1

Participatia penala

Autoratul

a) Notiune si caracterizare. Autoratul este acea forma de participatie care consta din

savârsirea de acte de executare a faptei prevazute de legea penala. Aceasta definitie rezulta si din dispozitiile legale în vigoare (art. 24 C. pen.), care prevad ca este autor persoana ce savârseste în mod nemijlocit fapta prevazuta de legea penala. Noul Cod penal reglementeaza identic notiunea de autor. În acest sens, în art. 38 alin.1, a fost preluat integral textul art. 24 din actualul Cod penal. Noutatea apare prin alineatul 2 al articolului 38 din noul Cod penal, în sensul introducerii textului care prevede ca „daca mai multe persoane savârsesc nemijlocit, împreuna, o fapta prevazuta de legea penala, fiecare din ele va fi pedepsita ca autor”.

În raport cu celelalte forme ale participatiei, autoratul se distinge prin caracterul sau esential si necesar, întrucât contributia autorului consta tocmai în savârsirea faptei (actiunii sau inactiunii) care constituie infractiune. Autoratul este singura forma de contributie la infractiune, care poate exista si în afara si independent de celelalte forme ale participatiei. Nici instigarea, nici complicitatea nu pot exista în afara autoratului, în timp ce acesta din urma poate exista de sine statator, deoarece fapta prevazuta de legea penala poate fi savârsita în mod nemijlocit fara sa fie necesare si alte contributii. Cu toate acestea, în sensul tehnic al termenului, autoratul (ca si termenul „autor”) nu poate fi înteles decât în corelatie cu termenii de complicitate (complice) si de instigare (instigator), el desemnând o anumita forma de contributie la savârsirea unei infractiuni, în raport cu alte forme de contributie posibile.

         În doctrina moderna asupra continutului notiunii de autor au fost abandonate:

– teoria formala, obiectiva, potrivit careia autor este numai persoana care a realizat

elementul material al laturii obiective, descrisa în norma incriminatorie;

– teoria materiala obiectiva, care sustine ca autor este doar persoana a carei actiune este apta sa produca urmarea socialmente periculoasa (rezultatul);

– teoria subiectiva, potrivit careia trebuie considerat autor doar persoana care comite

infractiunea pentru sine sau în interesul sau. În locul acestor teorii, mai vechi, este de actualitate noua teorie a dominatiei asupra faptei.

         Potrivit acesteia, este autor al infractiunii doar persoana care detine controlul functional asupra faptei, în sensul exercitarii unei dominatii asupra acesteia, în asa fel încât, în orice moment, acea persoana sa decida comiterea sau renuntarea la savârsirea faptei. Cercetarea autoratului prezinta interes, în primul rând, pentru a-l putea deosebi în mod clar de celelalte forme de participatie, în special de complicitatea concomitenta. Interesul cercetarii este evident si cu privire la asa-numita participatie simpla (omogena) sau coautorat. Mai întâi este important sa fie relevate si subliniate trasaturile caracteristice ale autoratului, care sunt, în esenta, urmatoarele:

– Sub raportul laturii obiective, autoratul reprezinta activitatea materiala realizata de persoana care savârseste în mod nemijlocit fapta prevazuta de legea penala. Aceasta înseamna realizarea actelor de executare specifice laturii obiective a infractiunii (însasi actiunea sau inactiunea ce constituie elementul material al infractiunii). Aceste trasaturi rezulta din însasi caracterizarea legala a autoratului (art. 24 C.pen.). Prin aceste trasaturi caracteristice, autoratul se deosebeste net de instigare, care consta în actiunea de determinare a unei persoane la savârsirea

faptei, deci într-o contributie indirecta la executarea acesteia. Totodata, autoratul se deosebeste si de complicitate, care, de asemenea, reprezinta o contributie indirecta la savârsirea infractiunii, constând în sprijinirea sub orice forma a executarii de catre autor a actiunii sau inactiunii incriminate.

