1

European Ombudsman

 I. Istoric şi generalităţi

�n ultimele decenii, tot mai multe ţări au introdus �n sistemul juridic naţional o instituţie receptată din practica parlamentară suedeză, care are ca rol soluţionarea pl�ngerilor ce i se adresează de către cetăţenii care pretind că drepturile lor au fost �ncălcate de funcţionai sau autorităţi ale administraţiei publice. Este vorba de instituţia „Ombudsmanului”

Iniţial instituţia ombudsmanului s-a format �n Suedia �n anul 1809. Anterior �nsă, �n această ţară exista practica ca Parlamentul (Riksdag) să numească un �mputernicit al său, investit cu prerogativa de a cerceta şi soluţiona pl�ngerile persoanelor vătămate �n drepturile lor prin abuzuri ale administraţiei regale.[1]

Ombudsmanul avea sarcina de a promova aplicarea uniformă a legilor, şi de a semnala inadvertenţele legislative. Avea posibilitatea de a �şi �ndeplini atribuţiile prin efectuarea de inspecţii şi prin primirea de pl�ngeri.

�n limba suedeză „ombud” �nseamnă mandat, procură, �mputernicire. Prin raportare, ombudsman desemnează instituţia �nvestită de Riksdag printr-un mandat de reprezentare să examineze pl�ngerile ce i se adresează de cei ce pretind că le-au fost �ncălcate drepturile garantate de Constituţie. Ombudsmanul poate fi definit ca autoritatea numită de Parlament şi răspunzător faţă de acesta, căruia i se conferă prin Constituţie sau printr-o lege specială dreptul de a soluţiona pl�ngerile ce i se adresează de către cetăţenii care pretind că organele executive le-au �ncălcat sau nesocotit drepturile recunoscute la nivel constituţional.

Urm�nd modelul suedez Finlanda a creat postul de Ombudsman Parlamentar �n 1919.

Prin urmare instituţia Ombudmanului din Finlanda a fost a doua �nfiinţată din lume.

Instituţia Ombudsmanului s-a răsp�ndit �n toate ţările nordice la jumătatea secolului 20. �n Danemarca instituţia Ombudsmanului poporului a fost creat �n 1955 iar �n Norvegia primul Stortingets Ombudsman a fost creat �n 1962. �n ambele ţări, puterile Ombudsmanului sunt mai limitate dec�t ale instituţiilor similare din Suedia şi Finlanda. Mai t�rziu instituţia s-a răsp�ndit �n alte părţi ale lumii, �n special urmărind modelul Danez.

Treptat instituţia Ombudsmanului se răsp�ndeşte �n toate părţile lumii. Anii 1970 au demonstrat că instituţia Ombudsman –ului a găsit terenul potrivit pentru a se răsp�ndi �n Noua Zeelandă şi provinciile canadiene şi statele australiene. P�nă �n prezent instituţii asemănătoare au fost �nfiinţate �n aproape toate ţările europene. Instituţii asemănătoare funcţionează �n unele ţări africane dar şi �n state central şi sud americane.

Conform IOI (International Ombudsman Institute) �n prezent �n aproximativ 140 de ţări funcţionează Ombusdman-i. �n unele ţări aceste instituţii sunt regionale sau locale, Italia sau Germania de exemplu sunt ţări care nu au o instituţie parlamentară a Ombudsman.

Practic instituţia Ombudsmanului a căpătat caracter universal fiind �nt�lnită pe toate continentele, indiferent dacă este consacrată la nivel naţional sau regional, sau dacă atribuţii generale sau specializate pe domenii.

Denumirea instituţiei diferă de la o ţară la alta : Mediateur de la Republique (Franţa), Defensor del Pueblo (Spania), Provedor de Justica (Portugalia), Volksanwaltscheft (Austria), Diwan el Mezalem (Egipt), Difensore Civoco (Italia), Parlamentarz Commisoner for Administration (Marea Britanie) etc.

Uniunea Europeană a creat postul Ombudsmanului European �n anul 1995. Rolul Ombudsmanului European este de a supraveghea activităţile instituţiilor uniunii europene şi de a se asigura că acestea respectă principiile unei bune guvernări. Primul titular al acestui post a fost Jacob S�derman care anterior �ndeplinise aceiaşi funcţie �n Parlamentul Finlandez .

