1

REFERAT

POLITICA EUROPEANĂ ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI

            Eşafodajul industrial economic şi al organismelor  decizionale ale Uniunii Europene trebuie completat (pentru întregirea viziunii holistice), în mod armonios, cu implementarea practică a hotărârilor, deciziilor luate şi care privesc funcţionalitatea întregii structuri economico sociale şi politice care este astăzi Uniunea Europeană. Şi, acest lucru se realizează prin intermediul politicilor, specific pentru fiecare domeniu sau sector de activitate. Dacă vorbim de politici, în primul rând de natură economică , acestea se prezintă ca un ansamblu de obiective şi mijloace de acţiune a statului (a puterii publice) în viaţa economică şi socială a unei entităţi naţionale, sau în cazul de faţă al unei structuri supranaţionale, traductibile în planuri, strategii, linii de acţiune, agreate de toţi factorii politico-economici decidenţi.

            Politicile comune reprezinta si sunt asimilate, de fapt, substituirii, prima modalitate evidentiala de exercitare a competentelor UE. In acest context, competentele nationale sunt transferate la nivel suprastatal . Cealaltă modalitate de exercitare a  atribuţiunilor UE,  armonizarea, are în vedere menţinerea competenţelor naţionale, totul pe fondul unor apropieri legislative în domenii şi sectoare concrete ale vieţii economico sociale.

            Politicile comune  constituie, deci, un ansamblu de reguli, măsuri , linii de acţiune şi conduită propuse şi adoptate de către instituţiile comunitare europene , ce susţin atât integrarea economică, cât şi pe cea politică.

            Ca tipologie , aceste politici îmbracă trei forme de prezentare:

       1.            Politici comune orizontale, numite şi generale, care afectează în mod egal modul de manifestare a activităţilor în toate statele membre. Aici se include politica social, cea concurenţială, în domeniul mediului ş.a.

       2.            Politici comune sectoriale , ce se focalizează pe sectoare bine delimitate ale economiilor naţionale a statelor membre, cum ar fi cele din domeniul industrial, agricol al transporturilor, al energiei.

       3.            Politic comune externe , care se preocupă de relaţiile Uniunii Europene cu state terţe , precum şi politica comercială, sau politica de sprijinire a dezvoltării multidimensional.

În final, se urmăreşte dezvoltarea competenţelor comunitare , în special a celor ce revin Comisiei Europene , mai mult decât a celor naţionale ale statelor membre.

Acest lucru este demonstrat şi de sporirea numărului de domenii asupra cărora se exercită competenţele comunitare (deci supra cărora se aplică politicile comune) . Dacă la origine , numai trei domenii făceau obiectul exercitării acestor competenţe – politica agricolă, politica comercială, politica în ramura transporturilor, - prin actul unic European un număr de cinci domenii noi se adaugă în portofoliul de competenţe European : politica monetară , politica social, politica ambientală, (vizând mediul înconjurător ), politica de coeziune economic şi social, politica de cercetare - dezvoltare.  Pentru ca , uniunea Europeană , deci Tratatul de la Maastricht, să consacre alte domenii suspuse politicilor comune, cum ar fi creşterea competitivităţii industrial , reţele de infrastructură, transeuropene, educaţie, formare, cultură, ş.a., ajungându-se ,m astfel., la peste 20 de domenii de exercitare a competenţelor comunitare, supranaţionale.

1.      Politica în domeniul concurenţei

Din punctual de vedere al principiilor politicii în domeniul concurenţei şi al politicii industrial, este esenţial să existe un răspuns la următoarele întrebări:

-          Se justifică, din punct de vedere economic , o intervenţie a puterii publice pentru reglementarea concurenţei (politica în domeniul concurenţei )  şi pentru susţinerea sau promovarea unor activităţi economice )politica industrială_

-          Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ, atunci trebuie dat răspuns la o a doua întrebare : care nivel de intervenţie este mai eficient , cel la nivel naţional sau cel la nivelul Uniunii?

