1

INTRODUCERE

Libera circulaţie, ca modalitate de realizare a pieţei interne a Uniunii Europene, este prevăzută în art. 3 par. 1 lit. a şi c, art. 14, art. 23-31 şi art. 90 din TCE. Pentru realizarea pieţei comune până la 31 decembrie 1992, Consiliul Comunităţii Europene a adoptat 279 de măsuri vizând eliminarea oricăror frontiere interioare. După această dată, procesul de perfecţionare a pieţei comune a continuat, adoptându-se noi reglementări comunitare.

Regulile referitoare la concurenţă constituie un corolar al reglementărilor comunitare cu privire la libera circulaţie a mărfurilor.

Obiectivul acestor reguli comunitare este asigurarea unei concurenţe libere şi nedistorsionate, promovând circulaţia neîngrădită a mărfurilor şi împiedicând stabilirea unor restricţii în funcţionarea pieţei comune, restricţii ce pot afecta desfăşurarea comerţului între statele membre, precum şi interesele generale ale întreprinderilor şi ale consumatorilor.

Dreptul comunitar european este aplicabil în mod direct şi imediat în ordinea juridică a statelor membre. Acest principiu este cunoscut drept principiul supremaţiei dreptului comunitar, adică al aplicării prioritare a normelor comunitare. Ca ţară membră a Uniunii Europene începând cu data de 1 ianuarie 2007, România este obligată şi ea, alături de celelalte state membre, să respecte supremaţia dreptului comunitar prin respectarea dispoziţiilor acestuia, deci, implicit, este obligată să respecte şi normele comunitare ce se  referă la libera circulaţie a mărfurilor.

Prin Tratatul de aderare a Bulgariei şi României la Uniunea Europeană se consacră faptul că, începând cu data de 1 ianuarie 2007, adică o dată cu momentul aderării acestora la Uniunea Europeană, tratatele constitutive ale Uniunii au devenit parte integrantă a legislaţiei celor două state, iar cele două state sunt în prezent state părţi la Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa. O dată ce va fi ratificat de toate statele membre ale Uniunii Europene, România va fi obligată, alături de celelalte state membre, să respecte dispoziţiile cuprinse în Tratatul constituţional. Prin urmare, România este obligată în prezent să respecte şi dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor cuprinse în Tratatele constitutive ale Uniunii şi, în perspectivă, şi normele referitoare la libera circulaţie a mărfurilor cuprinse în Tratatul constituţional.[1]

CAPITOLUL 2

INTERZICEREA RESTRICŢIILOR CANTITATIVE ŞI A MĂSURILOR CU EFECT ECHIVALENT

Încă de la început, Comunitatea Economică Europeană a avut printre obiectivele sale eliminarea totală a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative în ţările membre, deoarece impunerea acestor taxe vamale, precum şi a restricţiilor cantitative pot afecta desfăşurarea activităţii comerciale intraeuropene.

Prin Uniunea vamală s-au suprimat între statele membre orice drepturi (taxe) percepute asupra schimburilor intracomunitare la importul sau exportul produselor dintr-un stat membru în alt stat membru. În acest mod, toate teritoriile statelor membre au devenit un vast teritoriu comunitar lipsit de taxe vamale la trecerea propriu-zisă a mărfurilor dintr-un stat în altul.

Eliminarea taxelor vamale dintre schimburile comunitare a determinat protecţia pieţei comunitare faţă de importurile din ţările din ţările terţe prin introducerea tarifului vamal comun.

Tariful vamal comun este aplicat de autorităţile vamale competente ale ţării membre a Uniunii Europene pe teritoriul căreia mărfurile intră prima dată în spaţiul comunitar, în numele şi pe seama Uniunii Europene.

Libera circulaţie a mărfurilor ar putea fi afectată, ca regulă generală, nu doar prin impunerea unor taxe vamale ori a taxelor cu efect echivalent acestora, ci şi prin restricţii cantitative sau alte măsuri cu efect echivalent sau prin controlul schimburilor comerciale[2].

Potrivit art. 28 TCE (Tratatul instituind Comunitatea Europeană) - fostul art. 30, sunt interzise între statele membre restricţiile cantitative la import ori măsurile cu efect echivalent acestora. Art. 29 TCE (fostul art. 34) consacră aceeaşi interdicţie a restricţiilor cantitative, dar cu privire la export. Art. 11, 12 şi 13 ale Acordului privind SEE (Spaţiul Economic European) sunt redactate în termeni aproape identici. De asemenea, în art. III-153 din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa[3] se prevede că sunt interzise, între statele membre, restricţiile cantitative, atât în ceea ce priveşte importul cât şi exportul, precum şi orice măsură cu efect echivalent. După cum se poate observa, Tratatul constituţional prevede într-un singur articol, mai precis art. III-153, ceea ce TCE prevede în două articole, mai precis art. 28 şi art. 29.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) a definit, prin hotărârea Geddo c. Ente Nazionale Risi, restricţiile cantitative ca reprezentând măsurile ce pot restrânge, total sau parţial, conform circumstanţelor, importul, exportul sau tranzitul mărfurilor. Aceste măsuri sunt cele care introduc limitări în funcţie de cantitatea ori de valoarea produselor respective[4]. 