�n doctrina şi practica constituţională recentă este constant subliniată importanţa instituţiei Ombudsmanului pentru garantarea şi, �ndeosebi, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Ombudsmanul este numit de Parlament pentru un mandat a cărui durată diferă de la stat la stat. De obicei, mandatul ombudsmanului este de patru ani. Parlamentul deţine, totodată dreptul de a revoca pe ombudsman �nainte de expirarea mandatului dacă acesta s-ar face vinovat de �ncălcarea Constituţiei sau a legilor, ori ar avea o conduită reprobabilă. �n principiul Ombudsmanul �şi desfăşoară activitatea la nivel naţional. Aceasta nu este �nsă o regulă. De pildă, �n Statele Unite nu a fost �nfiinţată o asemenea instituţie la nivel federal. �n schimb există un număr foarte mare de ombudsmani la nivelul unor state federale, al unor municipalităţi sau chiar �n instituţii sau companii. De asemenea, există ombudsmani av�nd o jurisdicţie materială specializată.[2]

De asemenea, nimic nu �mpiedică ca Guvernul să instituie un organism guvernamental av�nd ca atribuţie, să analizeze şi să soluţioneze pl�ngerile �mpotriva Cabinetului sau �mpotriva unor departamente sau agenţii executive şi să aplaneze, astfel, conflicetle �ntre cetăţean şi administraţia publică centrală şi locală. Se �nţelege că o asemenea instituţie, ar avea o sferă mai �ngustă de activitate şi, oricum, autoritatea sa ar fi mult inferioară a celei a ombudsmanului parlamentar.

[1] Sistemul a fost insitutit �n 1713 şi s-a perfecţionat pe parcurs. Din 1776 ombudsmanul suedez a denumirea de Justitie kansier (Cancelarul Dreptărţii). Constituţia Suediei din 1809 a conscrat instituţia ombudsmanului. Constituţia Suediei prevede �n Cap. XII art. 6 că „Rikstagul va desemna din cadrul său şase comisari de supraveghere �nsărcinaţi cu controlarea activităţilor statului şi va putea extinde acest control şi asupra altor activităţi. El va emite instrucţiuni �n atenţia acestora. Aceşti comisari de supraveghere vor putea, conform dispoziţiilor legale, să solicite actele, informaţiile şi avizele necesare �n vederea exercitării controlului lor.”

[2] A se vedea H.B. Iacobini, “O instituţie nouă de drept administrative (ombudsman), Experienţa administraţiei nord-americane, �n rev. Studii de drept rom�nesc, nr. 2/1990. �n Suedia, �n afara instituţiei ombudsmanului parlamentar (Ombudsman de Justiţie), Guvernul a desemnat cinci ombudsmani guvernamentali, fiecare av�nd o competenaţă materială strcit delimitată la anume domenii de activitate : concurenţă, protecţia consumatorilor, egalitatea �ntre sexe, combaterea discriminării etnice.

drepturilor omului. Dreptul la acţiune judiciară este recunoscut ombudsmanului �n Suedia, Finlanda şi Danemarca.[1]

�n exercitarea atribuţiilor sale, ombudsmanul nu se substituie altor organisme cărora le sunt conferite atribuţii privind apărarea drepturilor omului. Avem �n vedere, �ndeosebi, organele judiciare.

�n ceea ce priveşte statutul său şi raporturile cu autorităţile publice, trebuie menţionat că ombudsmanul este independent faţă de toate celelalte autorităţi publice, inclusiv faţă de Parlament, care �l numeşte şi �l poate revoca �nainte de expirarea mandatului său.[2] De altfel, nu este permisă nici o ingerinţă �n activitatea ombudsmanului, nici chiar din partea Parlamentului. Deşi este independent faţă de celelalte autorităţi publice, ombudsmanul prezintă �nsă anual un raport Parlamentului privind cazurile pe care le-a investigat, soluţiile date, etc. De asemenea, �n raportul anual pot fi făcute recomandări Parlamentului şi Guvernului privind perfecţionarea legislaţiei �n materie sau a activităţii unor departamente sau alte autorităţi guvernamentale ori ale administraţiei publice care interesează drepturile omului.[3] Pentru a consolida independenţa ombudsmanului, legislaţia referitoare la organizarea şi funcţionarea instituţiei stabileşte o serie de incompatibilităţi �ntre calitatea de ombudsman şi orice alte funcţii publice sau private.

Pentru a-şi exercita �n condiţii corespunzătoare activitatea, ombudsmanul are nevoie de concursul celorlalte autorităţi publice.

Constituţia sau după caz, legile de organizare şi funcţionare a instituţiei ombudsmanului prevăd, �n acest sens, obligaţia autorităţilor publice de a pune la dispoziţia ombudsmanului toate datele, informaţiile şi documentele de care acesta ar avea nevoie  pentru a-şi exercita atribuţiile.[4] Obudsmanul �şi exercită atribuţiile la pl�ngerea persoanelor ale căror drepturi au fost vătămate sau din oficiu, c�nd are informaţii, date prind �ncălcarea unor drepturi cetăţeneşti sau c�nd constată el �nsuşi asemenea �ncălcări. �n general, excede competenţei de investigaţie a ombudsmanului membrii Guvernului, parlamentarii şi membrii aleşi ai administraţiei publice locale. Motivul unei asemenea derogări este că deputaţii, senatorii, membrii aleşi ai organelor administraţiei publice locale sunt reprezentanţi ai poporului iar miniştrii răspund politic �n faţa Parlamentului.

