Capitalismul si dusmanii sai

Categoria: Referat Economie

Descriere:

Într-o societate capitalistă principalul pericol este inflaÅ£ia. Însă autorul arată ca această inflaÅ£ie se datorează tocmai intervenÅ£iei statului în mecanismele pieÅ£ei. E acuzat inervenÅ£ionismul ca principala cauză a ei. Astfel de la intervenÅ£ia statului într-un sector economic, sau mai bine spus a stabilirii de către stat a unui preÅ£ maximal, acest control se propagă ÅŸi se amplifică în toate celelate sectoare ÅŸi pieÅ£e, datorită dependenÅ£elor dintre ele, până la stadiul în care guvernul ajunge să controleze preÅ£ul tuturor produselor...

Capitalismul şi  duşmanii săi

Ludwig von Mises dărâmă încă de la începutul cârţii imaginea concepută despre capitalism, potrivit căreia într-o astfel de societate ar exista un rege al petrolului, oţelului, zahărului în general al unui subdomneiu economic. El subliniază că un astfel de patron într-o societate capitalistă este sclavul clientului şi nu invers, regatul său se va menţine atâta timp cât va fi în măsură să furnizeze clientului bunurile şi serviciile necesare lui. În momentul în care el nu mai este capabil să mulţumească clientul, el va fi detronat din poziţia sa.          Autorul  pentru a pune în evidenţă trăsăturile benefice ale capitalismului compară efectele sale cu celelalte tendinţe opuse. Pentru a descrie tendinţele opuse capitalismului începe cu perioada timpurie a lui, sau mai bine zis cu naşterea acestuia în Anglia secolului XVII. Atunci, poziţia socială era stabilită de la naştere, indiferent de calităţile posedate de fiecare individ, această poziţie socială era transmisă copiilor fără posibilitatea de a fi schimbată. Fiecare avea privilegii şi îndatoriri, clasa aristocrată având numai privilegii, iar clasa de jos numai obligaţii. În capitalism însă, statutul şi-l stabileşte fiecare individ în funcţie de meritele personale.

            Odată cu pătrunderea industrializării, aristocraţia s-a simţit ameninţată de faptul că forţa de muncă, reprezentată de ţărani, migra spre oraşe unde li se ofereau condiţii şi salarii mai mari. Astfel nobilii se vedeau nevoiţi să le plătească celor rămaşi, salarii la fel de mari ca şi cele din aşezările urbane nou constituite. Datorită salariilor mai mari, foştii ţărani capătă o poziţie socială mai importantă. Vechile reguli care se aplicau înainte structurilor sociale nu mai erau valabile.

            Astfel că apare ideea cum că migraţia forţei de munca din mediul rural în mediul urban este un rău, şi că acest rău trebuie oprit în orice chip, indiferent dacă starea ţăranului ajuns la oraş începea să se amelioreze. Tot în acea perioadă, apare imaginea capitalismului ca o plagă socială, imaginea Angliei în literatura acelui secol fiind aceea a copiilor exploataţi şi subnutriţi, a muncitorului fără casă, în contrast cu mediul rural prezentat bucolic şi a muncilor câmpeneşti în slujba aristocraţiei protectoare. Această imagine este mai mult reclama negativă a situaţiei de atunci, făcută de către aristocraţie. Însă acest atac la adresa capitalismului nu este fondat, deoarece rapoartele comisiilor desemnate atunci de guvernul britanic descriu situaţia exact invers: cei din mediul rural aveau condiţii mai proaste decât băştinaşii din India acelui secol, iar cei din mediul urban işi permiteau un nivel de trai echivalent cu cel al micilor nobili.

            În prezent, într-o societate capitalistă nu există o diferenţiere între posibilităţi, ci între capacităţi, astfel diferenţa dintre omul de mijloc şi cel bogat e mai mult diferenţa dintre un Ford şi un Cadillac, însă amandouă aceste maşini îndeplinind aceeaşi funcţie, pe când în epoca precapitalistă omul din clasa de sus avea tot, iar cel din clasa de jos nu-şi putea permite nici măcar o pereche de încălţăminte.