Statele membre au fost nevoite, până, cel mai târziu, la sfârşitul primei perioade de tranziţie, să suprime restricţiile cantitative şi măsuri existente la intrarea în vigoare a TCE (potrivit par. 2 din acest articol, paragraf abrogat prin Tratatul de la Amsterdam)[5].

În temeiul art. 94 şi 95 (fostele art. 100A şi 100B), după AUE (Actul Unic European)[6], a fost adoptat un anumit număr de Directive în scopul favorizării liberei circulaţii a mărfurilor.

Subiectele tratate de către legiuitorul comunitar relevă existenţa unor domenii în care măsurile naţionale cu efect echivalent restricţiilor cantitative îşi pot face simţite efectele.

Astfel, sunt Directivele generale care vizează toate produsele. Dintre acestea: directiva cu privire la armonizarea dispoziţiilor legislative şi administrative ale statelor membre în domeniul responsabilităţii pentru produsele defectuoase, cea referitoare la securitatea generală a produselor sau cea cu privire la armonizarea legislaţiei în materia publicităţii înşelătoare.

Aceste Directive generale sunt continuate de Directive orizontale care privesc grupuri de produse, adesea eterogene, dar, uneori, de aceeaşi categorie. De asemenea, există un mare număr de Directive verticale pentru fiecare produs.

Armonizarea legislaţiilor s-a făcut simţită, în mod special, prin directivele întemeiate pe principiul recunoaşterii reciproce ori al echivalenţei măsurilor sau controalelor în vigoare în statele membre ale Uniunii Europene. Această abordare nouă este una din urmările celebrei hotărâri Cassis de Dijon[7]. Este vorba, de fapt, de o hotărâre pronunţată de CJCE în cazul Rewe-Zentrale AG vs. Bundesmonopolverwaltung für Branntwein (Cassis de Dijon), nr. 120/78, 20 februarie 1979. În această speţă, este vorba despre interzicerea importării şi comercializării în RFG (Republica Federală Germană) a unei băuturi originare din Franţa, băutură intitulată Cassis de Dijon, pe motivul că legislaţia germană prevedea, la acea dată, o anumită concentraţie minimă de alcool pe care băutura respectivă nu o avea.

În aplicarea art. 28 TCE, Curtea a statuat că, în domeniile în care nu există o reglementare unitară la nivel comunitar, fiecare stat membru poate impune pe teritoriul său prevederile proprii privind producţia şi comercializarea alcoolului şi băuturilor spirtoase, dar acestea nu trebuie să constituie restricţii cantitative la import sau măsuri cu efect echivalent acestora.

Ulterior, Curtea a recunoscut că imperativele expuse de guvernul german erau susceptibile să împiedice o măsură naţională restrictivă de a fi calificată drept o măsură cu efect echivalent, în sensul art. 28 TCE, dar că, în speţă, măsurile luate de autorităţile germane nu urmăreau un interes general. CJCE a afirmat că există o încălcare a art. 28, deoarece era restrâns fără nici un obiectiv legitim importul de băuturi produse şi comercializate legal în alte state membre. Această speţă pune bazele principiului recunoaşterii mutuale în dreptul comunitar, conform căruia, în lipsa unor reglementări unitare la nivelul Uniunii Europene, un stat membru trebuie să accepte pe teritoriul său produse care sunt conforme cu legislaţia statului membru de origine[8].

Ca urmare, Comisia Europeană a elaborat o Carte albă cu privire la realizarea Pieţei Comune prezentată la Consiliul European de la Milano, la 14 iunie 1985, care traduce grija de a limita armonizarea la situaţiile în care este indispensabilă, pentru a dezvolta în cât mai multe sectoare posibile recunoaşterea ori acceptarea reciprocă. Potrivit noii abordări, a fost adoptat un număr mare de directive, printre care directivele privind materialele de construcţie, securitatea jucăriilor sau securitatea generală a produselor.

Restricţiile cantitative interzise ca atare ar putea rezulta din aplicarea unor măsuri legislative sau administrative ce restrâng atât importul, cât şi exportul unuia sau mai multor produse prin impunerea anumitor cote sau prin fixarea unor norme cantitative într-o perioadă dată sau privind producţia acelor produse ori prin necesitatea obţinerii de licenţe pentru anumite cantităţi de mărfuri.

