1.htm

Iona de Marin Sorescu

(dramă-parabolă neomodernistă)

Cunoscut mai ales ca poet, Marin Sorescu a impresionat prin fixarea unei noi orientări literare �n cadrul literaturii rom�ne, orientare reprezentată de dramaturgia contemporană.

Subintitulată „tragedie �n patru acte” şi publicată �n revista „Luceafărul”, �n 1968, Iona face parte dintr-o trilogie dramatică semnificativ intitulată Setea muntelui de sare, alături de alte două texte dramatice, Paracliserul şi Matca. Titlul acestei trilogii este o metaforă care sugerează setea fără limite de Absolut a omului, dramele amintite fiind parabole pe tema destinului uman şi parafraz�nd trei mituri fundamentale: mitul biblic �n Iona, mitul meşterului Manole �n Paracliserul şi mitul potopului �n Matca.

Aparent, piesa lui Marin Sorescu are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona, fiul lui Amitai, care, fiind �nsărcinat �n taină să propovăduiască cuv�ntul Domnului �n cetatea Ninive, pentru a opri fărădelegile oamenilor, se ascunde, �ncerc�nd să fugă pe o corabie la Tarsis. Dumnezeu �l pedepseşte pentru neascultare, trimite un v�nt puternic, iar corăbierii, pentru a potoli urgia, �l aruncă �n valuri pe fugarul Iona. Tot din poruncă divină, Iona este �nghiţit de un monstru marin, iar după trei zile şi trei nopţi de rugăciune şi pocăinţă, Iona este vărsat pe uscat.

�n cazul dramei Iona, autorul a folosit mitul biblic ca pretext, personajul dramei deosebindu-se biblicul Iona care voia să fugă de o misiune. Balena care trebuia să �mplinească porunca transcendentă era ea �nsăşi cuprinsă �n traseul unei predestinări. Dacă pescarul biblic, �nchis �n burta peştelui, este eliberat după pocăinţă, pescarul lui Marin Sorescu se află de la �nceput �n gura peştelui, fără posibilitatea eliberării şi fără a se fi făcut vinovat de vreun păcat.

Plec�nd de la metafora lui Nietzsche, „Solitudinea m-a �nghiţit ca o balenă”, Iona dă expresie strigătului tragic al individului �nsingurat, ilustr�nd zbaterea individului �n efortul său de aflare a sinelui („Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona!”) Ideea este susţinută chiar de autor care nu-şi poate explica opera prin raportare la vreo călătorie �n cosmos sau la vreo altă accepţie mistică. „Totul mi se �ncurcă �n memorie. Ştiu că numai am vrut să scriu despre un om singur, nemaipomenit de singur…”

�n Iona regăsim tehnica monologului adresat sau solilocviul construit pe baza alegoriei care face trimitere la drama fiinţei umane a cărei limitare �i provoacă reflecţii şi opinii pe tema singurătăţii. Trăind �ntr-o asemenea perioadă �n care o asemenea atitudine nu putea fi evitată, autorul nu putea evita nici experienţele teatrului modern, �n sensul promovat de Eugen Ionescu sau Samuel Becket. Astfel, Iona pune, prin esenţa problematicii ei, probleme ale contemporaneităţii care se repetă �n toată lumea, ilustr�nd astfel sincronizarea dramaturgiei rom�neşti cu cea universală.

Existenţa �n scenă a unui singur personaj �ncalcă regulile teatrului „clasic”, fapt specific majorităţii dramaturgilor moderni, la fel ca şi renunţarea la convenţiile de limbaj şi de comportament scenic ale personajului dramatic. Astfel autorul �şi obligă personajul „să se dedubleze, să se plieze şi să se str�ngă după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice”, determin�ndu-l să se comporte „ca şi c�nd �n scenă ar fi două persoane”.

Piesa este alcătuită din patru tablouri, altern�nd „afară” (tablourile I şi IV) şi „�năuntru” (tablourile II şi III). Relaţiile spaţiale se raportează la imaginar, elemente precum marea, plaja sau burţile peştilor fiind metafore ale fiinţei umane abrutalizată de existenţă şi revoltată faţă de un determinism necruţător al circumstanţelor.

