1

1.Istoricul Politicii agricole comune ( PAC )

            Agricultura a constituit cel mai cel mai important domeniu de activitate in primul deceniu de  activitate al Comunitatii.

            Acest domeniu  a fost acela in care s-au inregistrat primele esecuri in integrarea comunitara. Sistemul preturilor de interventioe si al preturilor de referinta , precum si regulamentele de piata au dus la rezultate absurde, contrare scopurilor urmarite de politica agricola.

            Preturile produselor agricole au crescut spectaculos, ajungandu-se ca produsele  europene sa depaseasca cu mult preturile de pe piata mondiala.Subventiile primate de agricultori au ajuns la sume exorbitante1.

            Sistemul instituit de CEE a fost criticat nu doar de politicieni si cetatenii statelor membre,dar si de alte tari exportatoare de produse agicole.

            Ca o recunostinta a acestor deficiente ale politicii agricole comunitare. Planul Mansholt,

elaborat in decembrie 1968, numit dupa initiatorul sau , comisarul olandezpentru agricultura Sicco Mansholt, a vizat reforma domeniului agricol, in sensul transformarii acestuiaintr-un  sistem guvernat de principiile economiei de piata.

            Directiva 73/159/CEE cu privire la modernizarea exploatarii agricole2  a pus in practica multe dintre obiectivele continute in planul Mansholt.

            Cu toate ca directive a urmarit introducerea mecanismelor economiei de piata in domeniul agricol, acest fapt sa petrecut in parte deabia in anul 1992, prinasa numita reforma MacSharry3  ce a prevazut, printer altele, o reducere a preturilor de interventie, inscolul de a creste

____________________________

competitivitatea produselor agricole pe piata mondiala, plati compensatorii pentru agricultori si

masuri de protectie a mediului in domeniul agricol.

            Transformarile de pe piata mondiala  si perspective aderarii de noi membrii la Comunitate au constituit impulsurile hotaratoare pentru propunerea Comisiei de includere de noi reforme in domeniul agricol in agenda 20004 .

            Propunerea a vizat in principal cresterea competivitatii produselor agricoledin Comunitate  pe piata mondiala, asigurarea unui nivel de trai corespunzator pentru populatia agricola, o imbunatatire a calitatii sio sigurantei produselor alimentare, crearea unei politici de dezvoltare rurala  ca o componenta a politicii agricole.

            Ministrii agriculturii din tarile membre, reunite in iunie 2003, au cazut de accord asupra introduceii acestor reforme radicale in domeniul politicii agricole.

2. Trasaturi distincte ale Politicii agricole comune (PAC)

            Politica agricola comuna este nu numai una dintre primele politici comune, dar este si printer cele mai importante. Importanta ei deosebita in cadrul constructiei comunitare este reflectata prin  câteva trasaturi distincte:

a)Este o politica prin excelenta integrationista, in mai mare masura chiar decât Piata

Interna, unde standardele armonizate le-au Inlocuit doar in proportie de circa 10% pe cele

nationale. In ce priveste PAC, politicile agricole nationale au fost inlocuite, pentru marea

majoritate a productiei agricole, de reglementari comune de functionare a pietelor si

comercializare a produselor

b)Este o politica mare consumatoare de resurse financiare. Politica agricola consuma, prin sistemul complex de subventii si alte stimulente financiare, circa jumatate din bugetul

comun5

______________________________

4.Program de actiune  stabilit  cu ocazia Consiliului European din 26 martie 1999 din Berlin, prin care s-a urmarit o consolidare a politicilor comunitare si s-a instituit un cadru financiar pentru anii 2000-2006, in perspective viitoarelor extinderi ale  Uniunii Europene.

5 Cealalta mare consumatoare fiind Politica Regionala

c)Manifesta un grad sporit de vulnerabilitate la presiunile de lobbying, considerente altele

decât cele economice prevalând adesea in luarea deciziei de politica agricola. Trei sunt

ratiunile mjore care justifica de ce factorii politici sunt foarte sensibil la lobby-ul exercitat

de producatorii agricoli. Pe de o parte, sectorul agricol este cel care furnizeaza una din

resursele indispensabile existentei umane, si anume hrana. Pe de alta parte, agricultura

este un sector traditional, cu radacini adânci in istorie, si simbolistici - sub forma

traditiilor, cutumelor, legendelor - ce reprezinta izvoare fundamentale In conturarea

identitatilor nationale. In sfârsit, organizatiile producatorilor agricoli au capatat o

influenta foarte puternica In timpul razboiului, pe care ulterior si-au pastrat-o, iar pe

parcursul dezvoltarii PAC, si-au consolidat-o. Conceptia Insasi a PAC, de protejare a

veniturilor producatorilor agricoli, a avut o contributie Insemnata la consolidarea pozitiei

acestor organizatii.

