şi constă dintr-un lanţ lung circular, cu polaritate negativă (L) care este legat de un lanţ scurt, cu polaritate pozitivă şi cu lungime variabilă (S). Această asimetrie este hotărâtoare pentru replicarea virală. Genomul HBV conţine 4 cadre libere de citire sau "open reading frames" (ORF) la nivelul lanţului lung (L-). Genele (ORF) core (pre-C şi C) codifică pentru genele P (Pol) şi S (Surface). In afară de acestea, există o genă (ORF) X, denumită astfel deoarece la momentul evidenţierii acestei gene produsul său şi funcţia acestuia erau necunoscute. De altfel, şi în prezent funcţiile genei X sunt neclare. AgHBx poate fi decelat în ficatul multor pacienţi infectaţi cu HBV. Se pare că AgHBx amplifică replicarea virală prin activarea transcripţiei şi, în unele condiţii, participă la hepatocarcinogeneză. Despre ADN-polimerază se cunosc puţine aspecte dar este demonstrat că ea este sintetizată independent de produsele genice core (ale miezului). Replicare Virusurile ADN sunt mai rezistente şi mai stabile decât cele ARN şi folosesc pentru replicare mecanismul revers-transcripţiei. ADN-HBV se poate integra în genomul celulei gazdă. Hepatocitele care conţin ADN-HBV integrat nu mai exprimă proteine nucleocapsidare HBV şi sunt astfel "protejate" de liza imunologică. Supraproducţia de antigene virale (AgHBs, AgHBe) duce la imunotoleranţă. De îndată ce genomul unui hepadnavirus a pătruns într-o celulă, el ajunge în nucleu, unde polimerazele celulare îl transcriu într-o moleculă lungă de ARN. Această moleculă de ARN (pregenomul) este apoi introdusă într-o capsidă nou-formată, împreună cu o moleculă de ADN-polimerază virală, acest complex reintrând în citoplasma celulei. Aici, polimeraza virală realizează revers-transcripţia pregenomului într-un nou lanţ de ADN negativ şi, pe măsură ce acesta este sintetizat, pregenomul este distrus de enzimele virale. Apoi, ADN-polimerazele pot sintetiza lanţul pozitiv folosind ca model lanţul negativ. In momentul când virusul părăseşte celula, capsida şi ADN-ul viral sunt introduse într-o anvelopă externă, moment în care sinteza lanţului pozitiv încetează. Deoarece ieşirea particulelor virale se realizează după un timp variabil în funcţie de celule şi de statusul lor fiziologic, lungimea lanţului pozitiv este şi ea variabilă. Acest mecanism surprinzător de replicare al hepadnavirusurilor îl aminteşte pe cel al retrovirusurilor, cum ar fi HIV, care au un genom ARN şi care utilizează o moleculă ADN drept intermediar. Hepadnavirusurile au şi alte trăsături comune cu retrovirusurile : cele două tipuri de virusuri pot infecta latent celulele, fără a le distruge, aranjarea şi funcţionarea genelor retrovirale gag, pol şi env sunt comparabile cu cele ale genelor C, P şi S ale hepadnavirusurilor (gena gag codifică proteina capsidei retrovirale, pol codifică o enzimă de transcripţie şi env codifică proteinele anvelopei). De asemenea, cele două familii de virusuri pot produce neoplazii. Antigene şi anticorpi (markeri serologici) Trei sisteme majore antigen-anticorp sunt operante în cursul infecţiei HBV (acute sau cronice). Acestea sunt : - antigenul de suprafaţă (AgHBs) şi anticorpii faţă de acesta (AcHBs) - antigenul miezului ("core") (AgHBc) şi anticorpii faţă de acesta (AcHBc de tip IgM şi IgG) - antigenul "e" (AgHBe) şi anticorpii faţă de acesta (AcHBe). AgHBs se găseşte atât în ser cât şi intrahepatocitar, sub formă liberă (sfere, tubuli) sau încorporată în