Pentru a răspunde , va trebui găsit nu numai argumentul economic , dar şi justificarea juridică.

Astfel, politica în domeniul concurenţei are ca obiectiv limitarea, controlul şi interzicerea acţiunilor întreprinderilor care pot afecta climatul de concurenţă pură şi perfectă.

Conceptul de “ climat  de concurenta pura si perfecta“ trebuie insa inteles in coordonatele economie postmoderne care a relevant existenta asa numitelor esecuri (limite )  ale pietii (market failures) care justifică intervenţia statului atunci când  regulile liberei concurenţe nu sunt respectate de către întreprinderi. Aceste eşecuri ale pieţii pot apărea sub forma efectelor de externalitate )activitatea de cercetare – dezvoltare realizată de către o întreprindere poate influenţa în aşa măsură climatul antreprenorial, încât şi alte întreprinderi pot beneficia de rezultatul cercetării , deşi nu suportă nici un cost al acesteia sau sub forma efectelor randamentelor de scară crescătoare . În acest ultimo caz , randamentul întreprinderii creşte odată cu creşterea mărimii sale ceea ce face ca, pe ansamblul întreprinderii creşte odată cu creşterea mărimii sale ceea ce face ca, pe ansamblul economiei, să nu mai fie de dorit menţinerea stării de atomicitate (existenţa unui număr mare de mici întreprinderi ) care atestă existenţa climatului de concurenţă pură şi perfectă.

Rezultă că aceste întreprinderi de talie mare sunt primele vizate de către politică în domeniul concurenţei. Ele reprezintă monopoluri sau întreprinderi cu comportament temporar/conjunctural monopoliste.

Pentru a putea controla şi limita tendinţa acestora de a încălca regulile concurenţei perfecte, nu se mai poate  acţiona doar naţional, fiind necesară acţiunea la nivelul uniunii.

Astfel, avem răspunsul şi la cea de a doua întrebare care fundamentează principiile politicii comunitare în domeniul concurenţei.

O justificare analitică a principiului intervenţiei de la nivelul Uniunii, în scopul menţinerii climatului de concurenţă liberă, o găsim în lucrarea lui J. D. HANSEN, H: HEINRICH şi J. U. NIELSEN.

Autorii citaţi folosesc exemplul a două ţări , A şi B, care formează o uniune economic. Fiecare dintre ţări are o structură de întreprinderi monopol care acţionează pe piaţa unică  (se accept ipoteza conform căreia întreprinderile de monopol din ţara A acţionează într-o ramură de activitate, iar cele din ţara B într-o ramură de activitate diferită).

În măsura în care întreprinderile monopol din ţara A export la un preţ ridicat (de monopol) în ţara B iar întreprinderile monopol din ţara B export tot la un preţ ridicat (de monopol)  în ţara A, nici una dintre ţări nu are interesul să aplice o politică în domeniul concurenţei (cu obiectivul de a limita practicile monopoliste ) deoarece şi-ar diminua profitul rezultat din export.

Mai precis , dacă ţara A ar aplica o astfel de politică în absenţa unei politici similar şi în ţara B, atunci ţara A ar fi în pierdere. Situaţia  ar putea găsi o rezolvare prin încheierea între cele două ţări a unui “acord cooperativ”, prin care s-ar angaja reciproc să aplice politici în domeniul concurenţei. Piaţa ar redeveni concurenţială şi preţurile ar cunoaşte o tendinţă de scădere. Realitatea arată , însă, că un astfel de acord, este greu de realizat în absenţa unui arbitraj. Iată de ce, este necesar ca legislaţia antitrust (politica în domeniul concurenţei) să fie aplicată în mod central, de către instituţiile comunitare, pe ansamblul întregii uniuni.

Această politică a jucat şi joacă un rol fundamental în procesul de creare şi consolidare a uniunii Europene. E a este expresia în plan practic a postulatului conform căruia o economie de piaţă funcţională este mijlocul cel mai eficient de realizare a obiectivelor Uniunii europene.