         Caracterul de act de executare a unei contributii la savârsirea infractiunii nu este totdeauna suficient pentru existenta autoratului. La acele infractiuni, denumite proprii, este considerata autorat numai executarea faptei de catre persoana care are calitatea ceruta de lege (functionar, cetatean român, militar etc.), nu si contributia identica a altui subiect. În cazul acestor infractiuni, o astfel de contributie, prin acte de executare savârsite de o persoana fara calitatea ceruta de lege, este considerata complicitate, si nu coautorat.

– Sub raportul laturii subiective, autoratul, datorita specificului sau de contributie

esentiala, constând din însasi savârsirea faptei incriminate, poate fi realizat cu orice forma de vinovatie. În cazul participatiei complexe (eterogene), daca autorul a actionat cu intentie exista participatie propriu-zisa sau perfecta, iar daca el a savârsit fapta din culpa sau fara vinovatie, fiind însa determinat de un instigator sau sprijinit de un complice, care actioneaza cu intentie, vom avea o participatie improprie sau imperfecta.

b) Coautoratul. Este situatia în care o fapta prevazuta de legea penala a fost savârsita în mod nemijlocit prin eforturile conjugate a doua sau mai multor persoane care au calitate de autori. Aceasta activitate conjugata, de cooperare a acestor persoane, la realizarea nemijlocita a laturii obiective a infractiunii, poarta denumirea de coautorat, iar persoanele care realizeaza, prin contributiile lor, fapta prevazuta de legea penala se numesc coautori. Coautoratul poate exista atât în cadrul unei participatii complexe (eterogene), la care doi sau mai multi participanti au calitatea de autori (coautori), iar altii au calitatea de instigatori sau de complici, cât si în cadrul unei participatii simple (omogene), la care toti participantii au calitatea de autori (coautori).

1. Latura obiectiva. Pentru existenta coautoratului trebuie sa se constate ca cel putin doi participanti au savârsit în mod nemijlocit fapta prevazuta de legea penala, respectiv ca au efectuat acte de executare a acesteia. Aceasta constatare implica însa întelegerea clara a notiunii de act de executare a faptei incriminate. În sensul strict al termenului, prin act de executare sau de savârsire nemijlocita a faptei se

întelege orice act de conduita exterioara prin care se realizeaza direct actiunea sau inactiunea incriminata. În stiinta dreptului penal si în practica judiciara au fost aduse unele precizari si clarificari deosebit de importante pentru întelegerea notiunii de act de executare, ca act de coautorat. În acest sens, s-a aratat ca trebuie sa fie considerate ca acte de executare, deci ca acte de coautor, si acele acte prin care se contribuie, chiar indirect, la comiterea faptei incriminate, cum ar fi actele de

Astfel, sunt considerate acte de coautorat, si nu de complicitate, actele prin care victima este imobilizata sau împiedicata sa se apere, în timp ce un alt participant o loveste, provocându-i moartea sau vatamarea integritatii corporale ori a sanatatii; au fost calificate drept coautorat faptele inculpatilor care, aflându-se într-o locuinta, împreuna cu alti inculpati, pentru a sustrage bunuri, au împachetat

si ei unele lucruri dintre cele care au facut obiectul material al infractiunii de furt, chiar daca acestia, la plecare, de teama politiei, care fusese alarmata, nu au reusit sa ia decât un singur bun dintre cele împachetate; de asemenea, este considerat act de coautorat actiunea de a pune piedica victimei infractiunii de tâlharie, pentru a o dezechilibra si a usura deposedarea ei, prin smulgere de bijuterii etc.