3.Obiectivele politicii agriculturii comune

            Reglementarile de politica agricola sunt cuprinse In articolele 38-46 ale Tratatului de

la Roma (In prezent, articolele 32-38, dupa modificarile aduse de Tratatul de la Amsterdam).

Articolul 38 (acum, articolul 32) stabileste ca: „piata comuna se va extinde si asupra sectorului

agricol si comertului cu produse agricole” si ca „operarea si dezvoltarea pietei comune pentru

produsele agricole vor fi insotite de crearea unei politici agricole comune”, iar articolul 39

(articolul 33 din varianta consolidata a Tratatului) fixeaza obiectivele politicii agricole comune:

a)Cresterea productivitatii agricole prin promovarea progresului tehnic, prin

asigurarea dezvoltarii rationale a productiei agricole, si prin utilizarea optima a

factorilor de productie, in special a fortei de munca

b)Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populatia agricola, In special prin

cresterea veniturilor individuale ale lucratorilor agricoli

c)Stabilizarea pietelor

d)Asigurarea sigurantei aprovizionarilor

e)Asigurarea unor preturi rezonabile pentru consumatori

Tratatul de la Roma nu explica insa concret cum aveau sa fie realizate aceste obiective. De aceea,

in 1958, ministrii agriculturii din cele sase state semnatare ale Tratatului s-au intâlnit la Stresa

(Italia) pentru a se pune de acord asupra modului de transpunere in practica a politicii agricole.

Ei au stabilit trei principii care sa guverneze PAC:

1)Principiul pietei unice: in interiorul Uniunii Europene, produsele agricole circula

fara restrictii

2)Principiul preferintei comunitare: este favorizat consumul produselor originare

din Uniunea Europeana, prin impunerea de preturi mai mari la produsele din

import fata de productia interna

3)Principiul solidaritatii financiare: masurile comune sunt finantate dintr-un buget

comun

Odata stabilite aceste principii, Comisiei i-a revenit responsabilitatea de a detalia masurile de politica agricola comuna. “Arhitectul” politicii a fost olandezul Sicco Mansholt, vice-presedinte al Comisiei si responsabil pentru agricultura.

preturile interne erau mai ridicate decât cele mondiale, exporturile trebuiau incurajate prin subventii.

Masurile comune aveau sa fie finantate dintr-un buget comun. Piata agricola a Comunitatii devenea in acest fel o constructie solida, cu evolutii independente de tendintele pietelor internationale.

Propunerile Comisiei au fost acceptate de Consiliu in 1961, iar detaliile au fost negociate in anul urmator, incât PAC a intrat in vigoare din 1962. Efectiv, PAC a inceput sa functioneze din 1964, când s-au facut primii pasi spre uniformizarea preturilor. Trebuie subliniat aici faptul ca, datorita insistentelor Germaniei, pretul de interventie pentru grâu a fost stabilit la un nivel mult superior celui de pe piata mondiala.

Intr-o prima etapa, produsele carora li s-au aplicat masuri de unificare a preturilor au fost

cerealele (1964), urmate ulterior (1966) de produse lactate, carne de vita, zahar, orez, plante

oleaginoase, ulei de masline. Pentru alte produse: carne de porc, carne de pui, oua, fructe si

legume, vin, s-au adoptat masurile de creare a unei piete unice (eliminarea barierelor tarifare

intre tarile membre si instituirea protectiei comune la import), fara unificarea preturilor. Treptat,

masurile s-au extins, cu diferite grade de intensitate, si asupra altor produse: carne de miel, peste,

tutun, flori, s.a., incât in prezent circa 90% din productia agricola a Uniunii Europene este

reglementata intr-un fel sau altul prin masuri comune.

