1                                 Costache Negruzzi

     Negruşeştii, cu numele italienizat ulterior în Negruzzi, după un procedeu pe care-l va folosi şi Vasile Alecsandri, erau de provenienţă probabil răzăţeacă, deoarece întîiul înaintaş, Ianache, căruia i s-a dat porecla Negruţ, după culoarea obrazului, moştenită în familie, nu apare cu vreun rang cît de mic de boierie în actele cunoscute şi a trebuit să i se născocească o legătură cu marele logofăt Neniul din 1661 şi Gavrilaş Neniu, vtori logofăt în 1667 sub Alexandru Iliaş. Nu ştim nimic nici  despre Grigore Negruţ, urmaşul lui Ianache şi străbunul scriitorului, care apucase numai pe Vasile Negruţ, bunicul pomenit şi într-o carte de judecată, cu mînăstirea Ocnei, din 28 octombrie 1811, pentru moşia Şărăuţi. Om cuprins, căpitanul Vasile s-a îsurat cu fata unui răzeş din ţinutul Putnei şi stabilinduse în podgoriile Odobeştilor, la Păţeşti, a avut patru băieţi şi două fete. De la socrul său, Toma Stamatin, vecini de moşie cu Vasile Negruţ, paharnicul C. Sion, autorul Arbondologiei Moldovei, ştia că Vasile încuviinţase că doi din fiii săi, Dinu şi Gheorghe, să fie crescuţi de boierul Constantin Balş Ciuntu, la moşia Trifeşti, ca ceraci. Daţi în grija vătafului de curte, Dinu ar fi rînduit cafegiu, iar Gheorghe  sufragiu, pînă ce în cîţiva ani Dinu ajunse la treapta de logofăt de casă. În 1807 Dinu se căsătorea cu Sofia Hermeziu, fiica logofătului Iancu Hermeziu, înzestrată cu moşia Trifeştii-Vechi de lîngă Prut. Acolo s-a născut, după toate ipotezele, în 1808, Constantin, unicul fiu al lui Dinu Negruţ şi al Sofiei Hermeziu, moartă nu peste multă vreme. Dinu n-a depăşit treapta de paharnic dobîndită în 1818 sub Scarlat Callimachi şi a murit la 19 aprilie 1826 în Iaşi unde-şi cumpărase o casă, în mahalau Calicilor. În testamentul său din 30 ianuarie 1822, logofătul Constantin Balş numise pe paharnicul Dinu şi pe serdarul Gheorghe Negruţ epitropi ai copiilor săi, pentru că-i purtase toate socotelele şi pricinile casei, dîndu-le celui dintîi 3.000, iar celui de al doilea 2.000 de lei. Dinu Negruzzi ar fi fost om cu dragoste de carte, “nu ieşia nici un calendar care să nu-l aibă el întîi, nici o carte bisericească care să n-o cumpere, nici o traducţie care să nu pună să i-o prescrie”. Poseda la Iaşi într-o ladă din corridor, Veţile sfinţilor din toată lunile, Moartea lui Avel de Salomon Gessner, în traducerea lui Alecu Belidiman, Numa Pompilie, al doilea crai al Romei, de cavalerul de Florian, în versiunea aceluiaşi, Patimile şi moartea a domnului şi îintuitorului nostru Is. Hs. , de Klopstock, în traducerea lui Vasile Aaron, istoria lui Arghir şi a preafrumoasei Elena, de Ion Barac, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, de Petru Maior, Floarea darurilor,  Întîmplările războiului franţozilor şi întoarcerea lor de la Moscova, tradusă din germană de Alexie Lazaru (Buda, 1814), Talmudul, letopiseţul lui Nicolaie Costin, cavalerii lebedei (Les chevaliers du Cygne, ou la cour de Charlemagne, 1745, de M me de Genlis), Înconjurarea cetăţii Roşela (Le siege de la Rochella ou le malbeur de la conscience, 1808, de M me de Gelinis), Lentor, tragedie în versuri, tradusă de Alecu Beldiman, Sapor de Regnard, în versiunea aceluiaşi Matilda (Mathilde ou memories tires de l’histoire des croisades, 1805, de M me Cottin), versiunea Conachi, în manuscris , Manon Lescaut, de abatele Prevost, versiunea Beldiman, Tarlo sau străinii în Elveţia, traducere de acelaşi, Zelmis şi Elvira, Cugetările lui  Oxenstiern, noul Erotocrit al lui Dionisie Fotino, la care prenumerase în 1818 etc.