Având în vedere rolul fundamental încredinţat liberei circulaţii a mărfurilor în sistemul comunitar european, în special în scopul funcţionării corespunzătoare a pieţei interne, obligaţia ce revine fiecărui stat membru de a asigura libera circulaţie pe teritoriul său prin luarea măsurilor necesare şi cuvenite în scopul prevenirii oricărei restricţii ce rezultă din actele persoanelor se aplică fără a fi necesară distingerea între cazurile în care asemenea acte afectează importul sau exportul şi cele care afectează doar tranzitul mărfurilor[9].

2.1. Determinarea măsurilor cu efect echivalent restricţiilor cantitative (art. 28 şi art. 29 – fostele art. 30 şi 34 TCE)

O definiţie a măsurilor interzise de dreptul comunitar, adică a măsurilor cu efect echivalent restricţiilor cantitative, nu este cuprinsă nici în art. 28, care se referă la restricţiile la import, şi nici în art. 29 TCE care se referă la restricţiile în ceea ce priveşte exportul. De altfel, nici în art. III-153 din Tratatul Constituţional nu este cuprinsă o definiţie a măsurilor cu efect echivalent restricţiilor cantitative.

Prima definiţie a măsurilor cu efect echivalent restricţiilor cantitative a fost dată de către Directiva Comisiei Comunităţilor Europene din data de 22 decembrie 1969 privind eliminarea măsurilor cu efect echivalent restricţiilor cantitative la import care nu sunt acoperite de alte dispoziţii adoptate conform TCE, definiţie ce a fost aplicabilă doar în perioada de tranziţie. Astfel, potrivit acestei definiţii dată de Comisia Comunităţilor Europene, măsurile cu efect echivalent restricţiilor cantitative reprezintă prevederile şi practicile administrative ce restrâng importul ori exportul, făcând, aşadar, mai dificile sau mai scumpe aceste activităţi în comparaţie cu vânzările din producţia internă de pe piaţa naţională. Nu constituie, de regulă, măsuri cu efect echivalent restricţiilor cantitative prevederile ce se aplică în mod nediscriminatoriu importurilor şi produselor indigene.

O definiţie jurisprudenţială a măsurii cu efect echivalent restricţiilor cantitative a fost stabilită de CJCE prin hotărârea Dassonville. Astfel, potrivit CJCE, această măsură reprezintă ,,orice reglementare comercială a statelor membre, susceptibilă de a împiedica direct sau indirect, în realitate sau potenţial, comerţul intracomunitar”[10].

Din această definiţie pot fi deduse 2 caracteristici principale ale măsurii cu efect echivalent, şi anume: trebuie să fie vorba despre o măsură restrictivă luată de o autoritate şi măsura restrictivă trebuie să fie susceptibilă de a afecta comerţul intracomunitar.

2.1.1. O măsură luată de o autoritate a unui stat membru sau comunitară

Definiţia cuprinsă în hotărârea Dassonville, ca şi interpretarea art. 28 TCE şi a art. III-153 din Tratatul Constituţional, vizează, în mod evident, reglementările restrictive, oricare ar fi gradul autorităţii care a luat-o.

Noţiunea de efect echivalent a fost extinsă dincolo de ceea ce înseamnă măsuri restrictive de jure. Simplele practici administrative constante şi repetate au fost considerate contrare dispoziţiilor cuprinse în TCE, fiind acţiuni ale persoanelor străine legate de administraţia publică, dar susţinute sau tolerate de aceasta[11].

2.1.2. O măsură susceptibilă de a reprezenta un obstacol în calea comerţului între statele membre ale Uniunii Europene

Comerţul intracomunitar al mărfurilor priveşte importurile ori exporturile de produse fabricate sau comercializate într-un stat membru al Uniunii Europene. Toate măsurile naţionale ce afectează fluxul mărfurilor nu sunt considerate a priori măsuri cu efect echivalent restricţiilor cantitative. O măsură nu este prohibitivă decât în condiţiile în care re o natură particulară, şi anume aceea de a fi echivalentă unei restricţii cantitative. Chiar dacă această natură este expresă, măsura cu efect echivalent restricţiei cantitative este ilicită doar în măsura în care nu afectează comerţul intracomunitar decât indirect sau potenţial, ceea ce nu se întâmplă în cazul discriminărilor în sens contrar.

2.2. Comerţul între statele membre ale Uniunii Europene

Dispoziţiile Tratatului în ceea ce priveşte libera circulaţie a mărfurilor vizează înlăturarea oricărui obstacol (decompartimentarea) în cadrul Pieţei Comune.