Aplicarea acestor masuri a determinat curând efecte secundare nedorite. Preturile mari garantate au incurajat in mod firesc cresterea productiei (in special la grâu, unt si carne de vita), care la rândul ei s-a transformat in supraproductie, care a antrenat cresterea exponentiala a cheltuielilor agricole.

De aceea, in 1968, acelasi Sicco Mansholt a initiat o prima tentativa de reforma. Ideea lui a fost sa provoace o restructurare a exploatatiilor agricole in sensul cresterii dimensiunilor lor prin comasari. Fermele mari fiind mai eficiente si rezistând mai bine jocului pietei, ar fi fost posibila si reducerea nivelului masurilor de protectie. Reforma nu a putut fi pusa in aplicare,

neintrunindu-se consensul asupra ei.

PAC si-a pastrat asadar caracteristicile si in perioada anilor 70. Anii 80 au adus insa unele

schimbari, cea mai importanta fiind introducerea cotelor de productie, care limitau dreptul

producatorilor la veniturile garantate functie de un nivel maxim al productiei. Cote s-au introdus,

intr-o prima etapa, la cereale, produse lactate, zahar.

Momentul care a determinat o schimbare radicala in arhitectura PAC a fost anul 1992, când Consiliul a aprobat un pachet de masuri de reforma propuse de comisarul pentru agricultura, Ray MacSharry. Motivele reformei din 1992 au fost pe de o parte interne, determinate de cheltuieli bugetare mari si supraproductie, iar pe de alta, externe, respectiv, negocierile din cadrul Rundei Uruguay si presiunile SUA in directia unei reduceri cât mai substantiale a interventionismului agricol in rândul membrilor Organizatiei Mondiale a Comertului. Elementul central al reformei la constituit reducerea preturilor la produsele care generau cele mai mari surplusuri, in special, cereale, carne de vita si unt, insotita de acordarea, catre fermieri, a unor sume care sa compenseze pierderea suferita de acestia. Platile compensatorii au fost stabilite la hectar pentru culturile arabile, si pe cap animal pentru bovine. Pentru culturile arabile, s-a introdus totodata conditionalitatea acordarii lor in functie de „Inghetarea” (set-aside, scoaterea din circuitul productiv) unui procent de 15% din suprafata detinuta. Reforma a abordat si aspecte structurale: stimulente pentru utilizarea productiei in scopuri non-agricole, scheme de pensionare anticipata a agricultorilor, stimulente pentru protectia mediului.

Efectele reformei McSharry au fost incurajatoare, incât o alta a urmat in 19996, pe baza

propunerilor de reforma ale Comisiei din documentul Agenda 2000. Sablonul urmat a fost in linii

mari acelasi: reducerea pretului la cereale, lapte si produse lactate, vita si carne de vita, in paralel

cu cresterea platilor compensatorii.

Ceea ce reforma din 1999 aduce cu adevarat nou este acordarea unei importante mult sporite componentei structurale a politicii agricole si gruparea acestor masuri – vizând calitatea

produselor si a procesului de productie, grija pentru mediul inconjurator, dezvoltarea

multilaterala a zonelor rurale - sub o umbrela comuna, cea a politicii de dezvoltare rurala, care a

devenit astfel cel de-al doilea pilon al PAC.

4. Institutiile implicate in politica agricola comuna

            Institutiile implicate in elaborarea si gestionarea masurilor de politica agricola comuna sunt:

1)Consiliul UE pentru Agricultura si Pescuit,

2)Parlamentul European

3)Comisia Europeana.

Puterea  legislativa revine Consiliului, Parlamentul având doar un rol consultativ.

in Consiliu, deciziile se  iau cu majoritate calificata. In exercitarea prerogativelor de

___________________________

6.Programul de actiune stabilit  cu ocazia Consiuliului European din 26 martuie 1999 din Berlin, prin care s-a urmarit o consolidare a politicilor comunitare si s-a instituit un cadru financiar pentru anii 2000-2006, in pewrspectiva viitoarelor extinderi ale Uniunii Europene

consultanta, Parlamentul este asistat  de Comitetul AGRI, organ permanent.