particulele Dane. AgHBc se găseşte doar în nucleul hepatocitelor infectate (nu apare în ser), însă o porţiune solubilă a sa este eliberată prin proteoliză la nivelul membranei hepatocitare ajungând astfel în sânge sub forma AgHBe. Cu alte cuvinte, prezenţa AgHBe în ser denotă prezenţa AgHBc în hepatocit şi replicarea virală activă. (Tabel X) Tabel X. Markerii serologici în infecţia HBV Marker Semnificaţie Pozitiv în : ANTIGENE AgHBs antigen de suprafaţă (neinfecţios per se) infecţii acute şi cronice AgHBe - componentă a miezului viral - prezenţa serică denotă infectivitate infecţii acute şi cronice AND-polimeraza idem idem ANTICORPI AcHBs - infecţie vindecată - imunitate persistentă - convalescenţă - după vaccinare AcHBe - replicare virală diminuată - infectivitate scăzută sau absentă - convalescenţă - infecţii cronice cu replicare virală redusă - infecţii cronice cu mutante virale AcHBc IgM - infecţie recentă primul anticorp care se pozitivează în infecţia acută * se poate pozitiva în pusee de reactivare ale unor infecţii cronice AcHBc IgG - infecţie în antecedente - markerul cu persistenţa cea mai îndelungată Patogeneză Hepatocitele nu sunt singurele celule ce pot fi infectate de HBV. Astfel, celulele epiteliale ale căilor biliare, celulele endoteliale hepatice, pancreatice, renale, tegumentare,leucocitele pot fi de asemenea infectate şi ele joacă probabil un rol în transmiterea virusului sau în persistenţa sa în organism. Infecţia cu HBV se realizează total diferit de cea cu HAV. HBV se transmite prin : expunere perinatală, contact sexual, contact cu sânge şi produse de sânge, transplant de organe şi ţesuturi, manopere percutane cu instrumente contaminate. În urma replicării active a HBV intrahepatocitar, un mare număr de virioni compleţi (particule Dane) precum şi particule incomplete sferice şi tubulare (AgHBs) sunt eliberaţi în sânge. Viremia HBV este extrem de ridicată (până la 1010 virioni / ml.) ceea ce explică contagiozitatea extrem de mare a subiecţilor infectaţi. În timpul infecţiei acute, modificările hepatice sunt similare cu cele din infecţia cu HAV, cu deosebirea că o parte din hepatocite prezintă aglomerări extrem de importante de AgHBs produs în exces. În cazurile de infecţii cronice HBV, aspectele histologice hepatice variază de la modificări minimale până la noduli cirotici ce constituie la o parte din cazuri stadii precoce ale dezvoltării carcinomului hepatocelular primar. Sindroame clinice Tipurile de infecţie HBV sunt mult mai variate decât în cazul HAV, evoluţiile fiind influenţate de o serie de factori legaţi de organismul infectat (vârsta la care survine infecţia, sex, starea sistemului imun). 1. Hepatita acută - inaparentă - simptomatică (tipică sau atipică) 2. Hepatopatii cronice - status de purtător asimptomatic - hepatite cronice - ciroza hepatică - carcinom hepatocelular primar 1. Hepatita acută inaparentă sau asimptomatică poate fi decelată doar accidental prin teste biochimice denotând citoliză hepatică moderată. Se apreciază că aproximativ o treime din infecţiile acute HBV sunt asimptomatice. Hepatita acută simptomatică poate evolua tipic, cu fenomene digestive, fatigabilitate şi icter sau atipic (anicteric, cu fenomene pseudo-reumatismale, pseudo-dermatologice, etc). Se pare că doar o treime dintre infecţiile acute HBV evoluează simptomatic tipic. 