Obstacolele la libera circulaţie a mărfurilor în cadrul Uniunii Europene pot exista chiar dacă toate faptele cazului concret sunt limitate la un singur stat membru. În această situaţie, aplicarea unei măsuri naţionale poate să aibă efecte şi asupra liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre, în special când măsura respectivă facilitează comercializarea mărfurilor de origine internă în detrimentrul mărfurilor importate. În asemenea imprejurări, aplicarea măsurii, chiar dacă este restrânsă la produsele indigene, creează şi menţine o diferenţă de tratament între cele două categorii de mărfuri, afectând, cel puţin potenţial, comerţul intracomunitar.

Ceea ce împiedică sau stânjeneşte circulaţia mărfurilor nu sunt întotdeauna măsurile cu efect echivalent restricţiilor cantitative. Pentru stabilirea faptului dacă o măsură are efect echivalent restricţiilor cantitative trebuie să se cerceteze, în primul rând, echivalenţa cu restricţiile cantitative.

Hotărârea Dassonville nu precizează în mod clar natura obstacolelor de înlăturat[12].

[1] www.biblioteca.ase.ro/downres.php?tc=3149; www.mie.ro/index.php?p=117; Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 171; Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, ediţia a V-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 223; Ovidiu Ţinca, Libera circulaţie a mărfurilor în Uniunea Europeană, în ,,Revista de Drept Comercial” nr. 11/2002, p. 76.    

[2] Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, ediţia a V-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 236-237; Gilles Ferréol, Dicţionarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 103; Octavian Manolache, Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 15; Cornelia Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar instituţional, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 240.

[3] Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa va fi denumit în continuare Tratatul constituţional.

[4] Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 110, Ion Gâlea, Mihaela Augustina Dumitraşcu, Cristina Morariu, Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 167.

[5] Marin Voicu, Drept comunitar. Teorie şi jurisprudenţă, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2002, p. 93.

[6] Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg şi la Haga, la 14 februarie 1986, de 9 din cele 12 state membre, şi la 28 februarie 1986 şi de către celelalte trei state membre (Italia, Danemarca, Grecia). A intrat în vigoare în iulie 1987 (Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 24).

[7] Augustin Fuerea, op. cit., p. 75.

[8] Cazul Rewe-Zentrale AG vs. Bundesmonopolverwaltung für Branntwein (Cassis de Dijon), nr. 120/78, 20 februarie 1979 (Ministerul Afacerilor Externe, Repere fundamentale ale jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, Bucureşti, 2005, sursa: www.csm1909.ro/csm/index.php?=9502); Augustin Fuerea, op. cit., p. 78.

[9] Augustin Fuerea, op. cit., p. 75-76, Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2006,  p. 237.

[10] CJCE, hotărârea din 11 iulie 1974, Dassonville, C-8/74.

[11] Augustin Fuerea, op. cit., p. 75-76; Octavian Manolache, op. cit., p. 238-239.

[12] Speţa Dassonville are ca obiect un certificat de origine pentru o băutură spirtuoasă (Whisky), foarte greu de obţinut pentru produsele importate. Discriminarea era negativă, adică în defavoartea produselor importate. Această discriminare era evidentă, iar condamnarea discriminărilor nu a ridicat niciodată vreo problemă.

naţională, nu sunt susceptibile de a permite aplicarea dreptului comunitar. Avem în vedere, în acest caz, discriminările inverse. Discriminările sunt, în principiu, echivalente restricţiilor cantitative.

Discriminarea legată de mărfuri în liberă practică sau originare din alte state membre este, în mod evident, contrară art. 28 şi următoarele din TCE, art. III-153 din Tratatul constituţional, ca şi art. III din GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ). Astfel, se poate observa că discriminările au fost întotdeauna condamnate. Acest lucru este valabil, însă, pentru toate măsurile care favorizează numai produsele naţionale sau care supun produsele importate sau importul lor unor condiţii care nu sunt cerute pentru produsele naţionale. De asemenea, discriminarea este interzisă şi prin dispoziiile Tratatului constituţional. Astfel, potrivit art. III-155 alin. 1 din Tratatul constituţional, ,,statele membre îşi adaptează monopolurile naţionale care prezintă caracter comercial, astfel încât să se asigure, în condiţiile de aprovizionare şi desfacere, excluderea oricărei discriminări între resortisanţii statelor membre”. În continuare, se precizează că art. III-155 din Tratatul constituţional se aplică oricărui organ prin care un stat membru controlează de jure sau de facto, adică de fapt sau de drept, coordonează ori influenţează în mod sensibil, direct sau indirect, importurile sau exporturile dintre statele membre.

Există situaţii în care discriminarea este deghizată. Aceasta poate fi descoperită în cazul legislaţiilor care nu sunt decât aparent aplicabile în mod nediferenţiat produselor naţionale şi celor importate. Astfel, reglementările diverse pot conduce la diferenţe în detrimentul produselor importate, în ciuda generalităţii lor aparente. Aceleaşi soluţii sunt valabile şi pentru restricţiile la export.

