1 EMINESCU,
Modele cosmologice şi viziune poetică



         Prezenta lucrare �şi propune să definească opera lui Mihai Eminescu ca pe o  succesiune de soluţii existenţiale – şi �n consecinţă poetice – raportate la suflet – istorie – univers.
         Succesiunea modelelor teoriei universului este determinată de stadiul evoluţiei ştiinţei, a fizicii �n primul r�nd, a matematicii şi astronomiei.
         Istoria cosmologiei europene a parcurs trei mari etape ştiinţi- fice: etapa antică care a cultivat un model cosmologic de tip sferic; etape corespunzătoare fizicii clasice newtoriene, şi etapa contem- porană .
         Poezia eminesciană parcurge trei etape: prima etapă �n con- sonanţă cu viziunea romantică de la 1848 este fondată pe un model cosmologic platonician şi are ca erou liric preferat copilul.  A doua etapă marcată de g�ndirea lui Schopenhauer dezvăluie caracterul iluzoriu al armoniei lumii, este obsedată de problemele de sens ale existenţei umane �ntr-o lume tentată să rezolve această criză �ntr-o manieră romantică.
         Ipostaza simbolică, cea mai caracteristică pentru această perioadă este demonul.
         Ultima etapă a creaţiei eminesciene abandonează modelul cosmologic platonician pentru unul de tip Kantian.


Capitolul al II-lea: tratează universul paradisiac corespunzător modelului cosmologic al lui Platon şi relaţia dintre poezia eminesciană şi cea a generaţiei de la 1848.
         Cu tentă erotică �n stil Alecsandri (De-aş avea) sau Bolinti- neanu (O călătorie �n zori), satirică (Junii corupţi), patriotică
 
(Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Rom�nie) sau istorică (Horia) , poezia lui Eminescu reia motivul lumii ca substanţă divină a lumii, �nsă, se ataşează mai ales vizionarismului paşoptist care se exprimă �n constituirea idealului naţional şi politic pe concepţia mesianică asupra rolului pe care-l are de �ndeplinit poetul. “Bardul” emines-cian este re�ncarnarea poetului profet al paşoptiştilor şi el ia chiar, adesea �nfăţişarea poeţilor generaţiei precedente.
         Vocaţia poeziei nu e plăcutul ci sublimul deoarece se vrea c�ntarea profetică ce concurează şi stăp�neşte natura şi natura umană dezlănţuită:
“Astfel �ţi e c�ntarea, bătr�ne Heliade,
Cum curge profeţia unei Ieremiade,
Cum se răzbun-un vifor zbur�nd din nor �n nor.
Ruga-m-aş la Erato, să c�nt ca Tine, barde,
De nu �n viaţa-mi toată, dar c�ntecu-mi de moarte
Să fie ca “Blesteme”-Ţi… să-l c�nt, apoi să mor.”


         Oscil�nd �ntre Dumnezeu şi Satana, �ntre credinţă şi blestem
 Mureşanu (Andrei Mureşanu, erou naţional şi poet al deşteptării neamului devenit eroul faustic al uneia dintre cele mai frumoase poeme dramatice eminesciene) e un spirit torturat, dar m�ntuit totuşi de sentimentul apartenenţei sale la o comunitate naţională greu �ncercată, nu �nsă �nvinsă.
         La 1871, bardul este �nlocuit printr-o fiinţă demonică. Bleste- mul demonic alternează cu rugăciunea şi vechiul bard redevine vocea ce va celebra destinele eroice ale unui popor martirizat:
“Văd cerul lan albastru sădit cu gr�u de stele,
El �mi arată planul ad�ncei �ntocmele
Cu care-şi mişcă sorii. – �n s�mburul de ghindă
E un stejar. ……………………………
………………………………………….
……………….aşa, poporul meu,
�n tine e puterea-ţi, nălţarea-ţi şi pieirea-ţi.”

        

         Poemul Ondina �ncearcă limbajul poetic printr-o interpretare explicită a modelului cosmic platonician.
         O serie de motive poetice precum: muzica sferelor, dansul, valoare sacră a numelui, eroii, lumina ca substanţă a lumii sunt integrate �n lexicul poeziei eminesciene.
“�n loc de aer e un aur,
Topit şi transparent, mirositor…
C�nd �ngeri c�ntă de deasupra raclei
�n lumea cerurilor – ele-albesc
Şi pe păm�nt ajung ţăndări duioase
Din c�ntecul frumos…”
         Ca o “notă rătăcită” din muzica sferelor sau ca idee din urzeala primă a lumii, apare femeia �n poezia eminesciană de tinereţe.
”Eşti tu nota rătăcită
Din c�ntarea sferelor
Ce eternă, nefinită,
�ngerii o c�ntă-n cor?”
         Iubită, muză şi, adeseori artistă, femeia e una dintre vocile prin care se vesteşte armonia divină a universului.
         Ultimul mare poem eminescian axat pe topografia mitică a universului este “Povestea magului călător �n stele”.
         Marcat de semnele genialităţii şi ale morţii, prinţul moştenitor de �mpărăţii păm�ntene, purcede pentru aflarea unde sălăşluieşte bătr�nul mag, cunoscător al legilor divine ce guvernează armonia cosmică.
         Drumul spre piscurile sacre ale Pionului este şi un drum spre adevărurile ad�nci, ascunse  �n propria-ne fiinţă.
         Cobor�nd �n ad�ncurile g�ndului şi de aici �n ad�ncurile somnului, prinţului �i este dat să afle că face parte din categoria rară a celor lipsiţi de un destin prestabilit, a celor liberi asemenea lui Dumnezeu.
         Lipsit de patria originară a unui astru, geniul fără de stea descinde direct din puterea demiurgică a divinităţii, cu care se descoperă prin g�ndire,
“Căci Dumnezeu �n lume le ţine loc de tată
Şi pune pe-a lor frunte g�ndirea lui bogată.”