2. Hepatopatii cronice a ) Statusul de purtător asimptomatic - prezenţa în sânge a AgHBs asociată sau nu cu AcHBc de tip IgG (restul markerilor - negativi). La nivel hepatic nu se constată modificări. b ) Hepatitele cronice şi ciroza hepatică - serologic : AgHBs asociat sau nu cu markeri de replicare virală - histologia hepatică denotă grade diferite de afectare (de la modificări minimale la fragmentarea parenchimului în noduli cirotici) c) Carcinomul hepatocelular primar - apare prin malignizarea unei ciroze induse de HBV sau poate surveni fără ciroză premergătoare. Se pare că în carcinogeneza indusă de HBV un rol important îl are integrarea ADN-HBV în genomul hepatocitar. La adult, în aproximativ 90% din cazuri infecţiile HBV evoluează spre vindecare, cu eliminarea virusului din organism, refacerea leziunilor hepatice şi imunitate durabilă (AcHBs persistă în general toată viaţa). Doar 10% dintre adulţi nu pot elimina virusul (cauzele nu sunt pe deplin elucidate) devenind astfel purtători cronici HBV. În cazul copiilor, infecţia HBV are un prognostic cu mult mai rezervat, în sensul că rata cronicizărilor este cu mult mai mare. De fapt probabilitatea de cronicizare a unei infecţii HBV creşte invers proporţional cu vârsta subiectului infectat. Astfel, la nou-născuţii din mame infectate (transmitere perinatală) rata cronicizării poate ajunge la 90%. Diagnostic de laborator A. Teste specifice 1. Metodele imunoenzimatice .Prin ELISA se decelează prezenţa markerilor serologici ai HBV care sunt reprezentaţi de cele 3 sisteme majore antigen-anticorp care operează în cursul infecţiei, şi anume : antigenul de suprafaţă al HBV (AgHBs) şi anticorpii faţă de acesta (AcHBs), antigenul miezului ("core") (AgHBc) şi anticorpii faţă de acesta (AcHBc) şi antigenul "e" (AgHBe) şi anticorpii corespunzători (AcHBe). Deci serologia hepatitei B este astăzi foarte completă. Tabelul V prezintă principalele asocieri de markeri HBV iar Tabelul VI indică markerii serologici ce trebuie testaţi în funcţie de diferite circumstanţe clinice. Tabel V.Principalele asocieri de markeri în hepatita B Antigene HBs HBe Anticorpi anti- HBc HBe HBs Comentarii + -fază acută foarte precoce -bolnav foarte infecţios + + -fază acută precoce -bolnav foarte infecţios + + + -fază acută peste 14 zile după instalarea viremiei -bolnav foarte infecţios -acelaşi profil în hepatita virală B cronică + + + -fază acută (la finele evoluţiei) -bolnav infecţios,prognostic bun -purtător cronic în general asimptomatic + + -faza de convalescenţă -bolnavul poate fi încă infecţios (ADN HBV detectabil uneori în seruri AgHBe negative) -purtător cronic sau subiect imunizat (AgHBs sau AcHBs nedecelabili serologic) + + + -vindecare -bolnav neinfecţios,subiect imunizat -contaminare pasivă(transfuzie) + + -vindecare, antecedente îndepărtate de hepatită virală B + -contaminare veche sau pasivă (transfuzie) + -subiect vaccinat cu vaccin anti-HBV -seroprotecţie prin IgG-HBs Tabel VI.Utilizarea markerilor serologici ai hepatitelor virale Situaţii clinice Markeri de cercetat Scop 1.Hepatite acute AgHBs IgM-HBc IgM-HAV AcHCV* -diagnosticarea hepatitelor A,B acute * diagnosticarea hepatitei C 2.Hepatită B A. AgHBs/AcHBc IgM-HBc B. ADN viral AgHBe/AcHBe C. AcDelta A.confirmarea hepatitei B cronice (AgHBs/AcHBc poz), IgM-HBc fiind negativ B.cercetarea sistemului HBe şI măsura cantitativă (pg/ml) a ADN viral permite aprecierea importanţei contagiozităţii si măsurarea eficienţei tratamentului antiviral adoptat C.diagnosticarea unei infecţii duble