Primul tablou ni-l prezintă pe Iona ca pescar, aflat �n faţa imensităţii �ntinderilor marine, �n faţa vieţii, a iluziei libertăţii. Asemenea eroilor lui Becket, Iona trăieşte �ntr-un perpetuu orizont al aşteptării. Dar, fiindcă peştele fabulos �nt�rzie să apară, iar ghinionul �l persecută, Iona �ncearcă, prin joc, să-şi contrafacă destinul, �nscen�nd realul. �şi aduce un acvariu şi imită gestul ancestral, v�n�nd c�te o „f�ţă” pe care o aruncă apoi �n năvodul nenorocului. Pentru �nceput, Iona nu-şi dă seama că �n micul vas este prefigurat modelul redus al unui univers pervertit. Iona simbolizează omul prins, fără voia lui, �nsă conştientizarea acestei situaţii se face treptat. Pentru �nceput, omul ignoră pericolul acestei condiţii: „Scena e �mpărţită �n două. Jumătate reprezintă o gură imensă de peşte. Iona stă �n gura peştelui, nepăsător. E �ntors cu spatele spre �ntunecimea din fundul gurii peştelui uriaş.” Conştientizarea dezastrului este urmată de �ncercarea de adaptare la noua situaţie, care devine o �nchisoare asemenea acvariului �n care peştişorii „dau veseli din coadă”, d�nd impresia că s-au obişnuit cu această situaţie anormală. Şi totuşi capcanele există, apa este �nţesată de „nade”: „Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, �notăm printre ele at�t de repede, �nc�t părem gălăgioşi. Visul nostru de aur e să �nghiţim una, bine�nţeles, pe cea mai mare. Ne punem �n g�nd o fericire, o speranţă, �n sf�rşit, ceva frumos, dar peste c�teva clipe observăm miraţi că ni s-a terminat apa.”

Finalul tabloului �nt�i �l prezintă pe Iona �nghiţit de un peşte uriaş, cu care �ncearcă să se lupte şi care reprezintă faţa nevăzută a lumii, suger�nd o luptă neoprită �n care peştele mare �nghite pe cel mic.

Tabloul al II-lea prezintă spaţiul prizonierului aflat �n burta primului peşte pe care �l va spinteca cu un cuţit şi se va trezi �n burta unuia mai mare dec�t primul. Iona �şi doreşte să se simtă liber, făc�nd ceea ce vrea, vorbind sau tăc�nd. Treptat pescarul descoperă că existenţa se consumă �ntre marginile unui univers piscicol, �n care peştii se �nghit, inexorabil, unii pe alţii. �n finalul tabloului, Iona devine visător �ncerc�nd să construiască o bancă de lemn �n mijlocul mării, simbol al dorinţei umane de a-şi lega numele de o creaţie.

Tabloul al III-lea �l plasează pe Iona �n interiorul celui de-al doilea peşte, medit�nd la viaţă, la condiţia omului �n lume sau la finalitatea inevitabilă a vieţii, adică moartea. �n cadrul tabloului apar Pescarul I şi Pescarul II, ca simboluri ale destinului uman care nu se preocupă de existenţa vreunei „�nchisori” existenţiale. Şi pentru că �n limitele acestui spaţiu nu există ecou, ceilalţi doi pescari fiind muţi, Iona �şi �ngăduie să poarte un dialog cu sine �nsuşi despre sensul existenţei umane: „De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sf�rşitul vieţii? Ştiu şi eu cum o fi �ntre peşti? (…) De ce oamenii �şi pierd timpul cu lucruri care nu le mai folosesc după moarte?” Cu toate acestea, nici �n cazul altor avertismente simbolice precum mica moară de v�nt din tabloul al III-lea, care pare să fie ameninţătoare prin dinţii ei de lemn, Iona refuză să conştientizeze situaţia şi �ncearcă mereu să se adapteze.