     Asupra primelor învăţături ale lui Constantin Negruzzi avem puţine ştiri. Ar fi învăţat greceşte cu un dascăl Chiriac şi faceza cu emigrantul Rancovitz, plecat apoi în Polonia şi deportat de acolo în Siberia. Îngrijorat de faptul că la treisprezece ani nu cunoştea încă cuvintele chirilice, tatăl său voi să-l încredinţeze dascălului de limba romînă Enachi Albotianu de la Seminariul Socola, fost professor în Suceava şi la Şcoala Sf. Niculaie din Iaşi, care uimea la examene cu exemple de întreită scriere aomonimelor.
     Jignit de faptul că el, care înţelegea pe gramaticul Herodian, comentatorul prozodiei homerice, şi scria franţuzeşte sous la dictee, era întors la abecedar, elevul luă Istoria pentru începutul românilor în Dacia de Petru Maior şi cu bucoavna încredinţată de dascăl “în puţine ceasuri” învaţă a citi singur, în aşa fel, încît seara putu să facă dovadă tatălui cu un întreg cînt din Moarte lui Avel, tradusă de Belidima şi tipărită la Buda în 1818. A trei zi, în urma unui sfat cu colegii, alcătui, pentru dascălul  pedant cu nas ca o “proboscidă” care exploata în folosul său dificultatea scrierii cu patruzeci şi unu de semne.
     În anul 1821,după înfrîngerea eteriştilor la Sculeni, Iaşul se pustii. Paharnicul Dinu Negruzzi, care, împreună cu vonicul Mihail Sturza, logofătul Vasile Rosetti, vonnicul N. Dimachi, vornicul Iordache Drăgheci şi spătarul Petrache Cazimir, luase în 1817, de la stat,  în arendă pe trei ani, otcupul menzilului ( întreprinderea poştelor ), perdu în timpul răzmeriţii toţi caii şi căruţele. Familia se văzu nevoită să ia drumul pribegiei. Iarna 1821-1822 o petrecu la Şărăuţi, dar vara Dinu şi fiul său merseră la Chişinău spre a se întîlni cu rude, prieteni, cunoscuţi şi alţi “refugiţi” de răul “birbanţilor” şi al “patrihoţilor”. Din deşert şi  tăcut cum fusese mai înainte, oraşul devenise viu şi zgomotos. Plimbările, muzicile, mesele şi intrigile amoroase alungau gîndurile rele  şi necazurile.
     La Chişinău, în vara anului 1822, cunoscu Negruzzi pe poetul Aleksandr Sergheevici Puşkin, dacă trebuie să credem însemnările sale din Scrisoarea VII. Nu mai mare de 14 ani, întîlnise pe poetul rus de 23 ani cu fes pe cap în grădina publică, însoţit de o „jună  înaltă” cu şal negru, Calipso Polihroni.
     „Puşkin- scrie Negruzzi- mă iubea, şi găsea plăcere a-mi îndrepta greşelele ce făceam vorbind cu el franţuzeşte. Cîteodată şedea şi ne asculta oare întregi pe mine şi pe Calipso vorbind greceşte; apoi începea a-mi recita deodată versuri de a lui, pe care mi le traducea”.
     De la Chişinău Negruzzeştii  s-au întors după lună la Şărăuţi, unde au rămas pînă în primăvara anului 1823. Din această epocă datează manuscrisul  Zăbăvirile mele din anii 1821, 1822, 1823 la satul Şărăuţi, cuprinzînd patru traduceri: Zuma sau discoperire scorţîşoarii tămăduitoarei de friguri, adică a binei (Zuma ou la decouverte du quinquina de M me de Genlis); Moraliceşti baractiruri, după Dimitrie Darvari, traducătorul lui Teofrast; Pentru bărbatul cel greu, care luînd o fimei guralivă, să duci să ceri moarte la giudicată, traducere din greceşti; Crispin, rival stăpînă-său, comedie într-un act (Crispin, rival de son maître, 1707, de Lesage, imitată după Mendoza).
     La revenirea în Moldova, refugiaţii casele din Trifeşti şi Iaşi prădate de ieniceri. Argintăria îngropată la Trifeşti dispăruse, la Iaşi nu era nici urmă de cărţi. Casa, prefăcută în grajd,era  păzită încă de cîinele Balaban, credincios ca Argos al lui Ulisc. Aici îşi continuă totuşi Constantin, de îndată ce lucrul fi posibil, încercările sale literale, căci o traducere este datată 1823, septembrie 25, în Iaşi, cînd autorul pretinde că avea 16 ani. E vorba de Memnon, istorioară alcătuită de Volter, iar acum tălmăcită de Negruţi. Altă traducere o „idilie”, Satirii, e de la începutul anului 1824, iar Pirostria Elenei poartă data de 7 martie 1824.
                                     