Politica comunitară în domeniul concurenţei a realizat şi realizează un echilibru între  dinamica pieţii interne a fiecărui stat membru şi piaţa unică . Astfel, în planul pieţii interne politica în domeniul concurenţei are ca obiectiv

Eliminarea tuturor barierelor dina cale liberei circulaţii are ca obiectiv eliminarea acelor structuri şi comportamente care ar urmări utilizarea în scopuri monopoliste a oportunităţii oferite de o piaţă  de mari proporţii.

1.       Orientări şi contradicţii ale politicii comunitare

Politica comunitară în domeniul concurenţei a cunoscut Io permanent evoluţie conceptuală, fiind influenţată de importante dezbateri teoretice, ca şi de poziţiile pe care unele state membre le-au avut în diferite moment ale procesului de integrare.

Se pot distinge două mari orientări în conceperea politicii din domeniul concurenţei: o orientare care priveşte concurenţa ca pe an scop în sine şi o orientare care priveşte concurenţa doar ca pe un instrument al atingerii obiective.

La rândul său, orientare care priveşte concurenţa ca pe un scop în sine reprezintă, şi ea două abordări diferite.

-          Prima abordare consider că politicele din domeniul concurenţei nu trebuie să aibă ca obiectiv doar eficienţa sau rentabilitatea, ci şi un obiectiv de natură politică. Aceasta ar consta în asigurarea condiţiilor de exprimare nelimitată a libertăţii şi iniţiativei întreprinzătorilor mici şi mijlocii.

-          A doua abordare, de sorginte ultra liberal, exacerbează libertatea de acţiune pe piaţă a întreprinzătorilor până la renunţarea la orice tip de politică în domeniul concurenţei. Absolutizând “mişcarea natural ” a pieţei, această abordare a fost utilizată în analiza teoriei inovaţiei enunţată de către J. A. Schumpeter, conform căreia mecanismele pieţei determină, în mod natural, întreprinderile să ocupe poziţii dominante, în funcţie de gradul în care achiziţionează şi folosesc inovaţii tehnice.

Aceste poziţii dominante sunt însă tranzitorii, deoarece decalajele tehnice apar , în mod constant, între întreprinderi, ca urmare  constantei cu care evoluează tehnica şi tehnologia. Astfel, poziţia de monopol a unor întreprinderi se erodează în favoarea altor întreprinderi  care reuşesc să depăşească dotarea tehnică a celor două precedente.

Concluzia este că poziţia de monopol nu este veşnică şi nu ar fi nevoie de politici de reglementare a concurenţei dacă piaţa, prin propriile ei mecanisme , reuşeşte să anihileze perenitatea poziţiilor monopoliste. Reglarea spontană a raportului de forţe pe piaţă este astfel considerată mai eficientă decât orice reglementare birocratico administrativă

O altă orientare general este aceea conform căreia concurenţa nu este concepută decât ca un instrument necesar realizării unor obiective economice, sau chiar sociale. Şi această orientare poate fi prezentată prin două abordări diferite:

-          Prima abordare consider concurenţa un instrument esenţial, dar nu unic, al procesului de creştere a eficacităţii muncii sociale şi al creşterii bunăstării populaţiei. Transpunerea în practică a acestei abordări prin politic bazate pe evaluarea capacităţii de eficientizare a diferitelor grade de reglementare a concurenţei, este dificilă şi contradictorie datorită nu numai lacunelor metodologice, dar şi lipsei de informaţie coerentă la interval regulate de timp.

-          A doua abordare caută, prin intermediul politicilor din domeniul concurenţei, să satisfacă şi alte interese de ordin public , de la cele alea eficienţei  şi rentabilităţii activităţii economice. În acest caz, politicele din domeniul concurenţei  sunt concepute în paralel cu politici industriale de promovare a unor activităţii cu rezonanţă socială la nivel local sau naţional; cu politici sociale destinate reconversiei forţei de muncă sau cu politici agrare şi de protecţie a mediului înconjurător.