Discriminările pot fi legitimate, sub condiţia să nu fie arbitrare, pentru unul din motivele

enumerate în mod limitativ de art. 30 TCE, precum şi în art. III-154 din Tratatul constituţional[1].

2.3. Măsurile aplicabile fără distincţie întreprinderilor

Formula ,,măsuri aplicabile fără distincţie” se referă la normele interne discriminatorii interzise prin art. 28 şi art. 29 TCE care, cu toate că nu fac distincţie între produsele importate şi cele autohtone, pot, totuşi, să restricţioneze comerţul. Dacă o măsură aplicabilă fără distincţie este necesară în scopul protejării unor condiţii obligatorii, aceasta nu este considerată contrară dispoziţiilor art. 28 TCE şi art. III-153 din Tratatul constituţional. Cu toate acestea, dacă o măsură distinct aplicabilă contravine în mod normal art. 28 TCE şi art. III-153 din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, ea poate fi justificată prin art. 30 TCE şi prin art. III-154 din Tratatul constituţional. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene realizează, însă, în hotărârea Cassis de Dijon o distincţie netă între măsurile distinct aplicate şi măsurile aplicate fără distincţie, atâta timp cât condiţiile obligatorii cuprinse în această hotărâre sunt mai cuprinzătoare decât dispoziţiile art. 30 TCE şi, spre deosebire de art. 30, lista cuprinsă în hotărâre nu are un caracter exhaustiv. Curtea a extins condiţiile obligatorii şi la protecţia mediului, ca şi la interesele legitime ale politicii economice sociale şi la realizarea operelor cinematografice.

În raport cu diversitatea măsurilor şi a raţiunii lor de a fi, art. 28 TCE putea fi interpretat în două moduri diferite. Prima interpretare era aceea de a îl aplica numai în caz de discriminare, ceea ce lăsa statelor membre cea mai mare libertate sau cea mai mare compoetenţă pentru adoptarea reglementărilor care, sub cele mai variate pretexte, împiedicau accesul pe teritoriul lor al mărfurilor produse sau comercializate în alte state membre. A doua interpretare consta în a considera că era contrară TCE orice măsură naţională care putea limita schimburile la nivel inferior celui susceptibil de a fi atins în absenţa sa. Competenţa statelor membre era foarte restrânsă din această perspectivă.

Directiva nr. 70/50 a Comisiei, adoptată la data de 22 decembrie 1969, a avut ca temei art 33 TCE (în prezent abrogat). Efectele sale au încetat la expirarea perioadei de tranziţie. Directiva păstrează, totuşi, interesul de a interpreta dispoziţiile cu privire la libera circulaţie a mărfurilor.

Prin această directivă s-au enumerat o serie de măsuri care afectează importurile ce ar putea avea loc. Printre acestea sunt: afişarea de preţuri de vânzare minime şi maxime, impunerea de preţuri mai puţin avantajoase pentru produsele importate decât pentru produsele naţionale (indigene); impunerea unor condiţii privind, în special, forma, dimensiunile, greutatea, compoziţia, prezentarea, identificarea, ambalajul numai pentru produsele importate sau impun acestora din urmă condiţii diferite şi mai greu de satisfăcut decât cele pentru priduse naţionale; împiedicarea oricărei creşteri în preţul produselor importate corespunzătoare costurilor suplimentare ori taxelor inerente la import.

Libertatea statelor membre nu mai este totală din momentul în care adoptă dispoziţii al căror efect propriu nu mai este acela de a reglementa comerţul pe teritoriul lor, ci de a face operaţiunile de import sau export, în fapt ori în drept, mai dificile sau mai oneroase decât operaţiunile de comerţ interne.

Din momentul în care statele membre introduc unele măsuri unilaterale, măsuri ce reprezintă obstacole în calea liberei circulaţii a mărfurilor, statele respective sunt susceptibile să intre în sfera de aplicare a art. 28 TCE. Aşa cum CJCE a stabilit, de altfel, prin celebra hotărâre Cassis de Dijon, statele membre nu pot interzice vânzarea pe teritoriul lor a produselor ce provin din alte state membre doar pe motivul că sunt fabricate după proceduri sau tehnici diferite de cele existente pe teritoriul lor. În schimb, pot căuta să realizeze, pe teritoriul lor, obiective legitime (protecţia consumatorilor, loialitatea tranzacţiilor etc.).

