1 Demonstrarea faptului că o operă literară este un pastel

Iarna
de Vasile Alecsandri

     Vasile Alecsandri este creatorul pastelului �n literatura rom�nă şi unul dintre reprezentanţii săi de seamă. El a �nfăţişat prin pastelurile sale diferite peisaje �ntre care ţinutul Mirceştilor, fenomene ale naturii sau muncile agricole.
      �n str�nsă legătură cu aspectele �nfăţişate, poetul şi-a exprimat direct propriile sentimente, realiz�nd numeroase imagini artistice cu ajutorul figurilor de stil.
      Prima notă caracteristică a pastelului – descrierea uni aspect din natură – se �nt�lnesc şi �n poezia „Iarna”, deoarece poetul zugrăveşte o imagine de ansamblu a naturii copleşite de ravagiile iernii, peisajul fiind �nsufleţit, �n final, de apariţia soarelui.
      El are �n vedere toate fenomenele specifice acestui anotimp: zăpada abundentă, frigul („fiori de gheaţă”) şi permanenţa ninsorii �n timp şi spaţiu, căci ninge �n permanenţă, iar �ntinderile s-au �mbrăcat �n haina albă a iernii („de o zale argintie se �mbracă �ntreaga ţară”). Peisajul pustiei („pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum/ Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum”) se �nsufleţeşte o dată cu apariţia soarelui care străluceşte şi desmiardă oceanul de ninsoare.
      Ca �n orice pastel, �n str�nsă legătură cu aceste aspecte descrise, poetul �şi exprimă direct propriile sentimente. Astfel, la �nceput, el pare uimit, �nfiorat �n faţa spectacolului măreţ, fantastic, dar ciudat, al iernii. Apoi, c�nd ninge �n permanenţă şi iarna devine atotputernică �n timp şi �n spaţiu, �şi fac loc sentimentele de nelinişte, de teamă, care se transformă mai t�rziu �ntr-o puternică stare de �ncordare, �ntr-o senzaţie de halucinaţie, izvor�te din neputinţa de a se �mpotrivi ravagiilor iernii.
     Registrul afectiv se schimbă �nsă o dată cu apariţia soarelui, c�nd sunt exprimate
Bucuria, satisfacţia, dragostea de viaţă care �nlocuiesc �ncordarea şi teama de p�nă acum.
     Fiind un pastel, deci, implicit, o descriere literară, şi �n poezia „Iarna” sunt prezente imaginile artistice, �ntre care predomină cele vizuale. Peste tot este prezentă culoarea albă �n toate nuanţele ei, de la cenuşiul fumului care iese �n „clăbucii albi”, p�nă la albul strălucitor al soarelui şi al „oceanului de ninsoare”, unde argintiul pur se �mbină cu auriul estompat. Aşa se explică faptul că figura de stil cel mai des folosită �n descrierea peisajului este epitetul cromatic „fluturi albi”, „umeri dalbi”, „zale argintie”, „clăbucii albi”, etc., căruia i se adaugă comparaţiile: „ca un roi de fluturi albi” şi „ca fantasme albe”, sporindu-se astfel senzaţia de potop hibernal halucinant.
     �n finalul poeziei apare şi o imagine auditivă(clinchetul zurgălăilor), de o rară delicateţe, care vine să rupă monotonia vizualului, a albului care domină. Aceasta imagine este realizată prin intermediul epitetului personificator „voios”, antepus verbului determinant(„voios răsună”). Datorită acestor imagini predominant vizuale, poezia apare ca o veritabilă pictură, iar prin dimensiunile peisajului descris şi prin alegolizarea iernii, ea devine adevărat tablou �n versuri.
    După cum se observă din cele arătate anterior, prin caracterul ei descriptiv, prin exprimarea directă a sentimentelor şi prin realizarea unor impresionante imagini artistice, poezia „Iarna” are toate notele definitorii ale unui pastel, ilustr�nd �n mod strălucit această specie literară. Lui i se alătură şi alte pasteluri din creaţia lui Vasile Alecsandri, la fel de realizate artistic, �n care poetul �şi dezvăluie admiraţia bogăţiei sufletească.

Demonstrarea faptului că o operă literară este un imn

Deşteaptă-te, rom�ne!
de Andrei Mureşanu

      Imnul, ca specie literară, a apărut din cele mai vechi timpuri, ca un c�ntec solemn de preamărire a zeilor, a eroilor legendei, lărgindu-şi apoi conţinutul , pentru ca �n secolul al XIX-lea, o dată cu formarea naţiunilor să apară imnurile naţionale.
      Acestea sunt c�ntece patriotice, solemne, adoptate de o ţară sau alta, care exprimă idealurile de unitate naţională ale unui popor, dorinţa de libertate şi solidaritate a acestuia.
      �n imnuri sunt prezente invocaţiile retorice, �ndemnurile, se apelează la invocare sau la meditaţia solemnă.
      Toate aceste trăsături specifice imnului se �nt�lnesc şi �n poezia ”Deşteaptă-te, rom�ne!” de Andrei Mureşanu, care, după Revoluţia din Decembrie 1989, a devenit imnul naţional al Rom�niei.
      Această poezie, fiind un imn, este �n primul r�nd o operă lirică şi autorul exprimă �n mod direct şi propriile sentimente de dragoste, de admiraţie şi de preţuire faţă de ţară, �şi exprimă propria opţiune pentru libertate şi unitate naţională şi se contopeşte cu idealurile poporului �n numele căruia vorbeşte, dovadă fiind formele pronominale şi verbele de persoana I plural: „noi”, „ale noastre”, „nostru”, „să dăm”, „păstrăm” etc.
      Exprimarea directă este dovedită şi de prezenţa unor substantive �n vocativ: „rom�ne”, „măreţe umbre”, „preoţi” şi a unor verbe la imperativ: „deşteaptă-te”, „priviţi”, „uniţi-vă” etc., �n felul acesta poetul adres�nd şi anumite �ndemnuri şi d�nd poeziei un ton agitatoric, patetic, profetic şi solemn.
      Prezenţa acestora (a �ndemnurilor) este o altă trăsătură a imnului şi poetul �ndeamnă mai �nt�i la deşteptare naţională şi la acţiune: „Deşteaptă-te rom�ne din somnul cel de moarte”, „croieşte-ţi altă soartă”. Este adresat apoi �ndemnul ca rom�nii să dovedească prin fapte că sunt urmaşii demni ai romanilor, ca spre final să-şi facă loc �ndemnul la unitate naţională („rom�ni din patru unghiuri/Uniţi-vă-n simţuri”).
      Această poezie fiind un imn, poetul vorbeşte şi despre idealurile de unitate naţională şi de libertate ale poporului. Astfel, �n faţa destinului, rom�nii sunt uniţi, gata să sară ca „lupii-n st�ne”pentru apărarea patriei iar opţiunea lor este una singură („Viaţă-n libertate, ori moarte strigă toţi”) prefer�nd moartea glorioasă unei robii umilitoare („Murim mai bine-n luptă cu glorie deplină/Dec�t să fim sclavi iarăşi �n vechiul nost’ păm�nt”).
      Pentru a fi mai convingător, poetul apelează la evocare, vorbind despre ne�mplinirea idealului de unitate naţională („oarba nemurire”) pe care jură �nsă să-l ducă la �mplinire contemporanii („jurăm să fim pururea fraţi”), despre robia �ndurată de-a lungul veacurilor, pe care rom�nii n-o mai acceptă sub nici o formă („vii nu o primim”, „dar morţi numai o dăm”).
      Ca �n orice imn �şi fac loc şi aici invocaţiile şi interogaţiile retorice: „Deşteaptă-te, rom�ne!”, „Priviţi, măreţe umbre”, „N-ajunse despotismul…”, „N-ajunse iataganul” etc.
      �n aceiaşi termeni patetici autorul pune �n evidenţă motivele luptei şi ale jertfei şi realizează unele trăsături ale poporului nostru: curajul, vitejia, dorinţa de libertate, de unitate, spiritul de sacrificiu, dragostea de patrie.
      Calităţile de imn ale acestei poezii au fost intuite, �ncă de la apariţia ei, de către Nicolae Bălcescu, care o considera „Marseilleza rom�nilor”, datorită caracterului ei retoric de proclamaţie sau manifest.  