         Singurul pericol care ameninţă fiinţele geniale este iubirea care le-o poartă �ngerul “palid cu lungi aripi şi negre” al Morţii. Moartea celor fără de stea nu poate fi dec�t o moarte a g�ndului care nu mai are puterea de a fi creator de sens, care �şi pierde aşadar virtutea demiurgică.
         Conştiinţa istorică şi drama �nstrăinării spiritului �n timp – analizează felul �n care Eminescu s-a desprins de modelul cosmologic platonician. Timpului cosmic al echilibrului perpetuu �i opune viziunea opririi, declinului lumii.
         Marile crize istorice ale umanităţii sunt �nscrise de Eminescu �n “Memento mori”:
“Şi-astăzi punctul de solstiţiu a sosit �n omenire.
Din mărire la cădere, din cădere la mărire”.
         Cum, etimologic, solstiţiu �nseamnă momentul de oprire al soarelui �n evoluţia sa celestă, istoria umanităţii va fi marcată de tragice solstiţii ale g�ndirii iar existenţa individului va intra şi ea sub semnul unei rupturi dramatice de unitatea originară a fiinţei.

     �NSTRĂINAREA
         Sentimenttul unei dramatice rupturi interioare şi nostalgia v�rstei pierdute a plenitudinii, din care mai supravieţuieşte, neatins, doar cultul artei şi cultul prieteniei.
         Sentimentul rătăcirii prin uitare, ajunge �n “Melancolie”, p�nă la sentimentul unei dedublări ce transformă conştiinţa �ntr-un martor al unei existenţe ce şi-a pierdut �nţelesul şi care descoperă că verbului “a fi” �i lipseşte persoana I. Ea poate deveni, �n sunetul melancolic al cornului din “Peste v�rfuri” dulce t�njire după
odihna morţii sau poate răm�ne plutire incertă �ntr-un univers care şi-a pierdut realitatea.
         Spaţiul paradisiac al �nceputului este, de obicei acela al codrului. Codrul e spaţiu –nucleu, necomunicant cu istoria, tăr�m �nshis aflat �n afara legilor trecerii:
“�n temeiul codrului
Cale nu-i, cărare nu-i.
Că de-a fost vreodată cale
Ea s-a prefăcut �n vale.”
         Fiinţa imaculată a copilului  aparţine paradisului pădurii, pe care-l stăp�neşte ca t�năr prinţ �n “O, răm�i”.

CRIZA COMUNICĂRII. STERILITATE ŞI IRONIE.

         Aşa cum “visul” sau starea de “farmec” sunt atribute ale copilului, tot astfel poezia este atributul bardului. Căci bardul aparţine lumii armonioase a v�rstelor istorice aurorale. Poezia este limbaj natural �n epocile de g�ndire mitică. Dar, �n clipa �n care g�ndirea mitică �şi pierde realitatea, poezia �şi pierde temeiurile naturale ale existenţei şi e ameninţată de sterilitate.
         G�ndirea critică e marcată de “ruptura �ntre lumea bulgărului şi lumea ideei” care conduce spre ne�ncredere �n valoarea existenţială a artei.
         Deşi creaţia Eminesciană cunoaşte unele momente ce se �nscriu sub semnul ironiei romantice, totuşi ironia nu e resimţită ca manifestare a libertăţii demiurgice a spiritului, ci ca nesubstanţialitate.
         Din acest punct de vedere, atitudinea eminesciană se apropie mai mult de cea a lui Hegel dec�t de cea a teoreticienilor romantici ai ironiei.
         Cu Hegel se �nt�lneşte Eminescu nu numai �n definirea ironiei ca expresie a nesubstanţialităţii lumii ci şi �n considerarea v�rstei istorice moderne ca o v�rstă �n care nici ereditatea, nici arta nu mai constituie forme proprii de manifestare a spiritului.