O restricţie şi un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor nu sunt prin ele însele ilicite. Dacă se ajunge la concluzia că sunt justificate de un interes general, nu pot fi calificate ca ca fiind măsuri cu efect echivalent restricţiilor cantitative. Este vorba despre lipsa unui caracter ilicit fundamental. Acest raţionament a fost iniţiat în hotărârea Cassis de Dijon. Statele membre nu sunt întotdeauna libere în a determina ele însele care sunt situaţiile de protecţie a unor interese generale care pot fi admise în dreptul comunitar. Jurisprudenţa este, în această privinţă, destul de flexibilă. Trebuie ca măsurile în cauză să îndeplinească, în mod cumulativ şase condiţii:

- domeniul respectiv trebuie să nu fi făcut obiectul unei armonizări;

- măsura trebuie să acopere un interes general;

- nu trebuie să fie discriminatorie;

- trebuie să fie în mod obiectiv necesară;

- trebuie să fie proporţională;

- trebuie să ţină cont de ceea ce se cere în statul de origine al mărfii[2].

2.4. Regula raţiunii. Excepţia prevăzută în art. 30 TCE şi în art III-154 Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa

Prin introducerea unei reguli de raţiune (care mai este denumită şi ,,cerinţa obligatorie”) s-a încercat atenuarea efectului principiului de bază stabilit în practică prin care măsurile susceptibile să împiedice, direct sau indirect, real sau potenţial, comerţul internaţional sunt considerate măsuri având un efect echivalent.

Regula raţiunii poate fi acceptată numai în lipsa unor reguli comune privind producţia şi desfacerea mărfurilor, astfel că, în caz contrar, va reveni statelor membre datoria de a reglementa toate problemele privind acea producţie şi acea desfacere a mărfurilor.

O excepţie importantă de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor este prevăzută în art. 30 TCE, în sensul că ,,prevederile art. 28 şi 29 nu vor împiedica prohibiţii asupra importurilor, exporturilor sau mărfurilor în tranzit justificate pe motive de moralitate publică, ordine publică sau securitate publică; protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor, animalelor şi plantelor; protecţia tezaurelor naţionale posedând valoare arheologică, istorică sau artistică; protecţia proprietăţii comerciale şi industriale”. De asemenea, în art. III-154 din Tratatul constituţional se precizează că prevederile art. III-153 nu vor împiedica prohibiţii asupra importurilor, exporturilor sau mărfurilor aflate în tranzit justificate pe motive de moralitate publică, ordine publică sau siguranţă publică; protecţia sănătăţii şi vieţii persoanelor, animalelor şi plantelor; protecţia tezaurelor naţionale posedând valoare arheologică, istorică sau artistică; protecţia proprietăţii industriale şi comerciale.

În cazul proprietăţii industriale şi comerciale, excepţiile sau derogările sunt admise numai dacă ele sunt justificate pentru salvgardarea dreptului ce constituie obiectul specific al acestei proprietăţi.

Restricţiile sau prohibiţiile astfel justificate nu se vor putea constitui ele însele, potrivit art. 30, teza a doua, TCE şi potrivit art III-154, teza a doua, din Tratatul constituţional, în mijloace de discriminare arbitrară sau restricţii disimulate în comerţul dintre statele membre. Se impune, prin urmare, observarea unei cerinţe de nediscriminare arbitrară ori a principiului bunei credinţe atunci când asemenea restricţii sau prohibiţii vor fi impuse.

2.5. Clauze de salvgardare

Prin Actul Unic European a fost introdus în TCE un nou text – art. 100A (în prezent art. 95) par. 4 prin care, la motivele justificate din art. 36 TCE (în prezent art. 30) care permite interdicţii sau restricţii la import, export sau mărfuri aflate în tranzit, se adaugă alte două motive. Astfel, în situaţia în care după o măsură de armonizare luată de Consiliul European sau de Comisia Europeană acţionând cu majoritate calificată, un stat membru consideră că este necesar să menţină prevederile naţionale pe motive de nevoi majore avute în vedere la art. 30 TCE ori privind protecţia mediului înconjurător ori a mediului de lucru, va notifica aceste prevederi Comisiei.

Noua dispoziţie este considerată ca o clauză generală de salvgardare, care poate fi invocată în situaţii deosebite, extreme, care impun un regim derogatoriu provizoriu. De altfel, art. 95 par. 10 dispune că măsurile de armonizare avute în vedere mai sus vor include, în situaţii specifice, o clauză de salvgardare autorizând statele membre, pentru unul ori mai multe dintre motivele neeconomice enunţate la art. 30 TCE, să ia măsuri provizorii supuse unei proceduri de control comunitar.

În fapt, chiar art. 95 par. 10 TCE dispune că măsurile de armonizare evocate urmează să includă, în cazurile corespunzătoare, o clauză de salvgardare care autorizează statele membre să ia, pentru unul sau mai multe dintre motivele neeconomice menţionate în art. 30 TCE, măsuri provizorii supuse unei proceduri comunitare de control.