Demonstrarea faptului că o operă literară este o doină

Doina

      Poporul rom�n a realizat de-a lungul timpului un tezaur artistic deosebit, caracterizat prin diversitate tematică, afectivă şi tipologică: basme, balade, doine, strigături etc.
      �ntre acestea un loc aparte �l ocupă operele lirice, deoarece prin intermediul lor, oamenii talentaţi din popor – autorii anonimi şi-au exprimat direct sentimentele, aspiraţiile şi convingerile lor.
      �n literatura populară doinele ilustrează cu prisosinţă caracterul ei liric şi o astfel de creaţie populară, o doină, este şi opera literară care poartă ca titlu chiar numele acestei specii folclorice pe care o reprezintă – Doina.
      Caracterul liric al poeziei Doina este dovedit de prezenţa eului liric care �şi exprimă direct propriile sentimente de dragoste, de admiraţie şi de preţuire faţă de doină, faţă de melodia ei, de rolul pe care aceasta �l joacă �n viaţa oamenilor din popor.
      Prezenţa eului liric este dovedită şi de adresarea directă către doină, care apare personificată sau de formele verbale şi pronominale de persoana I : „aud”, „m-aş duce”, „eu stau” etc.
      Prima trăsătură a apartenenţei acestei creaţii la specia literară de doină este lirismul textului, diversitatea şi profunzimea sentimentelor exprimate. Astfel, poetul anonim este fermecat de armonia doinei care �i alină suferinţele, dar şi de capacitatea ei de a exprima durerea profundă şi de aceea o numeşte „c�ntec dulce” şi „viers cu foc”. El iubeşte profund şi statornic doina pentru că ea �l �nsoţeşte pe omul din popor �n orice moment şi pretutindeni, indiferent de anotimp şi de loc: iarna, primăvara, toamna, �n codru, pe-afară, �n vale.
      Permanenţa doinei �n viaţa acestuia şi legătura lor str�nsă sunt sintetizate �n ultimele versuri, c�nd trăirile eului liric ating cote maxime: „Doină zic, doină suspin/Tot cu doina mă mai ţin./Doină c�nt, doină şoptesc,/Tot cu doina vieţuiesc./”
      Ca �n orice doină, şi aici sentimentele (dragostea, admiraţia, preţuirea) sunt exprimate �n mod gradat şi sunt deosebit de profunde, căci substantivul doină – subiectul admiraţiei poetului anonim – este repetat de 14 ori �n textul poetic din care de 4 ori �n cazul vocativ, iar de 6 ori �n ultimele versuri.
      Aceluiaşi scop stilistic �i servesc şi repetiţiile verbului „c�nt”, a substantivului „zilele” şi a adverbului „tot”.
      Valoarea acestei creaţii populare este dată at�t de lirismul ei cov�rşitor, c�t şi de profunzimea sentimentelor exprimate, trăsături care o individualizează �ntre alte creaţii similare. Tocmai prin aceste note definitorii ea se �ncadrează genului liric şi unuia dintre speciile acestuia – DOINA.

Demonstrarea faptului că o operă literară este fabulă

C�inele şi căţelul
de Grigore Alexandrescu

      Fabulele sunt opere epice �n versuri sau �n proză �n care sunt povestite �nt�mplări puse pe seama animalelor, apăsărilor, a plantelor, a obiectelor şi care au caracter satiric şi moralizator, critic�nd anumite defecte omeneşti.
      Toate aceste trăsături specifice fabulei se �nt�lnesc şi �n opera literară „C�inele şi căţelul” de Grigore Alexandrescu.
      �n primul r�nd se observă caracterul ei epic, �ntruc�t sentimentele şi atitudinea scriitorului sunt exprimate indirect prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Astfel, autorul povesteşte o �nt�mplare pusă pe seama animalelor, iar firul narativ ce se desprinde implicit din dialogul dintre personaje, căci scrierea este concepută ca o mică scenetă cu trei personaje. Dulăul Samson susţine, �n mod ipocrit, �n faţa unui „bou oarecare”, ideea egalităţii �ntre toate dobitoacele, dezaprob�ndu-i pe cei care se laudă cu ob�rşia lor nobilă. El �şi schimbă �nsă brusc atitudinea c�nd căţelul Samurache �şi manifestă adeziunea la aceste idei: �l ameninţă, şi-l avertizează că doreşte egalitate „dar nu pentru căţei”.  
      Ca �n orice fabulă, şi aici, acestei poveşti alegorice �i urmează morala conţinută de ultimele două versuri ale poeziei, prin care autorul �l avertizează pe cititor că ipocrizia şi dorinţa de parvenire sunt atitudini �n realitatea cotidiană şi că niciodată nu trebuie să ne �ncredem �n afirmaţiile mincinoase ale celor mai mari şi puternici.
      �n al doilea r�nd, ca trăsătură a fabulei, se observă caracterul ei satiric şi moralizator, pentru că, prin faptele narate, Grigore Alexandrescu adoptă o atitudine critică faţa de cei care doresc să parvină �n ierarhia socială, satirizează făţărnicia, intoleranţa şi demagogia lor.
      O altă trăsătură a fabulei �nt�lnită �n această operă literatură este şi faptul că personajele reprezintă anumite tipuri umane. Astfel, dulăul Samson �l reprezintă pe omul demagog, ipocrit, nemulţumit de poziţia lui socială şi care, pentru a parveni, apelează la falsa modestie şi la minciună. Căţelul Samurache �l sugerează pe omul simplu, credul şi naiv, simbolizează micimea, slăbiciunea, modestia şi o anumită limită �n capacitatea de �nţelegere a adevăratelor intenţii ale dulăului. Cel de-al treilea personaj, cel figurant „un bou oarecare”, care face parte categoria care au reuşit „să se ajungă”, fiind un parvenit recent şi de aceea nici nu reacţionează la spusele dulăului.
      Din cele conturate p�nă aici, se observă că opera literară „C�inele şi căţelul” se poate �ncadra fabulei datorită caracterului epic, povestirii alegorice şi moralei, precum şi datorită caracterului satiric şi moralizator faţă de defectele omeneşti pe care le �ntruchipează personajele.  

