1  
   Hanul-Ancutei-Loc de legendă si popas


Opera lui Mihail Sadoveanu, Hanu-Ancutei, inclină spre timpul mitologic, vorbind in numele intregului popor, transmitând nostalgie, tristete blânda pentru timpuri în care au trăit oameni îndemânatici, spirituali, iuti si îndrăgostiti de vitejii. Diferentele dintre planul real si cel al visului se întrepatrund.
Scrisul sadovenean se situeaza între real si mitic. Sadoveanu îsi plaseaza eroii în jurul unui foc sau a unei mese îmbelsugate si acestia spun povesti, îsi deapană firul amintirilor, povestesc legende.
Natura si cadrul rustic sunt nelipsite din opera sa. Firea oamenilor este tăcuta, inchisă, înăbusind dureri,umilinte sau nedreptăti nemeritate.
Natura si hanul sunt umanizati, hanul devenind un personaj, care exprimă tristete, mâhnire, înstrăinare, singurătate si oboseală. Acesta, cu atmosfera sa de sigurantă, oferă un refugiu atât in plan fizic, cât si moral călătorilor care poposesc aici. Este confidentul lor sub zidurile sale groase de cetate adăpostind povestea celora care se destăinuie. “Hanul reprezintă in  mic Moldova dintotdeauna, Moldova oamenilor simpli, cu obiceiuri arhaice, cu întâmplări care se perindă dupa anume date calendaristice.” (Ion Rotaru)
Atmosfera din han este simulantă: Odată pătruns în acest mediu, personajul lui Sadoveanu se simte legat de han pe vecie. Acesta devine un loc de spovedanie al sufletului său.


Hanul-Ancutei-portret fizic si moral

Comisul Ionită declară: “Trebuie să stiti dumneavoastră că hanul acela al Ancutei nu era han- era cetate. Avea niste ziduri groase de ici până colo si nist porti ferecate cum n-am văzut în zilele mele. În cuprinsul lor se puteau oplosi oameni, vite si cărute si nici habar n-aveau din partea hotilor.”
Hanul este o legendă. El a existat in realitate si avea faimă in trecut. Ruina lui a staruit pâna acum vreo zece ani iar partea cea mai importantă hanului Ancutei, pivnita, a ramas asa cum era odinioară, dar pustie si adormită ca sub un abur de legendă.
Ancuta cea tânară împodobeste hanul cu prezenta ei, fiind sufletul acestuia si emană farmec si voiosie: “umbla ca un spiridus incolo si încoace, rumănă la obraji cu catrinta în brâu si cu mânicile suflecate împărtea vin si mâncări, râsete si vorbe bune.”
Glasul ei este asemănat cu un cântec dulce de unul dintre povestitori. Siplitatea firească a gesturilor si vorbelor sale este încântătoare. Ea nu se implică direct în nici o împrejurare, participând însă afectiv prin reactii sufletesti spontane. Colorează, nuantează si înviorează povestirile celorlalti prin repliciscurte si precise: “hangita a întors spre bătrân ochii ei aprigi cu un glas pripit: -Când ai văzut  întai balaurul, mos Leonte!” Ancuta este un personaj symbolic, care întregeste imaginea hanului. Batranii “îsi doresc anii tineretii înapoi” când o privesc. Din acest motiv, călătorii se întorc cu gândul în trecut: veseli sau nostalgici,
Ei împărtăsesc cu ceilalti experiente de viată, creându-se astfel o legatură si o prietenie strânsa între drumeti, mediate de însusi hanul umanizat.
In Hanul-Ancutei, accentul cade pe puterea de fabulatie, care joacă un rol mai mare decât memoria, căci ceea ce în prima clipă pare să tină de trecutul si experientafiecarui povestitor,  este demonstrată mai târziu a fi legat de închipuirea lui. Astfel este desăvârsită conditia omului de făuritor (homo faber) si întelept (homo sapiens), probandul imaginatia si spiritual creator.
Hanul este plasat la rascruce de drumuri si de veacuri, fiind un loc arhaic, mitic, desprins din vremea veche. De atunci, însa nu s-au schimbat multe în rolul hanului.
1 El reprezintă o adevarată fortareată, unde oamenii se izolează de cotidian în spatele zidului legendelor. Aici se face schimb de informatie si de folclor. Oamenii sunt aceiasi, ei au mai fost aici, iar o forta necunoscută îi atrage spre acest loc, unde se delectează cu povestiri, pui fript rudimentar si vin, ca practicantii unui adevarat cult. Acesti nu sunt adăpostiti nu numai fizic, dar si moral.
Sadoveanu transmite sentimentulde traditionalism, însuflă cititorului iubire pentru folclorul românesc, pentru istoria poporului, dar mai ales sentimental nobil de prietenie si sustinere fată de semeni. Hanul nu mai este doar un loc de popas si de petrecere, ci este locul unde se află si se depozitează toate povestirile care se aud din om în om. Spre deosebire de alte hanuri, acesta se constituie int-un spatiu cu totul aparte, care închide în sine alta lume, un univers cecombinătoate credintele, traditiile si superstitiile care se află în lumea întreagă.


Ce înseamna hanul pentru personajele operei lui Sadoveanu si în ce mod le influentează psihic?

Hanul este înainte de toate un confident al drumetilor, care, obositi după un drum lung si încărcat de aventuri simt nevoia de a mărturisi cuiva faptele lo de vitejie si de a împărtăsi câte ceva din experienta lor de viată. Hanul poartă în el glasurile si povestile a generatii de drumeti fiind o sinteză a sufletelor acestora.
Hanul este refugiu fizic si moral devenind o adevarată fortăreată a sufletului românesc. Aici se adăpostesc legende datând din vremea veche si preamărind faptele haiducilor, negustorilor si ale altor personaje cu caractere proeminente. Mos Leonte zodierul, comisul Ionită, cântăretul orb si însotitoarea acestuia, Damian Cistisor, negustorul, umblat până la Lipscan sunt doar câtevadintre cei care au ales să-si depene firul amintirilor si să îsi descarce sufletul în hanul-cetate, ceea ce demonstrează ca au încredere în prietenul lor, care le oferă sigurantă, adapost si sprijin moral. Hanul devine o sinteză a legendei populare românesti. Ca în orice legendă, realul se îmbină cu fabulosul: de exemplu, în povestirea lui mos Leonte Zodierul, este vorba de un balaur care îl pedepseste pe boierul Nastasa Bolomir. Mai mult ca în orice loc, aici este apreciată sinceritatea peronajelor. Acestea uită de aparente si privesc lucrurile în esenta lor, exprimanu-si sentimentele cu maxima intensitate. Ceilalti devin martorii profundului discurs sufletesc exteriorizat cu multa personalitate de fiecare dintre personaje. În aceasta atmosferă de confesiune îsi au loc chiar si lacrimile, în ciuda tăriei de caracter a bărbatilor. Scena în care comisul Ionită plânge la auzul cântecului popular “Miorita” este deosebit de înduiosătoare si ilustrează aceasta idée. Astfel, se creează o legătură foarte strânsă între drumeti, asemănatoare celeia dintre preot sicel care se spovedeste. Astfel, drumetii devin pe rând oratori si ascultatori. Toate acestea se întamplă în sânul hanului, într-o atmosferă ce favorizează schimbul de confidente.
Asadar, în spatele zidului apparent rece pentru ce neinitiat, hanul este ascunzatoarea unei comori ce asteaptă sa fie descoperită din nou la fiecare popas aici.

Cele mai ok referate!
www.referateok.ro