Art. 296 TCE prevede alte două clauze de salvgardare care pot să afecteze libera circulaţie a mărfurilor. Astfel, nici un stat membru nu poate fi obligat să furnizeze informaţii a căror dezvăluire ar fi contrară intereselor esenţiale ale siguranţei statului respectiv. Desigur, este vorba de secrete de stat, mai ales de natură economică. De asemenea, oricare stat membru poate lua asemenea măsuri pe care le consideră necesare în scopul protejării acestor interese care sunt în legătură cu producţia sau comerţul cu arme, muniţii şi material de război, dar aceste măsuri nu trebuie să afecteze condiţiile concurenţiale de pe piaţa comună privind produsele care nu sunt destinate în mod expres scopurilor militare.

Funcţionarea pieţei comune ar putea fi afectată prin măsuri ale unui stat membru care pot fi luate în cazul unor tulburări interne serioase, tulburări ce afectează legea şi ordinea, în caz de război, tensiune internaţională serioasă, constituind o ameninţare de război sau în scopul îndeplinirii obligaţiilor pe care statul membru le-a acceptat prin menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

O clauză de salvgardare poate fi aplicată şi atunci când survine o criză neaşteptată în balanţa de plăţi a unui stat membru. Măsurile luate în acest scop, conform art. 120 TCE sunt cu titlu conservatoriu şi nu este necesar a fi excesiv de prohibitive sau de restrictive pentru remedierea dificultăţilor neaşteptate care se manifestă.

2.6. Monopolurile de stat cu caracter comercial

Restricţii şi discriminări afectând libera circulaţie a mărfurilor pot surveni şi ca urmare a activităţii monopolurilor de stat cu caracter comercial. În mod concret, aceste monopoluri, având drepturi exclusive asupra importurilor şi/sau exporturilor şi libertatea de a stabili condiţiile de aprovizionare şi de desfacere, pot să introducă restricţii şi discriminări la import şi/sau la export, constând în dreptul exclusiv de vânzare-cumpărare sau posibilitatea de control al importurilor şi exporturilor. Drept urmare, este influenţată activitatea comercială a operatorilor economici în ansamblul Uniunii Europene.

Datorită faptului că reprezintă o restricţie în ceea ce priveşte exportul, respingerea cererilor de licenţe de export pentru anumite produse lactate poate fi caracterizată drept monopol. În acest sens, Comisia Europeană, prin Regulamentul (CE) nr. 8/2007 din 8 ianuarie 2007, a hotarât respingerea cererilor de licenţe de export pentru anumite produse lactate. Comisia Europeană a motivat această restricţie deoarece piaţa anumitor produse lactate este caracterizată de incertitudini şi este necesar să se evite cererile speculative care pot duce la denaturarea concurenţei dintre comercianţi. Comisia a hotărât, astfel, să respingă cererile de licenţe pentru aceste produse lactate, cereri depuse în datele de 2, 3, 4, 5 şi 8 ianuarie 2007. Comisia precizează că Regulamentul nr. 8/2007, intrat în vigoare la data de 9 ianuarie 2007, este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică în mod direct în toate statele membre ale Uniunii Europene.

Monopolurile de stat pot fi numai cu caracter comercial sau mixte, adică de producţie şi comerciale.

Pentru a exista calificarea de ,,monopol”, nu este necesar să se exercite controlul total al pieţei pentru anumite mărfuri, fiind suficient dacă organismele respective au ca obiect de activitate tranzacţii privind un produs comercial susceptibil de a fi în concurenţă şi comercializat între statele membre şi joacă un rol efectiv într-un astfel de comerţ.

Prin reglementările naţionale, drepturile de monopol pot fi acordate unei întreprinderi de stat sau unei instituţii de stat care va supraveghea sau va determina ori influenţa în mod apreciabil comerţul dintre statele membre sau unei întreprinderi private prin concesionarea unor activităţi importante, cum ar fi producerea şi desfacerea alcoolului şi tutunului (monopoluri delegate).

Art. 31 par. 1 TCE (fostul art. 37 par. 1) a impus statelor membre obligaţia de a adapta aceste monopoluri astfel încât să se garanteze că, atunci când perioada de tranziţie a luat sfârşit, nicio discriminare privind condiţiile potrivit cărora mărfurile sunt dobândite şi desfăcute nu va exista între naţionalii statelor membre. Această dispoziţie a avut efect direct de la sfârşitul perioadei de tranziţie (anul 1970), fiind aplicabilă numai în legătură cu mărfurile, aşa cum, de altfel, s-a menţionat expres. Obligaţia astfel prevăzută s-a conturat ca o obligaţie de a face, denumită şi ,,activă”. De asemenea, potrivit art. III-155 alin. 1 din Tratatul Constituţional, statele membre au obligaţia de a adapta monopolurile de stat cu caracter comercial, astfel încât să se asigure, în condiţiile de aprovizionare şi desfacere, excluderea oricărei discriminări între resortisanţii (naţionalii) statelor membre.