Cererile care se adresează Ombudsmanului trebuie făcute �n scris şi semnate. �n principiu, anonimele nu se iau �n considerare, ceea ce nu �mpiedică  �nsă ca o pl�ngere anonimă să fie motivul sesizării din oficiu al ombudsmanului şi punctul de declanşare al unei expertize de rutină. �n legislaţia statelor referitoare la organizarea şi funcţionarea instituţiei ombudsmanului, se prevede că nu se iau �n considerare pl�ngerile cetăţenilor ale căror drepturi au fost �ncălcate cu unu sau după caz, cu doi ani �nainte de sesizarea ombudsmanului.[5]

Activitatea ombudsmanului este �n principiu publică, ceea ce nu �mpiedică ca persoanele lezate să solicite ombudsmanului caracterul confidenţial al pl�ngerii. De asemenea, ombudsmanul poate decide din proprie iniţiativă caracterul secret al activităţii sale pentru motive temeinice (ex. Apărarea secretelor militare, a ordinii publice, a moralei, etc). Nu trebuie exclus nici dreptul unor instituţii publice de a solicita pentru motive temeinice confidenţialitatea unor investigaţii ale ombudsmanului.

Actele emise de ombudsman pot fi decizii, cereri, recomandări, citaţii, etc. Actele emise de ombudsman �n exercitarea atribuţiilor sale sunt acte de autoritate.

II. Instituţia Ombudsmanului European

– European Ombudsman

Instituţia Ombudsmanului European a fost �nfiinţată prin Tratatul de la Maastricht �n 1992. �n 1995 Parlamentul European a ales primul Ombudsman European, �n persoana domnului Jacob S�derman, care a fost avocat al poporului şi ministru al justiţiei �n Finlanda. �n octombrie 1999 Parlamentul European l-a reales pe domnul S�derman pentru un mandat de cinci ani.

�n prezent, Ombudsmanul European este P. Nikiforos Diamandouros, Acesta a fost avocatul poporului naţional al Greciei şi a fost ales de Parlamentul Europei şi deţine postul �ncep�nd cu 1 aprilie 2003.

Ombudsmanul European �şi �ndeplineşte �ndatoririle �n conformitate cu competenţele conferite instituţiilor şi organismelor comunitare prin Tratate.

Ombudsmanul European nu poate interveni �n cazuri deferite tribunalelor şi nu poate pune sub semnul �ntrebării fundamentarea hotăr�rilor pronunţate de un tribunal.

�n cadrul instituit de Tratatele menţionate anterior şi de condiţiile prevăzute �n acestea, Ombudsmanul European ajută la descoperirea cazurilor de proastă administrare din activitatea instituţiilor şi organismelor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă atunci c�nd acţionează �n calitate juridică, şi face recomandări �n vederea stopării acestora. Nici o acţiune a unei alte autorităţi sau persoane nu poate face obiectul unei pl�ngeri adresate Ombudsmanului European.

Ombudsmanul European investighează pl�ngerile privind administrarea incorectă �n instituţiile şi organele Uniunii Europene. Instituţiile includ, de exemplu, Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European. Agenţia Europeană a Mediului şi Agenţia Europeană pentru Siguranţa şi Sănătatea la Locul de Muncă constituie exemple de organe ale Comunităţii pe care acesta le poate investiga. Doar Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă activ�nd �n rolul lor juridic nu cad sub incidenţa acestei jurisdicţii.

De obicei Ombudsmanul European conduce cercetările �n baza reclamaţiilor, dar poate demara cercetări şi din proprie iniţiativă.

[1] A se vedea �n acest sens lucrarea The Danish Ombudsman, DJOF Publishing Copenhagen, 1995

[2] A se vedea Ioan Ceterchi, Op cit., pag. 53

[3] Jorge L. Maiorano – Ombudsmanul şi protecţia drepturilor omului, rev “Drepturile omuluinr. 1/1992.

[4] A se vedea , The National Ombudsman of Netherlans, Annual Report 1992, Haga, Aprilie 1993; The Swedish Parliamentarz Ombudsman, Report for the period Julz 1, 1990 to June 30, 1992. �n legătură cu istoria dezvoltării instituţiei ombudsmanului, a se vedea Lars Busck, The History and Development of the Institution of Ombudsman, �n “The Danish Ombudsman” p. 23-32.

[5] Ioan Ceterchi, Op. cit. pag. 54