HBV-HDV 3.Status imunitar A.prevaccinal HBV 1 B.postvaccinal HBV A. AcHBc AgHBs AcHBs cantitativ B. AcHBs cantitativ A.conduita depinde de rezultatele markerilor: -markeri HBV-negativi ; subiectul se vaccinează ; -numai AgHBs pozitiv (vezi AcHBc) ;subiectul este infectat cu HBV si o vaccinare este ineficace -AcHBs si AcHBc pozitivi ;subiectul deja în contact cu HBV, a dezvoltat AcHBs (nivel protector minim recomandat:10 mUI/ml) B.controlarea imunităţii după vaccinare (nivel minim recomADNat:10 mUI/ml) 4.Grupe de risc A.AcHBc AgHBs/AcHBs AcDelta -dacă AcHBc este pozitiv se determină AgHBs,AcHBs si HIV -dacă AgHBs este pozitiv se determină AcDelta 5.Depistare prenatală A.AgHBs B.AgHBe/AcHBe ADN viral A.depistarea gravidelor care pot transmite HBV copiilor lor B.dacă AgHBs este pozitiv se vor determina alţi markeri si se verfică anturajul familial 6.Urmărirea nou-născutului AgHBs/AcHBs cantitativ -de varificat serovaccinarea copiilor născuţi din mame AgHBs pozitive 2. Hemaglutinarea pasivă inversă . Deşi nu este metoda de elecţie, poate fi folosită în cazurile în care este necesar un diagnostic rapid. AgHBs este detectat prin tratarea serului de cercetat cu eritrocite acoperite cu AcHBs. În cazul prezenţei AgHBs în ser, se produce aglutinarea eritrocitelor. Testul este rapid însă confirmarea prin ELISA este întotdeauna necesară. 3. Microscopia electronică. Vizualizarea particulelor Dane şi a particulelor sferice şi tubulare AgHBs în ser este facilitată de densitatea crescută a acestora, însă această tehnică nu este de uz curent. 4. Tehnici de biologie moleculară - Hibridizarea cu sonde ADN B. Teste nespecifice Sunt utile pentru a stabili gradul de afectare hepatică, fără a putea da o orientare etiologică. Astfel, în infecţia acută şi în puseele de reactivare ale infecţiilor cronice se constată : - creşterea alanin-aminotransferazei şi a altor enzime hepatice - scăderea protrombinemiei - creşterea bilirubinemiei. Profilaxie Măsuri nespecifice. Acestea se referă la măsurile generale de protecţie împotriva infecţiilor cu transmitere parenterală (testarea corectă a sângelui transfuzat, sterilizarea corectă a instrumenatrului utilizat în manoperele parentarele, etc.) şi sexuală (contact sexual protejat). Măsuri specifice Profilaxia pasivă. Eficacitatea imunoglobulinelor specifice anti-HBs în prevenirea infecţiilor HBV a fost demonstrată. Imunizarea pasivă a fost utilizată fie ca protecţie după expunerea la riscul de infectare, ca de exemplu în cazul unei înţepături accidentale, fie ca tratament preventiv administrat regulat personalului din unităţi de hemodializă cronică, înainte de era vaccinurilor anti-HBV. Profilaxia activă. Vaccinurile utilizate iniţial au fost derivate din plasma purtătorilor HBV. Ulterior, au apărut vaccinuri produse prin inginerie genetică (vaccinuri recombinante). Incepând cu 1985, au fost elaborate două tipuri de vaccinuri : cele produse în celule de levuri şi cele produse în celule de mamifere. Aceste vaccinuri recombinante se caracterizează prin faptul că nu conţin virus integral ci doar AgHBs. Virusul hepatitic D (HDV, agentul delta) Agentul cunoscut ca HDV (virus hepatitic D) a fost decelat sub forma unui nou antigen nuclear care apărea în hepatocitele unor pacienţi infectaţi cu HBV. Acesta a fost denumit antigen delta (AgHD) şi este frecvent asociat cu forme mai severe de hepatită. S-a demonstrat ulterior că AgHD intră în compoziţia unor particule virale