Semnificaţia titlului unei schiţe
D-l Goe
de Ion Luca Caragiale

      Titlul schiţei este chiar numele personajului �n jurul căruia se ţese acţiunea.
      Autorul �l numeşte „domnul”, acest copil fiind o parodie a comportamentului civilizatori matur.
      Chiar şi felul �n care este �mbrăcat Goe, denotă faptul că el mimează o poză; ca şi Ionel (din schiţa „Vizită”) care purta uniformă de maior, Goe este departe de ideea de disciplină militară.
      De două ori �n text, autorul �l numeşte „t�nărul”, ceea ce ar putea sugera o repetenţie prelungită.
Mam-mare �i spune mereu „puişorule”, pentru ea, Goe fiind „nepoţelul”; dacă primul apelativ indică răsfăţatul, termenul diminutivat „nepoţelul” ar putea sugera o �nceată dezvoltare a minţii lui Goe, rămasă �n stadiul infantil.
      Mai aproape de opinia bunicii este t�nărul aflat pe culoarul trenului şi care i se adresează lui Goe folosind apelativul „mititelule” (reluat, cu acută ironie, de autor, �n următorul fragment).
      La polul opus se află tanti Miţa care-l �nvaţă pe Goe folosind să-şi pună biletul sub panglica pălăriei, pe motiv că „aşa ţin bărbaţii biletul”.
      Astfel, personajul al cărui nume apare �n titlu, pare s fi văzut �n mai multe oglinzi diferite.

Caracterizarea personajului principal din basmul
„Pr�slea-cel-Voinic şi merele de aur”

      Deoarece basmele reprezintă „poezia dorinţelor �mplinite” şi năzuinţele poporului spre o viaţă fericită şi mulţumită, ele aduc �n prim-plan personaje exemplare, excepţionale, care sunt purtătoarele acestor idealuri, �n final, �mplinite. De aceea majoritatea basmelor iau drept titlu chiar numele personajului principal, aşa cum este şi cazul creaţiei populare „Pr�slea-cel-Voinic şi merele de aur”.
      Acest basm fascinează nu numai prin intermediul �nt�mplărilor, dar şi prin complexitatea personajului principal care, deşi fiu de �mpărat, �ntruchipează �nsuşirile alese ale omului din popor.
      Cu toate că este dispreţuit de tatăl său, Pr�slea i se adresează cuviincios şi �şi asumă cu modestie misiunea.
      „- Eu nu mă �ncumet (…) a prinde hoţi, ci zic că �ncercarea de care voi face şi eu, nu poate să-ţi aducă nici un rău”. Isteţ şi precaut, �şi ia „cărţi de cetit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile”, reuşind să-şi alunge somnul şi să-l rănească pe hoţ. Aceeaşi isteţime ascuţită, dublată de un acut simţ al anticipaţiei, dovedeşte şi atunci c�nd, d�ndu-şi seama de intenţiile fraţilor mai mari, leagă de fr�nghie o piatră sau c�nd se angajează ucenic la argintar.
      La aceste �nsuşiri se adaugă vitejia şi curajul cu care �i �nfruntă şi �i omoară pe zmei, bunătatea sufletească (el salvează puii de zgripţuroaică), d�rzenia şi tenacitatea dovedite �n atingerea scopului propus.
      Cinstit şi corect, dar şi generos, mezinul �i iartă pe fraţii cei mari, pedeapsa urm�nd să fie dată de forţa divină �n a cărei dreptate el crede ce tărie.
      Dacă toate aceste trăsături de caracter sunt obişnuite, Pr�slea are şi unele puteri supranaturale: el este �nzestrat cu o forţă impresionantă (�l bagă pe zmeu �n păm�nt p�nă la g�t, omoară balaurul), cunoaşte şi �nţelege graiul corbului şi al făpturilor de pa alt tăr�m, are capacitatea de a se metamorfoza �n foc, transformă palatele �n mere şi reuşeşte să facă o furcă de aur care să toarcă singură şi o cloşcă cu pui de aur.

Demonstrarea faptului că o operă literară este o schiţă
D-l Goe…
de Ion Luca Caragiale