Iona este constr�ns, �mpotriva voinţei sale, la un exil forţat �n spaţiul singurătăţii absolute. Iniţial, incidentul nu-i st�rnise panica, devenind o situaţie firească. Paradoxal �nsă, �n acest �ntuneric al existenţei, Iona devine conştient de rostul său, se opune unui univers ostil şi trece de la starea de inconştienţă la luciditate: „Un sfert de viaţă �l pierdem făc�nd legături. Tot felul de legături �ntre idei, fluturi, �ntre lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede şi noi tot mai facem legături �ntre subiect şi predicat.”

�n tabloul al IV-lea, ieşit, �n sf�rşit la lumină, deşi �mbătr�nit, din spintecătura ultimului peşte, pe o plajă pustie, orizontul care i se arată �l �nspăim�ntă din nou, pentru că şi acesta, spre nefericirea pescarului, este alcătuit dintr-un alt şir nesf�rşit de burţi de peşte, „ca nişte geamuri puse unul l�ngă altul”, �ntre care Iona se crezuse de fiecare dată liber: „Sunt ca un Dumenezu – exclamă el, disperat – care nu mai poate �nvia. I-au ieşit toate minunile; şi venirea pe păm�nt, şi viaţa, p�nă şi moartea, dar ajuns aici �n morm�nt nu mai poate �nvia.”

Astfel, constat�nd că nu există nicio speranţă de salvare sau de �nălţare, se declanşează drama umană. Este momentul formulării unei meditaţii care dezvăluie, �n fapt, miezul tragediei lui Iona: „Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, odată ce te-ai născut. Doamne, c�ţi peşti unul �ntr-altul”. Ceea ce păruse a fi p�nă aici indistinct, devine explicit. Iona află o definiţie a vieţii („drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată din ani pe care am trăit-o eu”), caută un nume pentru sine („Cum mă numeam eu?), �şi descoperă identitatea, ca fiinţa �nzestrată cu atributul reflectării, singura blestemată să fie astfel („Mi-am adus aminte: Iona, Eu sunt Iona!) şi �nţelege că – prizonier al unui univers fizic ostil – a greşit drumul, trebuind să �ncerce o cale „inversă”, alta dec�t aceea a necesităţii ce guvernează o natură fără raţiune. �şi strigă numele din depărtarea �n care rătăcise şi, �n loc de a mai tăia burţi de peşte, �n speranţa unei libertăţi iluzorii, �şi spintecă propriul abdomen, cu sentimentul de a fi găsit nu �n afară, ci �n sine deplina libertate: „Răzbim noi cumva la lumină”.

Derog�nd de la fatalitatea biologică, Iona �ntrerupe astfel circuitul inconştient al naturii pentru a renaşte, prin moarte, �n orizontul cunoaşterii: „Şi acum, dacă stau să mă g�ndesc, tot eu am avut dreptate. Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. trebuie s-o iau �n altă parte.”

Gestul sinuciderii şi metafora luminii din final, poate da naştere la interpretări, �nsă este rezultatul unei aspiraţii a omului spre un „dincolo”, intangibil �n planul realităţii biologice, de unde şi sentimentul singurătăţii metafizice. Cu toate acestea, sinuciderea nu este o soluţie a ieşirii din condiţia umană, după cum susţine şi criticul Eugen Simion. Pe Marin Sorescu l-a preocupat ilustrarea posibilităţii de a ieşi „din ceva”, o dată ce te-ai născut, credinţa că moartea nu e dec�t un prag simbolic, „un nou drum de capăt şi nu un sf�rşit” �n efortul individului de a se recupera pe sine şi un statut aparte. Textul nu aduce �n discuţie numai asumarea morţii ca rezolvare a unui destin individual, c�t şi revolta ca atitudine polemică faţă de un destin-jucărie, implacabil. De aici tragismul, din confruntarea cu propriul destin, �n urma căreia transpare cunoaşterea de sine care este posibilă doar prin forţa purificatoare spiritului.

Caracterul de parabolă este evident, datorită alegoriei bazată pe metafore profunde. Iona este personajul principal al textului, care �ntruchipează umanitatea, aflată �n căutarea ieşirii dintr-o situaţie existenţială imposibil de rezolvat, acel „alt orizont”.