defective de 35-37 nm. care apar în titru ridicat comparativ cu cel al particulelor HBV "helper". Morfologie şi structură Particulele HDV (Fig. ?) sunt constituite dintr-o anvelopă externă lipidică ce conţine AgHBs, care încapsidează AgHD şi o moleculă mică de ARN monocatenar, circular, covalent închis. Aceste proprietăţi neobişnuite se aseamănă cu cele ale ARN-urilor unor particule viroid-like, sateliţi ai unor virusuri ai plantelor care influenţează dramatic evoluţia bolii iniţiate de virusul helper. HDV este un viroid de 35 nm, cu dublă anvelopă. Sinteza anvelopei externe, constituită din AgHBs, depinde de HBV, deoarece HDV este un virus defectiv. In schimb, sinteza anvelopei interne, formată de antigenul delta (AgHD), depinde de genomul HDV. Deşi există un număr de cadre libere de decodare (ORF), s-a demonstrat că doar un singur ORF codifică proteina virală. Replicare După pătrunderea într-o celulă, ARN-HDV se replică eficient fără a necesita nici o intervenţie a HBV, sugerând că funcţia "helper" HBV (poate singura) este de a asigura intrarea în celulă prin interacţiunea suprafeţei celulare cu anvelopa virală conţinând AgHBs. Ca şi viroizii sau virusurile satelite ale plantelor, ARN-HDV se replică circular şi posedă activităţi de autoclivaj şi de ligare. Totuşi, HDV este mai complex deoarece genomul său codifică două proteine virale specifice : antigenul mare şi cel mic al HDV. AgHD mic este esenţial pentru replicarea virală în timp ce AgHD mare este esenţial pentru asamblarea particulei virale. Patogeneză Infecţia HDV nu se poate produce în absenţa HBV, deci transmiterea HDV se produce de obicei pe cale parenterală, în mod similar cu transmiterea HBV. De menţionat că transmiterea pe cale sexuală este mai puţin eficace decât în cazul HBV. Principalele grupe de risc pentru infecţia HDV sunt toxicomanii care folosesc droguri cu administrare intravenoasă (prin folosirea în comun a acelor şi seringilor), pacienţii cu tratamente injectabile multiple cu fracţiuni plasmatice, imigranţii din zonele delta-endemice şi purtătorii HBV supuşi riscului infecţiei cu HDV. Incubaţia hepatitei delta este cuprinsă între 21-60 de zile, debutul este de obicei acut, iar prezenţa icterului este foarte variabilă . Portajul cronic face parte din evoluţie şi stă la originea a peste 30% din decesele raportate în formele cronice. Există două forme de infecţie acută : co-infecţia şi suprainfecţia. In cazul co-infecţiei, subiectul este simultan infectat cu HBV şi HDV. Evoluţia spre cronicizare este rară (5% din cazuri). Detectarea ARN-HDV în ser şi a AgHD în ficat sunt posibile în cursul incubaţiei, ulterior apariţiei AgHBs în ser. Creşterea valorilor transaminazelor, adesea difazică, acompaniază icterul şi simptomele subiective, rapid urmate de apariţia anticorpilor anti-HDV. După dispariţia AgHBs, replicarea HDV şi boala diminuă. De semnalat că doar serologia permite supoziţia de co-infecţie HBV-HDV. In cazul suprainfecţiei cu HDV a unui purtător cronic de HBV, evoluţia spre cronicizare se produce în peste 80% din cazuri, cu persistenţa AgHD în ficat. Mortalitatea formelor acute este de 2-20% şi este determinată de evoluţiile fulminante. Deci, formele cronice rezultă cel mai des prin suprainfecţia unui purtător cronic HBV. Această formă se caracterizează prin creşterea nivelurilor transaminazelor cu caracter persistent, însoţită de apariţia anticorpilor anti-HDV care sunt prezenţi în titruri