      Ion Luca Caragiale (1852-1912) a rămas, p�nă azi, cel mai mare dramaturg din literatura noastră; lumea �nfăţişată �n comedii („O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”) fiind alcătuită din personaje tipice, viabile şi perene.
      Ca prozator, Caragiale a rămas ne�ntrecut prin cercetarea profunzimilor sufletului omenesc, din nuvelele sale psihologice („�n vreme de război”).
      O parte �nsemnată a prozei lui Caragiale o constituie schiţele („Momente şi schiţe”); şi aici, autorul ne �nfăţişează (prin intermediul numeroaselor �nt�mplări narate), o �ntreagă lume alcătuită din personaje tot at�t de numeroase, fiecare cu viaţa, incultura, pretenţiile şi caracterul său.
      Schiţa intitulată „D-l Goe…” este �nrudită ce „Vizită”, fiecare av�nd ca personaj central un copil răsfăţat; altfel spus, Goe este un Ionel la o altă v�rstă.
      Conţinutul. Momentele subiectului :
      �n naraţiunea „D-l Goe…”, autorul povesteşte o singură �nt�mplare: călătoria lui Goe (�nsoţit de mam-mare , mamiţica şi tanti Miţa), cu trenul, la Bucureşti.
      Din oglindirea acestei secvenţe de viaţă, se desprinde tema operei: �nşelegerea eronată a noţiunii de educaţie şi consecinţele acestei atitudini.
       Schiţa „D-l Goe…” se deschide cu intriga : „Ca să nu mai răm�ie repetent şi anul acesta, mam-mare, mamiţica şi tanti Miţa au promis t�nărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai.”
      Tot aici, se face şi trecerea la expoziţiune (continuată �n paragraful următor).
      Prin urmare, din acea dimineaţă de mai, cei patru călători aşteptau „cu multă nerăbdare”, pe peronul gării dintr-un oraş neprecizat, trenul care avea să-i ducă la Bucureşti.
      Dintre toţi, cel mai cuprins de neast�mpăr este Goe (pe care doamnele l-au �mbrăcat festiv �ntr-un „frumos costum de marinar”).
      Timpul se consumă �ntr-o discuţie „filologică” (�n jurul cuv�ntului „marinar”) – prilej pentru autor de a criona mahalaua intelectuală căreia �i aparţine personajele.
      Desfăşurarea acţiunii consemnează o serie de mici �nt�mplări a căror tensiune creşte p�nă �n punctul culminant, pentru ca, �n final, să se instaureze calmul.
      Prima dintre acestea se consumă imediat după urcarea familiei �n tren: din pricina aglomeraţiei, cu greu se găsesc locuri pentru doamne, prin bunăvoinţa unor tineri politicoşi. Goe refuză să intre �n compartiment, prefer�nd să răm�nă „�n coridorul vagonului cu bărbaţii”.
      Neast�mpărul său caracteristic �l face să scoată capul pe fereastră, aşa �nc�t v�ntul �i zboară pălăria (�n panglica căreia tanti Miţa �i prinsese biletul).
      Tocmai c�nd „mititelul” scotea urletele de rigoare, soseşte conductorul care-i cere biletul. Strădania celor trei „mame” de a-i explica �nt�mplarea, este zadarnică, ele fiind nevoite să achite un nou bilet şi amenda.
      Pe măsură ce trenul se apropie de Bucureşti, Goe trece prin nişte „peripeţii” (consolat fiind, cu m�ng�ieri şi ciocolată de adoratele lui): „se reazimă �n nas” de clanţa uşii compartimentului şi, ceva mai t�rziu, se �ncuie in closet.
      De teamă să nu i se �nt�mple ceva „puişorului”, mam-mare se aşeza pe culoar, „pe un geamantan străin, să păzească pe Goe”.
      Atras �nsă �n mod irezistibil de „maşina cu m�nere” din colţul culoarului, Goe trage semnalul de alarmă, provoc�nd oprirea brutală trenului (momentul culminant).
      Fireşte, conducătorii n-au reuşit să-l identifice pe făptaş; ei nu găsesc pe nimeni la locul faptei, iar �n compartiment, mam-mare doarme „cu puişorul �n braţe”.
      Deznodăm�ntul: După ce ajung �n Bucureşti, doamnele fericite, „se suie cu puişorul �n trăsură”, poruncindu-i birjarului să le ducă �n centru, la hotelul „Bulevard”.
      Specia literară: Fiind o naraţiune �n proză, de �ntindere mică, limitată la un singur episod din viaţa personajului, „D-l Goe…” este o schiţă.

Demonstrarea faptului că o operă literară este un roman
Baltagul
de Mihail Sadoveanu

      Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai de seamă prozatori din literatura rom�nă care a elaborat o diversitate de specii literare – schiţa, povestirea sau romanul, acesta din urmă fiind o operă epică �n proză, de mare �ntindere, preponderent narativă, cu o acţiune complexă şi complicată, ce se desfăşoară pe mai multe planuri narative, cu conflicte puternice şi cu numeroase personaje, oferind o imagine amplă şi profundă a vieţii.
      Alături de romane ca „Fraţii Jderi”, „Neamul Şoimăreştilor”, „Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă”, „Nicoară Potcoavă” ş.a., un loc aparte �n creaţia sadoveniană �l ocupă opera literară „Baltagul”.
      Deşi mai mică ca �ntindere dec�t alte opere literare similare din creaţia lui Mihail Sadoveanu, „Baltagul” are toate notele caracteristice ale unui roman.
      �n primul r�nd, este o operă epică deoarece autorul �şi exprimă indirect propriile sentimente de admiraţie faţă de �nsuşirile alese ale eroinei prin intermediul acţiunii, relat�nd o serie de �nt�mplări şi pun�nd-o �n relaţie cu alte personaje. Ca �n orice operă epică, autorul se detaşează de subiect şi narează obiectiv �nt�mplările care se desfăşoară �ntr-un anumit timp şi spaţiu, derul�ndu-se de toamna, c�nd Nechifor Lipan pleacă la Dorna după oi, p�nă primăvara, c�nd Vitoria �i descoperă trupul ne�nsufleţit. Perimetrul acţiunii este, de asemenea, vast şi cuprinde ţinuturi de munte de la Măgura Tarcăului, zona Dornelor şi a Bistriţei, p�nă �n cele de c�mpie, la Cristeşti, �n bălţile Jijiei.
      Modul de expunere predominant este naraţiunea, ca �n orice operă epică, dar ea se �mbină măiestrit cu descrierea, cu dialogul şi cu monologul interior, prin care scriitorul pune �n lumină �nsuşirile personajelor, zbuciumul lor sufletesc şi relaţiile dintre ele, stabilite �ntr-o lume guvernată de anumite tradiţii.
      �n al doilea r�nd, fiind un roman, opera literară „Baltagul” are o acţiune complexă şi mai complicată dec�t schiţa şi nuvela – celelalte două specii literare epice. Astfel, acţiunea se �ntinde pe parcursul a 16 capitole �n care sunt narate, �n esenţă, acţiunile Vitoriei Lipan �n căutarea şi cunoaşterea adevărului despre soţul ei plecat de mai mult timp de acasă. Eroina este convină că Nechifor a dispărut şi, după ce �ntreprinde o serie de investigaţii ce o edifică asupra supoziţiei sale, se pregăteşte să plece �n căutarea acestuia �nsoţită de fiul ei, Gheorghiţă. Drumul este anevoios, asemenea unui labirint presărat de numeroase dificultăţi; ea este nevoită să apeleze uneori şi la autorităţi, dar, printr-o d�rzenie deosebită, printr-o inteligenţă şi o abilitate extraordinară, ia totul pe cont propriu şi reuşeşte, �n final, să-i descopere şi să-i pedepsească pe ucigaşi. Acţiunea este lineară,dar există mai multe planuri narative; unul retrospectiv, trecut, �n care Vitoria rememorează �nt�mplări ale vieţii de familie şi altele, prezentate �n desfăşurarea lor, care relatează despre prezenţa oilor şi a ciobanului �n bălţile Jijiei, �nt�lnirile eroinei cu preotul şi cu baba Maranda, drumul la mănăstirea Bistriţa şi la Piatra-Neamţ, pregătirile ei pentru drumul cel lung pe urmele soţului şi, �n sf�rşit, căutările �nfrigurate finalizate cu stabilirea adevărului şi a dreptăţii.
      O altă trăsătură specifică romanului şi prezentă �n „Baltagul” este numărul mare de personaje. Astfel, există personaje principale (Vitoria, Nechifor Lipan, Gheorghiţă), secundare (Minodora, preotul Dănilă, baba Maranda, negustorul şi hangiul David, ceilalţi hangii şi soţiile lor, Calistrat Bogza, Ilie Cuţui) sau episodice (moş Pricop, funcţionarii de la prefectura din Piatra, funcţionarul de la Dorna). Indiferent de locul pe care �l ocupă �n operă, aceste personaje au o importanţă deosebită �n desfăşurarea evenimentelor deoarece contribuie fiecare �n felul său la descoperirea adevărului, aduc lumină �n investigaţiile pe care Vitoria le �ntreprinde. De asemenea, ele conturează două lumi – una „cea de sus”, „cea arhaică”, alta „cea de jos”, unde munteanca �nt�lneşte alte r�nduieli dec�t cele cunoscute de ea.
      Prin intermediul acţiunii şi al personajelor, Mihail Sadoveanu oferă şi o imagine amplă şi profundă a vieţii, aspect ce ilustrează o altă trăsătură specifică romanului. Astfel, el zugrăveşte modul de viaţă patriarhal al oamenilor de la munte, unde obiceiurile şi tradiţiile sunt păstrate cu sfinţenie. Totodată, �nfăţişează obiceiurile legate de evenimentele cruciale ale existenţei umane – botezul, nunta, moartea – dar şi lumea oraşului din perioada sf�rşitului secolului al XIX-lea şi a �nceputului secolului al XX-lea.
      Din cele arătate p�nă acum se poate constata că opera literară „Baltagul” �ntruneşte toate notele definitorii ale unui roman: caracter epic, acţiune complexă, existenţa unui număr mare de personaje şi prezenţa unei imagini ample şi profunde asupra vieţii. Valoarea lui este sporită şi de concizia şi dinamismul acţiunii, precum şi de armonia compoziţiei, ilustr�nd �n mod strălucit specia literară pe care o reprezintă.               