 Comisia Europeana are doua atributii majore, cea a  initiativei legislative si cea a implementarii PAC. Comisia este asistata de Comitete, care sunt de 

trei tipuri: Comitete pentru managementul organizatiilor comune de piata (câte unul pentru

fiecare organizatie comuna de piata), Comitete de reglementare (cu rol consultativ in elaborarea

legislatiei orizontale) si Comitete consultative (formate din reprezentanti ai grupurilor de

interes). Securitatea alimentara intra in atributiile Autoritatii Europene pentru Securitatea

Alimentelor, organizatie independenta creata in ianuarie 2002, cu rol consultativ pe lânga

Comisie.

5.Organizati comune de piata

            Pentru realizarea obiectivelor PAC definite in Tratatul de la Roma si in spiritul principiilor stabilite la Stresa, s-a construit un sistem complex de reguli si mecanisme care reglementeaza productia, comertul si prelucrarea produselor agricole, grupate sintetic sub denumirea de organizatii comune de piata. Treptat, organizatiile comune de piata le-au Inlocuit pe cele nationale pentru produsele/sectoarele care cad sub incidenta PAC.

            In prezent, circa 90% din  produsele agricole din Uniunea Europeana fac parte dintr-o organizatie comuna de piata, si  anume: cereale, carne de porc, oua si carne de pasare, fructe si legume proaspete si procesate,  banane, vin, lapte si produse lactate, carne de vita si vitel, orez, uleiuri si grasimi (inclusiv ulei de  masline si plante oleaginoase), zahar, flori si plante decorative, furaje uscate, tutun, in si cânepa, hamei, seminte, carne de oaie, carne de capra, precum si alte produse carora li se aplica numai anumite reglementari.

Pentru implementarea masurilor comune de reglementare a pietelor, Comunitatea are la

dispozitie urmatoarele instrumente: preturile, interventia pe piata, ajutoarele financiare, cotele de productie, protectia vamala comuna.

1. Preturile

Mecanismul general de functionare a pietelor produselor agricole in Uniunea Europeana este

bazat pe un sistem complex de reglementare a preturilor de comercializare a produselor. Astfel,

anual se stabilesc de catre Consiliu trei niveluri de pret pentru produsele de sub incidenta PAC:

pretul indicativ, pretul de interventie, si pretul prag.

Pretul indicativ este pretul la care Consiliul recomanda comercializarea produselor agricole pe Piata Interna. Nivelul sau este considerat cel potrivit pentru a asigura un standard „rezonabil” al veniturilor producatorilor agricoli. In acest spirit, initial, preturile indicative au fost fixate la niveluri foarte ridicate, in special pentru cereale. Ele au mai fost diminuate dupa refomele din 1992 si 1999, dar ramân in continuare, in medie, mai ridicate decât preturile internationale.

Pretul de interventie este pretul minim garantat care poate fi obtinut pentru productia

comercializata pe piata interna. Atunci când preturile unor produse (in special la cereale, produse

lactate, carne de vita, de porc, zahar, orez), ating nivelul minim (când oferta este in exces fata de

cerere), Comunitatea intervine prin achizitia si stocarea produsului respectiv, nepermitând

scaderea pretului de piata sub pretul de interventie si asigurând fermierilor garantia unor venituri

minime. Initial, in stadiul de inceput al PAC, nivelul pretului de interventie era mult superior

celui de pe piata mondiala. Masura era in spiritul obiectivului asigurarii unui nivel de trai echitabil pentru populatia agricola. Insa, preturile mari la produsele alimentare constituiau un

stimulent puternic pentru cresterea productiei, incât curând s-a ajuns la situatii de supraproductie

si productie pe stoc. Prin reformele din 1992 (McSharry) si 1999, pretul de interventie a fost adus

spre nivelul de pe piata mondiala, in special pentru produsele generatoare de surplusuri (culturi

arabile, carne de vita, lapte si produse lactate), concomitent cu acordarea, catre fermieri, de

ajutoare financiare (plati compensatorii), care sa compenseze pierderile suferite.

In cazul cerealelor si al orezului, nivelul pretului de interventie creste in fiecare luna pentru a acoperi cheltuielile determinate de stocarea productiei de catre fermieri in perioada de recoltare si comercializare. Cresterea lunara a pretului de interventie are rolul de a evita situatiile de plasare pe piata a intregii recolte, fermierii fiind incurajati in acest fel sa comercializeze