mari, durabile. ARN-HDV persistă în ser şi 70-80% din formele cronice evoluează spre ciroză. Această evoluţie se produce adesea în mai puţin de 2 ani (15% din cazuri). Diagnostic de laborator A. Serologia Serodiagnosticul infecţiei HDV se bazează în principal pe teste pentru evidenţierea AcHD, având în vedere că AgHD are o perioadă foarte scurtă de prezenţă în ser. Există teste disponibile atât pentru IgM-HD cât şi pentru IgG-HD (Tabel X). Tabel X. Diagnosticul serologic al infecţiei cu HDV. Markeri Coinfecţie acută Suprainfecţie acută Hepatită D cronică AgHBs + + + IgM-HBc + Ac-HD +,titruri slabe,tranzitorii1 +,titruri în creştere,durabile2 +,titruri ridicate ,durabile3 HDV în ficat + + + + 1, 2 şi 3 : se efectuează minimum 2 testări succesive (în faza acută şi în convalescenţă), deoarece Ac-HD pot fi tranzitorii, în titruri scăzute şi cu apariţie tardivă în timpul fazei acute. B. Tehnici de biologie moleculară - Decelarea ARN-HDV prin PCR Virusul hepatitic C (HCV) Virusul hepatitic C este principalul agent al hepatitelor desemnate anterior drept "non-A-non-B". În prezent HCV este încadrat în familia Flaviviridae, care a fost recent subdivizată în 3 genuri : - genul Flavivirus - include foste arbovirisuri (v. febrei galbene, v. febrei Dengue) - genul Pestivirus - virusuri implicate în patologia animală - genul Hepacavirus - nume propus pentru diferitele variante de HCV Morfologie şi structură Virionii de formă sferică au diametrul cuprins între 55-65nm. Structura virionului include : - anvelopa - de natură lipo-proteică (strat lipidic în care sunt inserate 2 proteine organizate în complexe dimerice : E1 şi E2) - capsida - cu simetrie icosaedrică - genomul - ARN monocatenar cu polaritate pozitivă. Genomul HCV codifică o poliproteină ce este ulterior clivată rezultând proteinele virale funcţionale : - proteine structurale - C - capsidală şi E1, E2/NS1 - de anvelopă, codate de genele de la capătul 5' al genomului - proteine nestructurale - 6 proteine reglatoare codate de genele de la capătul 3' al genomului (NS2, NS3, NS4a, NS4b, NS5a, NS5b). La nivelul capătului 3' al genomului se găseşte o regiune cu dimensiuni şi secvenţă variabile. Replicare Mecanismele sunt încă incomplet elucidate din cauza absenţei, până în prezent, a unor sisteme de cultivare eficace. S-ar părea că hepatocitele umane în cultură primară sau liniile celulare hepatice imortalizate pot fi infectate. Un alt aspect interesant este tropismul HCV pentru polimorfonucleare. Variabilitate genetică. Este importanta (ca şi în cazul altor virusuri ARN), având la bază incapacitatea ARN-polimerazei virale de a corecta erorile survenite în cursul replicării. Aceste erori se traduc prin mutaţii. Unele dintre aceste erori sunt tolerate în timp ce altele pot aboli sau modifica profund funcţionalitatea ARN viral. Prin acest mecanism de "eroare şi selecţie" apar variante multiple genomice. La această selecţie de mutante se adaugă şi presiunea exercitată de sistemul imun al gazdei, ceea ce duce la variabilitatea genică extrem de ridicată a ARN-HCV. Clasificare (tipuri şi subtipuri HCV). Ca urmare a hipervariabilităţii genetice constatate în cazul HCV s-a ajuns la identificarea de tipuri şi subtipuri de molecule ARN-HCV (10 tipuri şi 52 subtipuri), între care, până în prezent nu s-a putut demonstra recombinarea. Patogeneză Infecţia HCV se poate transmite prin mai multe căi (vezi Tabel X), conturându-se astfel grupe de populaţie