1 Demonstrarea faptului că o operă literară este nuvelă
Popa Tanda
de Ioan Slavici

      Nuvela este o lucrare epică �n proză, de �ntindere mijlocie, av�nd un singur fir narativ şi un număr redus de personaje. De obicei, intriga nuvelei este riguros construită, �nt�mplările se organizează �n jurul unui conflict concentrat, iar accentul cade mai mult asupra personajelor dec�t asupra acţiunii. Tonul relatării este obiectiv (autorul afl�ndu-se �n afara acţiunii).
      Opera literară „Popa Tanda” este o lucrare epică �n proză, av�nd o acţiune bine structurată de-a lungul unui singur fir narativ. Acesta urmăreşte drumul �n viaţă al unui om (preotul Trandafir), de la �nceputurile activităţii sale duhovniceşti şi p�nă la bătr�neţe.
      Prin �ntinderea temporală a �nt�mplărilor povestite şi prin plasarea lor �n mai multe locuri (la şcoală, �n Butucani, la Sărăceni), „Popa Tanda” depăşeşte dimensiunile unei schiţe, av�nd o �ntindere mijlocie.
      Materialul epic este structurat �n trei capitole:
    a). Primul cuprinde o scurtă retrospectivă asupra tinereţii părintelui Trandafir, a „ostenelii” depuse �n anii de şcoală şi a privaţiunilor materiale prin care acesta trecuse. Urmează o prezentare a scurtei perioade de preoţie din Butucani şi primii ani de �ncercări nereuşite de ale schimba viaţa oamenilor din Sărăceni.
    b). Al doilea capitol este dedicat anilor lungi de muncă, �n care preotul reuşeşte să scape de propria sărăcie şi să devină un exemplu pentru săteni.
    c). Capitolul al treilea reprezintă finalul compensator (ca �n basme), după �ndelungă vreme, c�nd părintele Trandafir ajunsese cărunt şi avea nepoţi. Sărăcenii se transformară �ntr-un sat bogat, cu oameni activi şi mulţumiţi.
     Chiar dacă autorul urmăreşte să demonstreze un principiu moral, acţiunea este verosimilă, cuprinz�nd numeroase aspecte inspirate din realitate.
      Conflictul acestei opere este riguros construit şi are natură etică: este un conflict interior, const�nd �n �ndelungile frăm�ntări ale preotului, determinate de dorinţa lui de a salva umanul (prin scoaterea sătenilor din inerţie şi integrarea lor �ntr-o lume �n care munca devine o normă morală).
      �n sf�rşit, o altă trăsătură a nuvelei constă �n faptul că accentul cade asupra personajelor şi nu asupra acţiunii.
      Moralistul Slavici urmăreşte să demonstreze că munca şi exemplul personal pot face minuni. �n consecinţă, �şi construieşte personajul central ca pe un Păstor (�n sens simbolic), conducător spiritual, contopit cu destinul ei.
      Tonul autorului este obiectiv, scriitorul afl�ndu-se �n afara acţiunii, iar  relatarea fiind făcută la persoana a III-a.
      Personajul principal din nuvela „Popa Tanda” de Ioan Slavici este părintele Trandafir, �n jurul căruia se �ncheagă �ntreaga acţiune. Importanţa acestei personaj se relevă şi prin titlu nuvelei, care este chiar numele dat de săteni preotului din Sărăceni.
A.    Caracterizarea făcută de autor(directă)
      �ncă din al doilea paragraf al operei  puse �n discuţie, autorul face o caracterizare – sinteză a celui pe care �l va �nfăţişa de-a lungul �ntregii nuvele: „Este om bun, a �nvăţat multă carte şi c�ntă mai frumos dec�t chiar şi răposatul tatăl său, Dumnezeu să-l ierte şi totdeauna vorbeşte drept şi cumpănit, ca şi c�nd ar citi din carte. Şi harnic şi grijitor om este părintele Trandafir”.
      Aceste calităţi (bunătatea, vorba dreaptă şi bine c�ntărită, hărnicia, dăruirea) ar fi trebuit să-l ajute să răm�nă �ntr-un sat bogat, dacă destinul n-ar fi hotăr�t altfel.
      Din scurta retrospectivă asupra tinereţii preotului, se conturează şi alte trăsături: tăria şi stăruinţa �n atingerea ţelului propus, puterea de a depăşi greutăţile şi de a se mulţumi cu puţin.
      Din păcate, o anume sinceritate (dusă, uneori, p�nă la duritate şi o anume asprime �n relaţiile cu oameni, i-au adus mutarea la Sărăceni).
B.    Caracterizarea personajului prin plasarea lui �ntr-un anumit mediu
      Plasarea personajului �ntr-un anumit mediu scoate �n evidenţă valorile simbolice ale personajului părintele Trandafir.
      Toponomia spaţiului �n care acesta şi-a trăit viaţa (Sărăceni, Valea Seacă) este reprezentativă pentru a caracteriza locurile �n care, din pricina deselor revărsări ale apelor, oamenii se complac �ntr-o inerţie păguboasă. „Este oare minune dacă nu urma acestora sărăcenii s-au făcut cu vremea cei leneşi oameni?”
      �ntr-un asemenea loc, orice preot (şi părintele Trandafir) devine un Apostol care se spală de păcate şi se izbăveşte: „Mai că n-a fost �ncă popă care să fi stat mai mult de trei zile �n Sărăceni; şi care a stat mai multă vreme aici s-a curăţat de păcate.
      Iar – acum Părintele Trandafir ajunsese la acest canon de pocăinţă.”
Caracterizarea personajului, av�nd ca suport modul �n care acesta vorbeşte, g�ndeşte şi acţionează
      Sensurile etice ale activităţii părintelui Trandafir se relevă �ncă din prima duminică trăită �n Sărăceni: �n predica sa, preotul le-a vorbit oamenilor despre viaţă (privită ca „�nalt dar dumnezeiesc”) şi despre muncă, lenea fiind socotită un păcat; numai cine munceşte poate să cuprindă „lume şi Dumnezeu �n sine”, adică să-şi integreze Divinitatea.
      Prin vorbele sale, dar, mai ales, prin exemplul pa care li-l dă sătenilor, părintele Trandafir devine, la modul religios, un Păstor care �ncearcă să-şi aducă „turma” la nivelul umanului.