De asemenea, s-a precizat ca, în cazul infractiunilor complexe, este coautor acela care savârseste una dintre actiunile ce formeaza elementul material al infractiunii complexe respective (de exemplu, amenintarea în cazul ultrajului, cealalta actiune de lovire fiind realizata de un alt coautor). O alta precizare priveste momentul în care pot fi savârsite diferitele acte de coautorat. În legatura cu aceasta s-a decis ca, daca contributia diferitilor coautori este de regula simultana, aceasta poate fi totusi si succesiva, contributiile putând fi date succesiv, în timp, într-o înlantuire de acte de executare a infractiunii unice. Interventia succesiva a coautorilor este posibila nu numai în cazul infractiunilor continue si continuate, dar si în cazul altor infractiuni care, prin natura lor complexa, nu pot fi realizate decât prin contributii succesive (de exemplu, în cazul infractiunii de atentat care pune în pericol siguranta statului – art. 160 C.pen.). Tot asa, s-a decis ca pentru existenta coautoratului nu este necesar ca diferitele contributii ale coautorilor sa conste din acte de executare identice. Este suficient ca acestea sa se completeze unele pe altele într-o activitate unica, indivizibila, fiecare dintre ele aparând ca indispensabila pentru realizarea faptei prevazute de legea penala. Astfel, de exemplu, s-a stabilit ca trebuie sa fie considerate ca acte de coautorat loviturile aplicate victimei unei infractiuni de omor, chiar daca nu toate aceste lovituri au fost mortale, sau actiunea unui inculpat de a primi imediat si ascunde bunul sustras din buzunarul victimei de catre alt inculpat etc.

2. Latura subiectiva. Coautoratul, fiind o forma de participatie propriu-zi-sa sau perfecta, se caracterizeaza, din punct de vedere subiectiv, prin existenta la toti participantii a aceleiasi forme de vinovatie, adica fie intentie, fie culpa. De regula, coautoratul se realizeaza cu intentie, în sensul ca toti coautorii sunt constienti ca savârsesc si vor sa savârseasca acte de executare a aceleiasi fapte prevazute de legea penala, al carei rezultat socialmente periculos îl prevad si îl urmaresc. Coautoratul astfel realizat poate exista atât în cazul unei participatii complexe, la care în afara de coautori exista instigatori si complici, cât si în cazul participatiei simple sau omogene, la care nu exista decât coautori. Coautoratul poate exista si în cazul infractiunilor din culpa si el se realizeaza atunci când doua sau mai multe persoane, actionând din culpa, au savârsit fiecare, simultan ori succesiv, acte de executare a faptei ilicite prin care s-a produs acelasi rezultat socialmente periculos.

Unii autori (de exemplu, Vasile Papadopol) sunt de parere ca nu poate exista coautorat în cazul infractiunilor neintentionate, faptuitorii care coopereaza la realizarea din culpa a aceluiasi rezultat fiind considerati ca autori ai unor infractiuni autonome. Credem însa ca nu se poate nega existenta participatiei atunci când se constata vointa comuna a mai multor persoane de a coopera la savârsirea unei fapte al carei rezultat socialmente periculos nu l-au prevazut sau au crezut ca nu se va produce. Fata de unitatea actiunii si a rezultatului produs, nu se poate vorbi de o pluralitate de infractiuni, ci de o singura infractiune savârsita prin cooperare, deci de coautorat.

3. Infractiuni incompatibile cu coautoratul. Exista infractiuni la care coautoratul nu este cu putinta, desi sunt susceptibile de savârsire în participatie sub forma instigarii sau complicitatii. Este cazul infractiunilor cu autor unic, care nu pot fi savârsite nemijlocit decât de o singura persoana (infractiuni care se savârsesc in persona propria), cum sunt marturia mincinoasa, cersetoria, dezertarea, nedenuntarea etc. În cazul acestor infractiuni, fiecare faptuitor savârseste o infractiune de sine statatoare, în propria persoana.

Nu pot fi savârsite în coautorat nici infractiunile omisive, deoarece neîndeplinirea unei obligatii legale are aproape întotdeauna un caracter individual. În cazul în care acea obligatie legala ar reveni mai multor persoane, într-un anumit termen, îndeplinirea acelei obligatii la termenul stabilit, de catre una din persoanele obligate, profita si celorlalte. În situatia în care nici una dintre persoanele respective nu îsi realizeaza obligatia, fiecare va raspunde individual. Prin exceptie, în doctrina, a fost acceptat coautoratul în situatia în care o obligatie legala apartine unei anumite colectivitati determinate. S-a opinat ca, în asemenea cazuri, membrii acestei colectivitati trebuie tratati ca si coautori la infrac-tiunea omisiva, datorita contributiei lor comune la nerealizarea obligatiei legale.