cu risc crescut de infectare : receptorii de transfuzii de sânge, toxicomanii (folosirea în comun a seringilor), partenerii sexuali ai persoanelor infectate, nou-născuţii mamelor infectate. a ) Manifestări hepatice Indiferent de calea de infectare, după o incubaţie de până la 180 de zile, survine un episod de hepatită acută simptomatică sau asimptomatică. Formele icterice sunt extrem de rare. De cele mai multe ori, simptomatologia hepatică poate trece neobservată, ea fiind acompaniată de simptome atipice (90% din cazuri). Testele de hepatocitoliză sunt elevate în cursul fazei acute. Formele fulminante sunt o excepţie. În 60-80% din cazuri, virusul nu poate fi eliminat şi infecţia se cronicizează. Mecanismele cronicizării nu sunt perfect elucidate, dar este probabil că hipervariabilitatea genetică a HCV joacă un rol important (mutante care scapă recunoaşterii de către sistemul imun al gazdei). De asemenea, mecanisme reglatoare complexe permit ca nivelul replicării HCV să fie scăzut, compatibil cu "supravieţiurea" hepatocitului. În unele cazuri se discută implicarea mecanismelor autoimune. Infecţia cronică HCV este de asemenea pauci- sau asimptomatică, cu hepatocitoliză moderată sau chiar absentă (fluctuaţii ale valorilor transaminazelor). Histologia hepatică este oarecum caracteristică (evocatoare) pentru infecţia HCV : aspecte de inflamaţie portală şi lobulară asociate cu necroză periportală, la care se adaugă leziuni de steatoză hepatică. Riscul de dezvoltare a unei ciroze hepatice şi / sau a carcinomului hepatocelular primar există şi este augmentat în cazul asocierii altor factori de agresiune hepatică (alcool, infecţie HBV cronică). b ) Manifestări extrahepatice Sunt urmarea faptului că HCV nu posedă numai tropism hepatocitar. Patologia extra-hepatică indusă de HCV cuprinde o serie de afecţiuni cu mecanisme patogenetice mai mult sau mai puţin elucidate : 1 - Anomalii imunologice Mecanisme : - formare de complexe imune circulante (crioglobulinemiile mixte anterior considerate "esenţiale") - mecanisme autoimune Manifestări clinice : cutanate (purpură), articulare (artrite), nervoase (neuropatii senzitive periferice), renale (glomerulonefrita membrano-proliferativă), tiroidiene (tiroidite autoimune) 2 - Porphiria cutanea tarda (forma sporadică) - deficienţa enzimei hepatice uroporfirinogen-decarboxilaza Mecanism : incomplet elucidat (probabil HCV joacă rol de declanşare a maladiei pe un fond genetic predispus) 3 - Lichenul plan - legătură incomplet elucidată cu infecţia HCV 4 - Sindromul Gougerot-Sjogren - (sialadenita limfocitară) - idem Diagnostic de laborator A. Metode indirecte - Serologia Clonarea genomului HCV a permis producerea în cantităţi mari de proteine recombinante şi peptide de sinteză codate de genele structurale şi nestructurale ale virusului. Aceste antigene virale sunt utilizate în testele serologice, permiţând detectarea specifică a anticorpilor anti-HCV. Diagnosticul presupune utilizarea a două tipuri de teste : 1. de depistare şi 2. de validare (de confirmare). 1. Teste de depistare - ELISA - proteinele recombinante (antigenele) virale sunt fixate pe suportul solid (polistiren, nitroceluloză), iar detectarea anticorpilor specifici se realizează prin imunocaptură. 