Politicile comunitare din domeniul concurenţei apar ca fiind nucleul organizării şi funcţionării pieţei unice, dare le nu pot face abstracţie de posibilitatea apariţiei unor efecte negative (perverse) datorate tendinţelor contradictorii pe care le manifestă, pe de o parte , dezvoltarea structurilor de piaţă, şi pe de altă parte , dezvoltarea procesului de concentrare şi centralizare a producţiei şi a  capitalului.

Să explicăm această situaţie:

Aşa după cum s-a văzut, principiile politicilor din domeniul concurenţei au la bază ideea conform căreia “efectele pozitive ale unei economii de piaţă nu apar decât în condiţiile unui climat concurenţial .”

În cadrul teoriei economice tradiţionale , climatul de concurenţă pură I perfectă se caracterizează prin faptul că întreprinderile nu au o influenţă individual asupra formării preţurilor ( sunt doar “price taker” ) ceea ce face ca preţurile să tindă spre un nivel minim (punctual unde preţul mediu este minim), reprezentând un orizont de optimizare al  ansamblului economic.

Un preţ mai mare decât acest nivel ar conduce la obţinerea de supra profit , iar unul mai mic la pierderi. În realitate, o astfel de analiză intră în contradicţie cu realitatea concurenţei dintre firme, care presupune că o firmă are tendinţa normal de a se impune pe piaţă prin costuri şi preşuri mai mici, ca şi prin inovarea şi modernizarea produselor.

Acceptând această realitate, trebuie să admitem că o politică în domeniul concurenţei care are ca obiectiv instaurarea unui adevărat regim de concurenţă perfectă, va avea ca efect tocmai pierderea de eficacitate, deoarece aduce prejudicii acelor întreprinderi care au reuşit să se impună pe piaţă prin costuri şi preţuri mai mici (un nivel mai mare de eficacitate şi rentabilitate).

Cu alte cuvinte , încercarea de reglementare a concurenţei are ca efect pervers pierderea de eficacitate a producătorului şi reducerea posibilităţii de consum a cumpărătorului.

Nu putem să nu luăm în calcul şi situaţia unei structuri economice în care acţionează în paralele atât întreprinderi mici şi mijlocii, cât şi mari întreprinderi. Avantajele economiei de scară nu pot fi accesibile întreprinderilor mici şi mijlociii, ci doar marilor întreprinderi, care, devin principalele generatoare de profit prin acest “monopol natural ” al utilizării avantajelor economiei de scară. Iată de ce devine posibil ca în situaţia industriilor în care costurile de intrare a factorilor de producţie sunt mari şi se acţionează pe economia de scară (exemplu: industria aeronautică ), preţurile produselor marilor întreprinderi (monopoluri )sunat mai mici decât preţurile produselor marilor întreprinderi (monopoluri ) sunt mai mici decât preţurile ce rezultă ca urmare a unei perfecte lupte de concurenţă între întreprinderile mici şi mijlocii ale aceleiaşi ramuri industriale.

Astfel, pe o piaţă reală, caracterizată de imperfecţiuni ale concurenţei (economia de scară, costuri nerecuperabile, efectul inovării, informaţie asimetrică ) apare necesitatea unor măsuri de protecţie a procesului de concentrare a producţiei şi a proprietăţii.

Politicile comunitare din domeniul concurenţei relevă, astfel , o tendinţă contradictorie: pe de o parte, concentrarea producţiei şi a capitalului ridică nivelul de raţionalitate şi eficacitate prin mărirea dimensiunilor întreprinderilor, stimulând procesul de scădere a preţurilor prin mărirea dimensiunilor întreprinderii, stimulând procesul de scădere a preţurilor ; pe de altă parte, concentrarea producţiei şi a capitalului conduce la deteriorarea climatului concurenţial, stimulând procesul de creştere a preţurilor.