Popa Tanda
de Ioan Slavici
                                                 rezumat

      Rezumatul operei literare „Popa Tanda” de Ioan Slavici ar putea fi alcătuit pornind de la opinia critică a lui George Călinescu.  
      „Părintele Trandafir, picat �ntr-un sat de leneşi săraci �ncearcă să-i �ndrepte prin predici. Norodul �l ascultă şi-şi vede de treabă. Apoi trece la invectivă şi lumea �l ocoleşte. Popa Tanda �şi caută atunci şi el de treburile lui, devine el gospodarul model al satului, făc�ndu-şi grădinărie, �mpletind lese, scoţ�nd tot ce e cu putinţă prin muncă din condiţiile locului. Acum oamenii �ncep să prindă respect pentru el şi să-l imite”.
      Av�nd ca punct de plecare aceste consideraţii, rezumatul operei literare „Popa Tanda” de Ioan Slavici ar putea fi alcătuit astfel:
      Trandafir (fiul dascălului Pintilie din Butucani) ajunge, după ani de �nvăţătură şi muncă, preot �n satul natal.
      Asprimea cu care �şi judeca enoriaşii (şi chiar pe superiorii săi) ca si incapacitatea de a-şi masca nemulţumirea sub vălul unor vorbe meşteşugăreşti, �i atrag �nsă antipatia sătenilor care intervin la protopop.
      �n cur�nd, părintele Trandafir este mutat la Sărăceni-sat situat �ntr-un loc neprielnic şi locuit de oameni leneşi şi săraci.
      Preotul �ncearcă să-i scoată din inerţie, mai �nt�i prin predici, apoi prin sfaturi şi, �n sf�rşit, prin zeflemisire. Toate aceste tentative sunt �nsă zadarnice, sătenii din Sărăceni sf�rşind prin a-l ocoli pe incomodul preot şi răm�n�nd aşa cum fuseseră.
      După doi ani petrecuţi astfel, mănat de dorinţa de a izbuti, dar şi de propriile-i nevoi, părintele Trandafir (poreclit acum „Popa Tanda”) s-a hotăr�t să le ofere sătenilor propria sa pildă: şi-a reparat şi văruit casa şi şi-a �nconjurat curtea cu un gard („obiect ” necunoscut �n Sărăceni); pe urmă, sfătuit de soţia sa (şi ajutat de clopotarul Cozonac) preotul �ncepe să-şi cultive păm�ntul. Şi acum terenul din preajma satului era mlăştinos părintele Trandafir şi-a făcut rost de nuiele şi papură, �mpletind lese şi rogojini pe care le vinde la t�rg.
      Pe măsură ce trece timpul, spaţiul şi oamenii se schimbă: după mai mulţi ani. Sărăceni devine un sat frumos, cu biserică nouă  şi drumuri bine pietruite, cu livezi bogate şi case arătoase.
      Harnici şi aflaţi mereu �n activitate, oamenii din Sărăceni vorbesc cu m�ndrie de satul lor.

Caracterizarea personajului Goe din schiţa „D-l Goe…”
de Ion Luca Caragiale
   
      Goe, trăieşte, �mpreună cu familia, �n urbea X – un oraş al cărui nume autorul nu-l indică; acesta poate reprezenta orice oraş, tot aşa cum Goe �i reprezintă pe toţi copii bogaţi şi răsfăţaţi. El este un personaj tipic.
      Modul de a se exprima �l caracterizează pe Goe ca pe un arogant lipsit de cel mai elementar respect – pe doamne le numeşte „proaste”, iar pe t�nărul (care iese pe culoar ced�nd locul doamnelor) �l apostrofează folosind calificativul „ur�tule”.
      Din discuţia „filologică” asupra cuv�ntului „marinar” reiese incultura lui Goe (fapt explicabil �n cazul unui şcolar at�t de leneş, care a rămas, de mai multe ori, repetent; de altfel, �n prima fază a textului, autorul �l numeşte „t�nărul”, ceea ce ar putea sugera că este un elev �nt�rziat).
      Comportamentul lui Goe (pe care autorul �l surprinde doar �ntr-un fragment de timp) este cel al unui copil prost crescut, care „zbiară” cer�nd să se oprească trenul, bate din picioare (atunci c�nd se �nfurie), „se str�mbă la ur�tul” şi scoate capul pe fereastră, cu �ncăpăţ�nare, contrar sfaturilor primite.
      La fel de prost crescut se dovedeşte a fi şi atunci c�nd se urcă pe geamantanul străin, ori c�nd trage semnalul de alarmă.  
      Răsfăţat fiind, crede că totul i se cuvine; astfel, scenele �n care pretinde să vină trenul, ori să �l oprească, st�rnesc r�sul prin contrastul �ntre atitudinea băieţoasă şi situaţia de călător.
      Se preface a fi nevinovat atunci c�nd conductorii �l caută pe cel care a tras alarma, atitudine care denotă lipsa de sinceritate.