            Autorul combate socialismul de tip marxist, care promovează imaginea negativă a capitalismului, potrivit căreia muncitorul primea ca retribuţie a muncii prestate un salariu din care-şi permitea minimul de subzistenţă (legea de fier a salariilor). Această teorie este incorectă, deoarece atât Marx, cât şi socialiştii în general, identifică oamenii cu o cultură de microbi, ignorând celelalte tendinţe ale acestuia, în afara susţinerii sale materiale. Mises mai adaugă faptul că într-o societate capitalistă, individul în afara susţinerii sale materiale caută să se implice în activităţi care îi vor aduce profit, astfel prin capitalul investit se creşte nivelul de trai. Prosperitatea unei ţări este direct proporţională cu volumul de capital investit pe individ.

            Un alt aspect al societăţii este libertatea. Autorul compară formele de manifestare ale acesteia într-o societate de tip capitalist şi socialist. Libertatea individuală este inexistentă acolo unde nu există libertate economică, deoarece dacă statul ar deţine toată puterea economică, atunci el ar deţine şi suportul material care stă la baza libertăţii individului. Astfel prin economia dirijată se pot elimina formele de manifestare care au o concepţie diferită de cea a statului. În cadrul acestui stat omul nu este liber să-şi aleagă profesia, ci este dirijat astfel încât alegerea lui să corespundă planului stabilit de guvern. Într-o societate de tip capitalist, individul are dreptul să-şi stabilească profesia singur, singurul rege e cumpărătorul, iar preţul e stabilit liber, faţă de societatea socialistă unde preţul şi acţiunea în cadrul pieţei sunt fixate de guvern.

            Se critică societatea de tip capitalist şi anume tendinţa guvernului de a controla totul. Însă datoria guvernului nu este aceea de a stabili frumosul din artă sau utilitatea lecturilor, stabilind anumite standarde (astfel în Germania lui Hitler erau considerate ca cea mai înaltă formă de artă frescele cu soldaţi, iar pe timpul comuniştilor muncitorii cu mâinile groase care clădeau comunismul, restul formelor fiind izolate, artiştii fiind 'reeducaţi').

            Guvernul e un guvern mai bun cu cât se implică mai puţin pe piaţă. Rolul guvernului trebuie să fie mai mult de supraveghere a pieţei şi nu de influenţare a mecanismelor acesteia, de a proteja buna funcţionare a economiei împotriva fraudei şi violenţei ivite din interiorul său din exteriorul ei. În socialism, şi în comunism în special, statul controlează totul, individul trebuind pur şi simplu să se supună.

            Societatea socialistă nu include necunoscutul, nedeterminatul, ideile inovatoare nu-şi au locul acolo unde totul se datorează planificării, unde fiecare acţiune trebuie să fie prevăzută de guvern în marele său plan de conducere. Neexistând nedeterminatul, într-o astfel de societate nu va exista nici riscul, deci nici evoluţia pe care o implică un astfel de risc. În mare parte această involuţie a sistemului se datorează şi incapacităţii grupului conducător de a înţelege anumite idei. Astfel în orice problemă, indiferent de domeniul pe care-l vizează, nu va exista decat o singură instanţă care-i va determina sau nu utilitatea. Posibilitatea înţelegerii unei idei e cu atât mai mică cu cât soarta celor cărora le este prezentată nu are nici o legătura cu materializarea ei. În societatea capitalistă, riscul işi are o mare contribuţie, deorece există răsplata care însoţeşte acest risc. Singura instanţă care poate determina utilitatea ideii este însăşi materializarea ideii în realitate, de aici decurgând mulţimea de inovaţii tehnice prezente în mediul capitalist, cât şi evoluţia pe care o are o societate care adoptă un astfel de model.

Câştigul banilor e principalul motor al inovaţiilor, încercărilor de a aduce satisfacţie consumatorului, o motivaţie mult mai puternică decât altruismul şi renunţarea la un salariu mai avantajos, doar pentru a avea o retribuţie egală cu cea a unei femei de serviciu.

            O altă hiba a soceităţii comunist-socialiste este că fără existenţa pieţei libere nu se poate stabili preţul resurselor şi a materiilor prime. Dar calculul economic este imposibil fără determinarea acestor preţuri. Comunismul însă iese din această dilemă prin preluarea preţurilor de pe piaţa capitalistă.