2.      Dispoziţiile Tratatului de la Roma.

Dispoziţiile privind politicile comunitare din domeniul concurenţei sunt cuprinse în articolele (de la 85 la 94) Tratatului de la Maastricht. Principalele elemente ale acestor dispoziţii sunt următoarele:

-          Interzicerea oricăror tipuri de acorduri sau înţelegeri (fixarea preţurilor, împărţirea pieţei, limitarea producţiei etc.) între întreprinderi cu scopul limitării concurenţei pe piaţa unic europeană. Comisia Europeană este împuternicită să ia măsuri împotriva unor astfel de acţiuni prin aplicarea de amenzi şi penalizări;

-          Controlul şi eliminarea poziţiilor dominante.

Comisia Europeană defineşte poziţia   dominantă ca fiind capacitatea unei întreprinderi de a acţiona, într-o măsură importantă, independent de cerinţele concurenţei m ale clienţilor şi ale consumatorilor. Comisia consideră că există o prezumţie de poziţie dominantă atunci când o întreprindere deţine 50% sau mai mult de 50% dintr-o piaţă specifică.

Se consideră a fi acţiuni , comportamente şi măsuri bazate pe poziţia dominantă:

-          impunerea unor preţuri de cumpărare sau de vânzare diferite de cele care rezultă din comportamentul concurenţial;

-          existenţa unor contracte prin care se impune altor întreprinderi contingentarea producţiei, limitarea sortimentelor sau interzicerea folosirii unor tehnologii sau procedee de fabricaţie;

-          discriminarea prin preţ a clienţilor, refuzul de a vinde.

Controlul fuziunilor. Tratatul de la Roma nu cuprinde dispoziţii privind fuziunile. Acestea au fost introduse prin reglementări din decembrie 1989şi din septembrie 1990. Comisia europeană a introdus termenul de „fuziune la nivel european” care defineşte procesul de fuziune prin care o întreprindere atingea cifra de afaceri de 2 miliarde de ECU pe piaţa unică. Toate fuziunile la nivel european trebuie să beneficieze de un acord prealabil al Comisie Europene. Acest acord este dat numai după ce s-a constat că fuziunea nu aduce prejudicii climatului concurenţial efectiv la dat înaintării cererii de acord.

Ajutorul guvernamental acordat întreprinderilor. Ajutorul guvernamental acordat întreprinderilor poate îmbrăca forma: subvenţiilor, credit cu dobândă preferenţială, eşalonarea datoriilor reducere de impozit, comenzi guvernamentale. Toate acest forme  de ajutor guvernamental au fost interzise prin articolul 92 al tratatului de la Roma şi prin Tratatul de la Maastricht, fiind considerate obstacol în cale formări şi consolidării climatului concurenţial.

Comisia Europeană consideră însă că se pot accepta unele excepţii atunci când ajutorul guvernamental are ca scop : rezolvarea unor probleme cu caracter social, eliminarea efectelor catastrofelor naturale, stimularea dezvoltării economice a unor zone cu nivel de viaţă inferioara mediei europene sau cu un şomaj superior mediei europene. În orice situaţie, însă, ajutorul guvernamental nu poate fi acordat decât cu acordul Comisiei Europene. Este important de subliniat şi faptul că întreprinderile publice nu beneficiază de nici un privilegiu faţă de cele private şi că, acestea din urmă,  dacă se simt discriminate de guvernele naţionale, pot depune  plângere la Comisie.

Până în 1990, se considera că a existat o politică permisivă în ceea ce priveşte aprobarea unor ajutoare guvernamentale, ceea ce reflectă dificultate pe care  Comisia a avut-o de a face faţă presiunii guvernelor diferitelor ţări membre )din 527 de cererii de acordare a dreptului de ajutor guvernamental nu au fost aprobate decât 440). După 1990, se remarcă o întărire a poziţiei Comisiei care aplică principiul „one time, last time”, ceea ce înseamnă că fiecare acord asupra ajutorului guvernamental a fost însoţit de precizarea că nu va fi reînnoit.

În lipsa posibilităţii de a reînnoi acordul de ajutor guvernamental, unele întreprinderi publice importante, dar aflat în dificultate au fost obligate să recurgă şa privatizare totală sau parţială.