2. Teste de validare - utilizează tehnici de imuno-blotting - RIBA (Radio-immunoblot- assay) B. Metode directe - Tehnici de biologie moleculară - PCR (Polymerase Chain Reaction) - NASBA (Nucleic Acid Sequence Base Amplification) Profilaxie Măsurile profilactice nespecifice sunt similare cu cele împotriva infecţiei HBV. Profilaxia specifică activă (vaccinarea) este încă în studiu. Datorită extrem de ridicatei variabilităţi genetice, prepararea unui vaccin anti-HCV nu a putut fi încă realizată. Virusul hepatitic E Este provizoriu încadrat în familia Caliciviridae. Morfologie şi structură Virionul este lipsit de anvelopă, având formă sferică şi diametrul cuprins între 27-34 nm. Genomul este ARN monocatenar cu polaritate pozitivă, cuprinzând 3 ORF : - ORF1- codifică proteinele nestructurale - ORF 2 şi ORF3 - codifică proteine structurale. Replicare Se produce în hepatocit, dar mecanismul este momentan neelucidat. Patogeneză Infecţia HEV are multe puncte comune cu infecţia HAV (calea de transmitere fecal-orală, replicarea intrahepatocitară). Şi în cazul infecţiei HEV se parccurg etape similare : sediul iniţial de replicare este intestinul (excreţie intensă de virioni), urmează apoi o viremie de scurtă durată şi infectarea hepatocitului cu hepatocitoliză şi inflamaţie locală (nu prin efect citopatic direct, ci prin răspunsul imun al gazdei). Nu se cunosc date care să ateste evoluţia cronică. Anticorpii de tip IgM apar concomitent cu creşterea transaminazelor şi apoi titrul lor scade treptat (în decurs de 3 luni) fiind înlocuiţi cu IgG-HEV. Persistenţa în ser a anticorpilor de tip IgG este mai redusă decât în infecţia cu HAV. IgG-HEV se negativează în câţiva ani. În peste jumătate din cazuri infecţia HEV este asimptomatică, formele manifeste clinic fiind mai frecvente la adolescenţi şi adulţi tineri. Evoluţia infecţiei este benignă, cu excepţia situaţiilor când ea survine la gravide. Infectarea gravidelor evoluează sever, cu forme fulminante urmate de deces în până la 20% din cazuri. Diagnostic de laborator A. Diagnostic direct Evidenţierea HEV în scaun prin microscopie electronică este relativ dificilă, din aceleaşi motive ca în infecţia HAV. HEV poate fi detectat prin imunomicroscopie electronică, iar genomul viral poate fi pus în evidenţă prin tehnici de biologie moleculară (PCR). B. Diagnostic indirect Constă în decelarea anticorpilor anti-HEV în ser. Se utilizează tehnici ELISA şi Western blot. Diagnosticul ar necesita (ca şi în cazul hepatitei A) detectarea IgM-HEV, care încă nu este de uz curent. Virusul hepatitic F A fost identificat în cazuri de hepatite cu transmitere non-parenterală non-A non-E (şi non-B, non-C, non-D), semnalate în mai multe ţări. Virusul a fost denumit HFV (Hepatitis French Virus). Este un virus ADN dublu catenar, cu dimensiuni cuprinse între 27-37 nm. Grupul virusurilor hepatitice GB Mai multe cazuri de hepatite acute cu transmitere parenterală au fost considerate ca fiind produse de 2 agenţi virali nou evidenţiaţi, cu structură asemănătoare flavivirusurilor dar totuşi diferită de cea a HCV. Aceste 2 virusuri au fost desemnate drept virusul hepatitic GB-A şi GB-B (GBV-A şi, respectiv GBV-B) (GB fiind iniţialele unui chirurg care a dezvoltat o hepatită acută şi în serul căruia a fost identificat pentru prima dată un agent viral de acest tip). Un al treilea virus GB (GBV-C) a fost recent identificat, discutându-se posibila sa implicare în hepatite cronice. |
|||
| Referat oferit de www.ReferateOk.ro | |||
Varianta Printabila 
Free Download Referat Word
Free Download Referat PDF |
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri |  |