                                             
 
1    La 30 aprilie 1825 Costache Negruzzi era căminar, căci semnează astfel nişte versuri de scuză la poemul lui Enache Ganea „Pribejia lui cupidon la pustiu”, copiat în satul Ciumuleşti.
     În acelaşi an, la 25 mai, e numit diac, copiist de visterie, funcţie în care va rămîne cincisprezece ani. Pe o „Condică a trebuinţelor mele”, din 1826, găsim că cheltuierile de îngropare a tatăli său s-au ridicat la suma de 1765 lei, 60, iar pe altă Condică a supravegherii supuşilor străini, încredinţată lui de visterie la 20 noiembrie 1827, aflăm nişte versuri despre Deşteptarea şlicului, cu comica dispută între zei a unui işlic, bun de caic pentru Neptun, foi pentru Vulcan, scut pentru Marte sau, după părerea comunicată de Junona la urechea lui Jupiter, vas de întrebuinţat noaptea.
     Din primul număr al ziarului „Albina românească” aflăm că Negruzzi figurează printre binevoitorii prenumeraţi „din carii o seamă au dat şi deosebit ajutor”. O scrisoare a lui către Barbul Slătineanu, datată iunie 1829, face aluzii la o petrecere din Galaţi, unde pentru persoana din dosul unei perdele trandafirii era să-şi jertvească starea şi cinstea. Împuternicea totodată pe Slătineanu să apuce pe un anume Scufă de suma de 850 lei cu dobînda lor, „care este cît şi capetele”, datorie amînată de mai mulţi ani.
     Ca financiar, Negruzzi nu se dădea în lături de la speculaţii băneşti. În 1832 împrumută lui Ivan Timofeev, colonel al regimentului „Minsc”, suma de 500 de ruble în asignaţiuni, ipotecîndu-i un rob, pe Nichita Filatov din Tula, vîndut în 1826  de soţia unui ştab căpitan. Arendă secretarului de colegiu Niculaie Stepanovschi satul Şărăuţii, rămas în proprietatea sa. Din nefericire avea şi el necazuri, mai ales din cauza afacerii tatălui său din 1817 cu otcupul menzilului. Societatea arendaşilor fiind ruinată, statul obliga pe gestionar, Dinu Negruzzi, la plata integrală a datoriilor,apoi datoriile fură împărţite pe concesionari şi în 1831 Constantin Negruzzi achită partea sa în sumă de 11.716 piaştri. Puţin după aceea, deoarece datoria totală era de 122.540 de piaştri, iar Mihail Sturza, devenit în aprilie 1834 domnitor, nu voia să audă de ea, o nouă hotărîre a divanului obligă pe Negruzzi singur la plata întregii datorii.

                             Activitatea literară

Activitatea literară al lui Costache Negruzzi poate fi împărţită în trei perioade.
     În perioada începuturilor, de la 13-29 ani (1821-1837), se manifestă îndeosebi ca traducător din autori clasici, precum La Fontaine, Voltaire, Lesage, Marmontei, M me de Genlis, Florian, Grecourd, D’Erbigny, Pesselier, D. Darvari, mai mult în scopul deprinderii de a scrie, fără intenţia publicării. Tot exerciţiu trebuie socotite versurile originale din 1827, „Femeia cînd e sfădită cu al său amorizai şi „Deşteptare şlicului”, versuri ale unui tînăr de 19 ani, nu lipsit de însuşiri umoristice şi de o anume lesniciune prozodică.
     În perioada maturităţii, pe care o fixăm între 29 şi 36 de ani (1837-1844), Negruzzi colaborează la principalele reviste ale vremii (Curierul de ambe- sexe, Albina şi Alăuta românească, Dacia literară, Foaia pentru minte, inimă şi literatură, Propăşire etc.) şi dă cele mai importante scrieri din cele patru cicluri ale volumului „Păcatele tinereţelor”,
adică aşa numitele „Amintiri de juneţe”, „Fragmente istorice”, „Negbină şi pălămidă”, „Negru pe Alb”. După „Aprodul Purice” (1837) urmează nuvela sentimentală „Zoe”, schiţa turistică „Primblare”, anecdota „Reţetă”, portretul „Un poet necunoscut”, schiţa „Calipso” etc.
     În perioada a treia, în fine, de la 36 la 49 de ani, activitatea lui Negruzzi devine sporadică, redusă la cîteva scrisori şi încercări dramaticale de imitaţie, unele publicate în „România literară” a lui Alecsandri, putînd fi încheiată în 1857 , o dată cu apariţia volumului „Păcatele tinereţii”.