1                                       Bubico
                              mic comentariu


Adevărate capodopere actoriceşti realizează personajul Caragiale �n "Bubico" şi �n "La hanul lui M�njoală".

Deşi sunt două proze diferite, şi ca specii şi ca identitate a imaginarului, ele se aseamănă prin rolul fundamental jucat �n construcţia epică de cel care preferă să se urce pe scenă ca interpret şi eventual regizor.

Partitura interpretată e diferită, aşa cum diferite sunt spaţiul epic şi finalitatea mesajului.

�n "Bubico", el experimentează una din ideile teoretice foarte dragi şi anume, aceea prin care acorda gestului, mimicii, ochilor o importanţă capitală �n actul comunicării.

"Un tic, un nume potrivit sau un gest valorează mai mult dec�t o pagină �ntreagă de descrieri", �i spunea fiicei sale, iar �ntr-un articol consacrat lui Ion Brezeanu opţiunea �i apărea şi mai tranşantă: "�n teatru, ca şi �n lume, vorbele constituiesc numai o parte a existenţei... �n viaţă, de zece ori mai mare rol au ochii şi spr�ncenele dec�t gura; vorbele fără ochi au prea puţină căldură ochii fără vorbe pot spune multe. Şi nu numai ochii şi spr�ncenele pot fi mai elocvente dec�t gura. Orice mişcare poate spune mai mult dec�t tirade �ntregi".

Este ceea ce face �n schiţa amintită. �n economia textului, participarea la dialog este redusă la minimum.

Replicile, at�tea c�te apar, joacă un dublu rol: pe de o parte, ele acroşează dialogul dintre c�ine şi stăp�na sa, ori dintre ea şi povestitorul devenit personaj, pe de altă parte, stabilesc relaţia antitetică dintre ceea ce spune ori face şi ceea ce g�ndeşte Caragiale, adică acea relaţie generatoare de comic şi de suspans �n coordonatele căreia se derulează �ntreaga �nt�mplare.



1 Formulările din g�nd construiesc un dialog sui-generis perceptibil doar pentru autor şi pentru cititor, acesta din urmă fiind cu discreţie invitat să devină spectator. Iată jocul perechilor de replici aparente:

" Bubico! zice cocoana... şezi mumos, mamă!

�Norocul meu g�ndesc eu să trăiesc bine!... lua-te-ar dracul de javră!�"

" Bubico zice cocoana şezi mumos, mamiţico!

�Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!�"

" Să-i dea mamiţica lăptic băiatului? (...)

�Ah! suspin eu �n ad�nc; lua-te-ar hengherul, Bubico!�"

Pe măsură ce ne apropiem de final, o singură dată mai apare un �Ah! Bubico (...) de capu-ţi!... vedea-te-aş mănuşi!�, atunci c�nd acesta �ncepe să urle.

Imprecaţiile cu valoarea lor defulatoare sunt abandonate �n favoarea g�ndului care prinde contur pentru a se transforma �n faptă. Din momentul �n care cauza disimulărilor stresante a dispărut, o dată cu Bubico, zburat pe fereastră, personajul Caragiale �şi abandonează masca pentru a spori efectele.

După ce-o �ndeamnă pe nefericita doamnă să tragă semnalul de alarmă şi apoi o dă cu satisfacţie �n primire, iese din scenă printr-un ultim gest spectaculos şi definitoriu: "Pe c�nd, �n mijlocul pasajerilor grămădiţi, cocoana se jeleşte, eu m-apropiu de urechea ei şi, c-un r�njet diabolic, �i şoptesc răspicat:

" Cocoană! eu l-am aruncat, m�nca-i-ai coada!
Ea leşină iar... Eu trec ca un demon prin mulţime şi dispar �n noaptea neagră..."