Momentele subiectului din romanul
„Baltagul” de Mihail Sadoveanu

      Mihail Sadoveanu (1880-1961) a fost cel mai mare povestitor – artist al nostru. Opera sa cuprinde mai mult de o sută de volume cu o tematică diversă: istoria Moldovei („Fraţii Jderi”), natura patriei („Ţara de dincolo de negură”), viaţa monotonă a oraşelor de provincie („Locul unde nu s-a �nt�mplat nimic”), obiceiurile păstoreşti („Baltagul”).
      Apărut �n 1930 şi scris �n numai c�teva zile, „Baltagul” �nfăţişează o lume de mare puritate, trăitoare �ntr-un ţinut �n care datina este legea nescrisă a comunităţii.
      Alcătuit din şaisprezece capitole (numerotate cu cifre romane şi fără titluri), „Baltagul” se deschide cu o anecdotă caracterologică despre naşterea neamurilor. Se spune, �n acea istorioară, că Dumnezeu, atunci c�nd a alcătuit lumea, ar fi chemat toate popoarele, spre a le �mpărţi darurile sale. Venind �nsă din locuri greu de străbătut, muntenii au ajuns t�rziu, iar Creatorul n-a mai avut ce le oferi, le-a dat, �n compensaţie „o inimă uşoară” şi putinţa de a se bucura de tot ceea ce le conferă viaţa.
      Acest text precede expoziţiunea romanului, care prezintă, apoi, o seară de toamnă, c�nd Vitoria Lipan stă singură pe prispă şi toarce:
      „Şi de poveste şi de asemenea vorbe iuţi, Vitoria, nevasta lui Nechifor Lipan, �şi aduce aminte, st�nd singură pe prispă, �n lumina de toamnă şi torc�nd. Ochii ei căprui �n care parcă se răsfr�nge lumina castanie a părului, erau duşi departe. Fusul se �nv�rtea harnic, dar singur. Satul risipit pe r�pi sub pădurea de brad, căsuţele şindrilite �ntre garduri de răzlogi, p�r�ul Tarcăului care fulgera devale �ntre st�nci, erau căzute �ntr-o negură de noapte. Acei ochi aprigi şi �ncă tineri căutau zări necunoscute.”
      �n acest moment al subiectului, autorul fixează: locul acţiunii (un loc de munte despre care aflăm, mai t�rziu, că se numea Măgura Tarcăului); timpul acţiunii (toamna t�rziu, spre sf�rşitul lui noiembrie) şi principalele personaje: Vitoria şi Nechifor Lipan.
      Tot �n expoziţie poate fi observată o schiţă de portret a Vitoriei, o descriere sumară a satului (privit de departe) şi un amănunt edificator: fusul care „se �nv�rtea harnic, dar singur” trădează frăm�ntările lăuntrice ale femeii.
      Evenimentul care declanşează  acţiunea (intriga) apare �n acelaşi fragment: „Nechifor Lipan plecase de acasă după nişte oi la Dorna, şi-acu Sf�ntul Andrei era aproape şi el �ncă nu se �ntorsese”.
     Din această pricină , pe măsură ce are convingerea că soţul ei a murit, Vitoria se hotărăşte să-i caute osemintele prin acest act, ea năzuieşte să �ndeplinească datina �nmorm�ntării, pentru că sufletul celui plecat să-şi găsească  liniştea.
     Privind acţiunea la modul cel mai simplu, aceasta ar putea fi �mpărţită �n patru mari secvenţe: aşteptarea, drumul, descoperirea osemintelor lui Nechifor şi pedepsirea ucigaşilor. Primele două secvenţe constituind desfăşurarea acţiunii, facem cunoştinţă aici cu o lume (cea a satului de munte din deceniul al treilea sec. al XX-lea) şi cu o familie aparţin�nd acestei lumi(familia Lipan).
     Muntenii(prezenţi la �nceputul cap. al X-lea, �ntr-un excelent portret de grup) duc o viaţă aspră, fiind nevoiţi să-şi c�ştige p�inea „cu toporul ori cu caţa”. Cei mai vrednici dintre ei �şi �ntemeiază st�ne pe �nălţimi, unde stau „cu Dumnezeu şi singurătăţile”,p�nă c�nd schimbarea anotimpurilor �i obligă să-şi coboare turmele spre c�mpie;  �n aceste mişcări largi ale transhumanţei cu regularitatea lor de ceasornic străvechi, se �ncadrează marile momente ale vieţii satului: ritualurile sărbătorilor de iarnă, botezul, nunta, �nmorm�ntarea.
      La Măgura Tarcăului, sărbătorile schimbării anului, cu urările specifice, cu ajutorul caprei ori al căluţului şi cu „toată zvoana şi veselia cotlonului aceluia de munte” se petrecuseră �n acel an la fel ca �ntotdeauna, ca şi c�nd satul s-ar fi situat �ntr-un timp etern.
      �n drumul ei, Vitoria �nt�lneşte mai �nt�i, o cumetrie („La Borca a căzut  �ntr-o cumătrie”) şi, mai apoi, o nuntă „La Cruci a dat de nuntă. Fugeau săniile cu nuntaşi pe gheaţa Bistriţei. Mireasa şi druştele cu capetele �nflorite, nevestele numai �n catrinţi şi bondiţi. Bărbaţii  �mpuşcau cu pistoalele asupra brazilor, ca să sperie şi s-alunge mai degrabă iarna.”
      După găsirea osemintelor celui care �i fusese soţ, Vitoria va săv�rşi şi ritualul �nmorm�ntării, parcurg�nd astfel, la modul simbolic, drumul unei vieţi.
      Pe de altă, prezentarea vieţii satului cu obiceiurile şi datinile  specifice, �i conferă romanului un caracter monografic.
      Tot �n desfăşurarea acţiunii intră şi drumul �ntortocheat pe care �l parcurg mama ş i fiul, cu popasuri „poruncite” de schimbarea vremii şi cu amintirile despre Nechifor Lipan ale celor care �l văzuseră.  
      Momentul culminant al romanului �l constituie descoperirea osemintelor lui Lipan . Aceasta se petrece �n timp ce Vitoria şi Ghiorghită coborau spre Sabasa, �nsoţiţi de Lupu (c�inele regăsit a lui Nechifor).neliniştea animalului, �ncercarea lui de a opri calul şi fuga spre o r�pă, o determină pe Vitoria să coboare „Av�nd  buna �ncredinţare de ce putea fi acolo, Vitoria �şi adună cu palmele straiul �n poala din faţă şi-şi dădu drumul alunecuş pe urma băiatului. Cu t�mplele v�j�ind răzbi �n ruptura de mal, �n  lătratul ascuţit şi �ntăr�tat al c�inelui. Ghiorghiţă zv�cnea de pl�ns cu ochii acoperiţi de cotul drept �nălţat la frunte. Oase risipite, cu zg�rciurile umede, albeau ţăr�na. Botforii, taşca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nechifor. Era el acolo, �nsă �mpuţinat de dinţii fiarelor(…). Căpăţ�na era spartă de baltag.”
      Deznodăm�ntul Sf�rşitul acţiunii are loc după �nmorm�ntarea osemintelor lui Nechifor Lipan, �n scena praznicului.