Statele membre se vor abţine, potrivit art. 31 par. 2 TCE, de a introduce orice nouă măsură care este contrară principiului stabilit la par. 1 sau care restrânge domeniul de aplicare al articolelor care privesc interzicerea taxelor vamale şi restricţiile cantitative între statele membre. Această obligaţie este de a nu face, denumită şi ,,pasivă”. Conform art. III-155 alin. 2 din Tratatul Constituţional, statele membre se abţin de la introducerea oricărei măsuri noi ce este contrară principiilor enunţate în alin. 1 sau care restrânge sfera de aplicare a articolelor ce se referă la interzicerea taxelor vamale şi restricţiile cantitative între statele membre.

În cazul în care monopolurile în cauză s-au transformat în întreprinderi publice, fără a deţine drepturi comerciale exclusive, va fi aplicabil art. 86 TCE care dispune, la par. 1, că, în cazul întreprinderilor publice şi al întreprinderilor cărora statele le acordă drepturi exclusive sau speciale, statele membre nu vor adopta, nici nu vor menţine în vigoare vreo măsură contrară regulilor stabilite prin Tratat, adică prin TCE[3].

2.7. Nediscriminarea fiscală (art. 90 TCE – fostul art. 95)

Art. 90 TCE nu se referă la drepturile de vamă. El vizează impunerile interne ce afectează produsele altor state membre într-un mod mai oneros decât produsele naţionale.

Textul are în vedere impunerile ce afectează în mod discriminatoriu ,,produsele”. Deşi plasat la capitolul cu privire la ,,dispoziţii fiscale”, el are un raport direct cu obiectivul general al liberei circulaţii a mărfurilor.

Discriminarea între produsele naţionale şi cele importate este o condiţie esenţială a aplicării art. 91 TCE. Taxa trebuie să diminueze sau să fie susceptibilă de a diminua consumul produselor importate, influenţând, astfel, alegerea consumatorilor. Discriminare nu poate fi pusă în evidenţă decât dacă există o similitudine sau, cel puţin, un ,,raport de concurenţă” între produsele importate vizate de taxă şi produsele naţionale care ar fi favorizate. Însă, o simplă progresivitate a taxării nu indică prin ea însăşi o discriminare.

Distincţia între o impunere internă discriminatorie şi o taxă cu echivalent unui drept de vamă este precizată de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. Este vorba despre o impunere internă discriminatorie atunci când compensarea de care beneficiază producţiile interne similare produselor importate taxate, între taxare şi avantajele prin afectarea taxelor (fonduri de ajutoare sau de susţinere, de pildă) este parţială. În cazul în care această compensare este integrală, este o taxă cu efect echivalent unui drept de vamă[4].

[1] În art. 30 TCE este vorba despre interdicţii sau restricţii la import sau export justificate pe raţiuni de moralitate publică, ordine publică, securitate publică, protejare a sănătăţii şi vieţii persoanelor şi animalelor sau de conservare a vegetaţiei, de protejare a patrimoniului artistic sau arheologic naţional sau de protejare a proprietăţii industriale şi comerciale.

În art. III-154 din Tratatul constituţional este vorba despre interdicţii sau restricţii la import sau export justificate pe motive de moralitate publică, ordine publică, securitate publică, protecţia sănătăţii şi vieţii persoanelor sau a animalelor, conservarea plantelor, de protejare a unor tezaure naţionale cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protejare a proprietăţii industriale şi comerciale.

[2] Augustin Fuerea, op. cit., p. 77-85; Octavian Manolache, op. cit., p. 238, Tudorel Ştefan, op. cit., p. 111, Ion Gâlea, Mihaela Augustina Dumitraşcu, Cristina Morariu, op. cit., p. 167-168.

[3] Marin Voicu, op. cit., p. 95-98; Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, ediţia a V-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 259-263; Ion Gâlea, Mihaela Augustina Dumitraşcu, Cristina Morariu, op. cit., p. 168;  Octavian Manolache,  Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 27-31; Regulamentul (CE) al Comisiei Europene nr. 8/2007 din 8 ianuarie 2007 privind respingerea cererilor de licenţe de export pentru anumite produse lactate, publicat

în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 4, anul 50/9 ianuarie 2007,

sursa:eur-lex.europa.eu/LexUriServ/site/ro/oj/2007/l_004/l_00420070109ro00070007.pdf.

[4] Augustin Fuerea, op. cit., p. 95-96.