            Într-o societate capitalistă principalul pericol este inflaţia. Însă autorul arată ca această inflaţie se datorează tocmai intervenţiei statului în mecanismele pieţei. E acuzat inervenţionismul ca principala cauză a ei. Astfel de la intervenţia statului într-un sector economic, sau mai bine spus a stabilirii de către stat a unui preţ maximal, acest control se propagă şi se amplifică în toate celelate sectoare şi pieţe, datorită dependenţelor dintre ele, până la stadiul în care guvernul ajunge să controleze preţul tuturor produselor. Autorul reaminteşte exemplul Germaniei înainte de al doile război mondial: statul stabilise un preţ maximal la lapte, producătorii de lapte atraşi de acest preţ işi cresc producţia, această producţie necesită materii prime, ca de exemplu furajele, datorită cererii mari, apare penuria de furaje, statul este nevoit astfel să stabilească un preţ maximal la furaje, producătorii de furaje sunt atraşi şi tot asa se ajunge ca statul să controleze preţurile tuturor produselor. Astfel se ajunge ca, încercând să se rezolve o problemă să se genereze o problemă mai gravă decât prima. Odată cu acest control, preţurile fixate sunt mai mari decât valoarea lor reală, salariile nu cresc, se naşte inflaţia, şi odată cu ea raţionalizarea produselor, favoritismul, corupţia, etc.

            Un principal element care determină apariţia intervenţionismului este existenţa grupurilor de presiune care-şi urmăresc interesele lor şi ale părţii de populaţie pe care o reprezintă în detrimentul întregii populaţii, astfel încât statul plăteşte din banii tuturor contribuabililor pentru a aduce profit şi a menţine interesele numai unei anumite părţi, fără ca ceilalţi să beneficieze de pe urma acestei intervenţii.

            Tot datorită unei intervenţii a statului în mecanismele pieţei se produce un dezechilibru: protecţionismul. Astfel acesta este principala cauză a naşterii cartelurilor, monopolurilor, care pot fixa un preţ în care să corespundă intereselor lor şi nu intereselor consumatorilor.

            Protecţionismul şi intervenţionismul deriva din concepţia că statul nu poate greşi, deciziile lui sunt infailibile, această concepţie reprezentând o relicvă a vremurilor istorice când monarhul era unsul lui Dumnezeu pe pământ, iar deciziile lui aveau într-o formă mai probată sau nu rădăcini divine.

            O altă calitate a societăţii capitaliste este promovarea investiţiilor. Astfel diferenţa dintre salariul unui muncitor din occident şi unul din ţările mai slab dezvoltate nu işi găseşte explicaţia în faptul că muncitorul este mai bun ci în faptul că este mai productiv prin mijoacele tehnice care-i sunt puse la dispoziţie prin investiţiile de capital făcute. Greşeala făcută de ţările cu sistem economic socialist a fost că au considerat investiţiile străine o formă de exploatare a resurselor proprii şi prin urmare au confiscat capitalul,neexistând nici o protecţie legală pentru investiţiile de capital. Nefiind capabili să-şi asigure capitalul necesar pentru investiţii şi alungând capitalul străin pasul spre colaps era foarte mic.

            Protecţionismul taxelor vamale se opune introducerii de capital extern, împiedicând astfel industrializarea rapidă a ţării în cazul lipsei capitalului autohton. Şi chiar dacă muncitorii din aceste ţări vor face greve pentru ca nivelul salariilor lor să se ridice la acelaşi nivel cu cel al confraţilor din ţările industrializate, aceste greve nu vor duce decât la un şomaj prelungit, deoarece nu vor exista baze reale ale măririi salariului.

            În statul socialist-comunist formarea capitalului autohton, atragerea capitalului extern sau mai bine zis orice formă de capital privat care nu e supusa planificării este confiscată fără a-i da posibiliatatea investirii în scopul iniţial.

            Ludwig von Mises propune în această carte un model de capitalism în care să nu existe lipsa posibilităţii, singurul responsabil în cazul existenţei defavorizării nefiind statul, vina purtând-o lipsa intenţiei individului de a se afirma.