Baltagul
de Mihail Sadoveanu

Nechifor Lipan – caracterizare

      Nechifor Lipan este prezentat �n mod retrospectiv, chipul lui �ncheg�ndu-se din amintirile Vitoriei ori ale oamenilor care l-au cunoscut.
      La g�ndurile femeii, �nfăţişarea fizică a celui dus se leagă de momentele vieţii lor comune: „La mustaţa aceea neagră şi la ochii aceia cu spr�ncene aplecate şi la toată �nfăţişarea lui �ndesată şi spătoasă, Vitoria se uita ascuţit şi cu �nd�rjire, căci era dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani”.
      Pe măsură ce timpul trece, imaginea concretă se �ndepărtează, iar obrazul �ntors cu faţa către apus, sugerează moartea: „�ncerca să-l oprească pe Lipan şi să-i �ntoarcă spre ea obrazul , ca să i-l cetească. El era �nsă tot mai �n fund. Peste el se revărsau ape de primăvară”.
      Pentru cei care l-au văzut �n mod fugar, Nechifor este omul cu căciulă brumărie, darnic şi vesel, dar mai ales, ne�nfricat şi hotăr�t: „Dar omul acela zecea că se duce noaptea; că se bucură să umble pe lună. De oamenii răi spunea că nu-i pasă; are pentru d�nşii pistoale �ncărcate �n desagi”.
      Pentru Vitoria, Nechifor este omul căruia „nu-i putea sta nimeni �mpotrivă”. �ntr-o noapte, c�nd cei doi soţi se �ntorceau de la Piatra Neamţ, nişte hoţi i-au atacat cer�ndu-le banii. Fără să se �nfricoşeze, Nechifor i-a �nfruntat,  �ntr-o scenă care �i conferă dimensiunile unui personaj de baladă:
      „Numai şi-a lepădat din cap căciula, şi-a scuturat pletele şi-a �nhăţat baltagul. At�ta a strigat: Măi slăbănogilor, eu pe voi  vă pălesc �n numele tatălui şi vă prăvălesc cu piciorul �n r�pă. Aceia au ferit pe nişte ciritei şi s-au dus”.
      �n antiteză cu imaginea hiperbolică a lui Nechifor, hoţii apar minimalizaţi, slabi mărunţi şi �nspăim�ntaţi, dispăr�nd �n noapte.


Baltagul
de Mihail Sadoveanu

Vitoria Lipan – caracterizare

      Vitoria Lipan este personajul principal al romanului, fiind prezentă �n toate momentele acţiunii şi polariz�nd, �n jurul ei, celelalte personaje.
      Pentru caracterizarea  ei, autorul foloseşte mai multe mijloace:
      1.PrenumeleVitorii semnifică biruinţa. Comparată cu un Hamlet feminin „(Călinescu), Vitoria �i demască pe ucigaşi, pentru ca niciodată o astfel de faptă să nu se mai petreacă �n lumea pură a muntelui; �n acest mod, ea instaurează biruinţa binelui �mpotriva răului.
      2.Schiţa de portret  din expoziţie cuprinde c�teva trăsături ale acestei femei: ochii căprui, „aprigi şi �ncă tineri”şi părul castaniu.
      3.Portretul moral  este cel  al unui personaj exponenţial care sintetizează trăsăturile oamenilor de la munte.
      Cea mai importantă dintre acestea fiind  cultul pentru datina străbună, tot pentru ceea ce spune sau face Vitoria se subordonează acestei trăsături  astfel, convinsă fiind că destinul a hotăr�t ca Nechifor să moară( „…i-a fost lui Nechifor scrisă o asemenea soartă pe care nimic n-o poate �nlătura”), femeia �i caută osemintele, pentru ca, prin ritualul �ngropării , sufletul lui  să-şi găsească  odihna. Din acest   punct de vedere, personajul a fost comparat cu Antigona. Şi tot �n virtutea tradiţiei, imixţiunea unor obiceiuri  este considerată, un păcat, �ntruc�t strică „legea”: „�ţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă!”(�i spuse Vitoria fiicei ei). „Nici eu nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea  - şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu. Altfel �ţi leg o piatră de g�t şi te dau �n Tarcău”.
      Prin perpetuarea aceloraşi datini (păstrate cu sfinţenie din străvechime), Vitoria iese din timpul concret şi se �ncadrează �n eternitate.
      Şi tot din noaptea trecutului �i vin femeii „semne” şi „porunci” care�i conduc viaţa : visul povestitor („L-am visat rău, trec�nd călare o apă neagră”), „semnele” cocoşului („Nu vine, zise iarăşi, aprig, Vitoria. Cucoşul dă semn de plecare”) ca şi cele ale naturii („C�nd vor porni iar la vale puhoaiele, trebuiau să ducă o veste nouă”).
      Un alt element al portretului moral �l constituie comunicarea cu natura, aceasta din urmă devenind o „cutie de rezonanţă” pentru sufletul zbuciumat al femeii : „Trupul ei ar fi vrut să c�nte şi să �nmugurească; simţea intr�nd �n el soare şi bucurie; dar �n acelaşi timp se ofilea �n ea totul, grabnic, ca clopoţeii pe care-i ţinea �ntre degete şi care pieriseră”.
      Prin intermediul naturii se produce relaţia cu marele Cosmos, Soarele ocup�nd �n roman locul central : Vitoria �şi ceartă fiica pentru că a aruncat gunoiul �n faţa soarelui(considerat a fi sf�nt), iar uciderea lui Nechifor are loc la apus (ca şi �n „Mioriţa”). Lungul drum al Vitoriei �ncepe o dată cu răsăritul, pentru a se �ncheia, �n scena praznicului, la asfinţit. Drumul devine astfel o replică păm�ntească la „marea călătorie” a lui Lipan(de dincolo de moarte).
      Cu toate că nu ştie carte, Vitoria are o inteligenţă nativă care o ajută să-i descopere pe ucigaşi; tot �n scena praznicului, ea reconstituie moartea lui Nechifor, ca şi c�nd ar fi fost de faţă: „C�nd cel din deal a făcut semn, adică să n-aibă nici o grijă, că locu-i singuratic, cel care umbla pe jos a lepădat fr�ul. Şi-a tras de la subsuoara st�ngă baltagul, şi păşind ferit cu opincile pe cărare, a venit �n dosul lui Nechifor Lipan. O singură pălitură i-a dat, dar din toată inima, ca atunci c�nd vrei să despici un trunchi. Lipan a repezit �n sus m�inile, nici n-a avut c�nd să ţipe; a căzut cu nasu-n coama calului”.
      Soţie iubitoare şi mamă autoritară, Vitoria este discretă �n durere şi răbdătoare �n suferinţă, accept�ndu-şi destinul cu o �nţelepciune venită parcă din veac.
      4. Romanul fiind inspirat din balada pastorală „Mioriţa”, soţia lui Lipan trăieşte acelaşi zbucium ca şi „măicuţa bătr�nă”. Lunga aşteptare a celui plecat, incertitudinea, tema, convingerea că acesta a murit şi alte stări sufleteşti, fac din Vitoria un personaj de mare complexitate.
      
Autor: Popescu Marius
e-mail: marius.popescu@k.ro