       
  Elementele hegeliene din g�ndirea lui Eminescu nu l-au transformat pe poetul rom�n dintr-un discipol al lui Schopenhauer �ntr-un epigon al lui Hegel. �nt�i, pentru că nu avem de a face cu un filozof sistematic, ci cu un poet b�ntuit de mari nelinişti existenţiale, un poet a cărui spaimă de neant ar putea găsi (şi a găsit, �n ultima etapă de creaţie) consolare �n identitatea hegeliană dintre Neant şi Absolut.




    DAIMON ŞI DEMON

         Demonul torturat al creaţiei care aspiră spre “dulcile lumine” eliberatoare ale frumuseţii �n Scrisoarea V , este un daimon �n sens antic. Acceptaţia grecescului daimon e similară cu cea a latinescului genius.
         Echivalenţa originară a termenilor daimon-genius explică frecventa sinonimie demon-geniu din opera lui Eminescu. (“Fata �n grădina de aur”).
         Termenii sinonimi demon-geniu desemnează natura supranaturală, nu �nsă divină, a unui daimon �n sens antic, ce meditează �ntre două nivele de existenţă fără a aparţine nici unuia dintre ele.
         Fără �ndoială termenul de demon nu are conotaţii etice, aşa cum va avea accepţia creştină a demonului �nger rebel şi pedepsit.
         Ca putere creatoare, daimonul se �nt�lneşte cu atributele de demiurg ale divinităţii. Pentru ca această coincidenţă să devină o suprapunere perfectă de semnificaţii, demiurgul trebuie să-şi piardă trăsăturile platoniciene de arhitect şi geometru divin care calculează, pe baza legilor matematicii, structura perfectă a universului; el trebuie să devină zeul orb care nu mai are drept scop perfecţiunea ci  existenţa.
         Aceasta este �nfăţişarea divinului �n cea de a doua etapă a creaţiei eminesciene, c�nd demiurgul e identificat cu schopenhaueriana voinţă de a fi �nzestrat  �n exclusivitate cu atribute de daimon.
         Foarte adesea aceşti demoni, rebeli �mpotriva voinţei de a fi, primesc �nfăţişare de călugări.
         Cei mai mulţi dintre demonii eminescieni, frumoşi ca Ieronim sau ca Toma Nour, sunt �ngeri care şi-au pierdut paradisul                    ei sunt marcaţi de “vechea v�rstă” a inocenţei pierdute şi m�ndria cunoaşterii.
         Pentru cei “nenăscuţi la timpul lor”, Eminescu va găsi mai t�rziu imaginea celor - cu - stea - moartă.
         Astfel ia naştere o categorie romantică a “damnaţilor”.
         Atracţia dintre astrul mort şi privirea celui ales sugerează legătura dintre om şi stea, similară cu legătura dintre sufletul-�nger şi astrul său originar.



         Cei cu stea moartă sunt cei care şi-au pierdut, patria cosmică. C�nd nu au semnificaţia de daimon şi nici semnificaţia de demiurg malefic, demonii eminescieni nu pot depăşi nostalgia patriei cosmice pierdute.

      UNIVERSURILE COMPENSATIVE
 
            Una dintre puţinele poezii citadine eminesciene care nu e nici romanţă, nici satiră,Privesc oraşul – furnicar,anticipează fra-pant, ca tehnică poetică, lirica bacoviană.Privirea neutră contemplă detaşat, spectacolul mulţimii umane care trece mereu �ntr-o succe-siune de imagini lipsite de orice legătură �ntre ele,cu excepţia legăturii pe care o dă veşnica lor trecere.
               Oraşul, e o arhitectură stranie, care are precizia şi lipsa de sens a imaginilor onirice.
                 Privesc oraşul –furnicar-
                 Cu oameni mulţi şi muri bizari
                 Pe strade largi cu multe bolţi,
                 Cu c�te-un chip l-a stradei colţ.
                 Şi trec foind,r�z�nd,vorbind,
                 Mulţime de-oameni paşi grăbind.
               
             
        O fată, un c�ine speriat, un băiat fluier�nd, un cerşetor orb, un hamal �ncărcat, fiinţe – imagine care se succed, fără să co-munice, printre murii bizari şi multele bolţi ale spaţiului citadin.
           Spaţiul citadin e un spaţiu al uitării timpului şi existenţa socială e un ceremonial al trecerii, minuţios organizat, menit să despovăreze conştiinţa de sentimentul timpului.
            Opus acestei uitări, este expresia trăirii atente, concentrate a timpului.
            E o poezie �n care orologiile devin un motiv cheie.
                     Şi-s fericit…Pulsează lunga vreme
                     �n orologi cu paşii uniformi….


             Poezia şi visul se exersează �n a �ntoarce �napoi  roata vremii ,trec�nd prin punctele de solstiţiu  ale fiecarei civilizaţii, spre timpul ei echinoxial, �n care şi-a construit miturile.
              G�ndirea poate realiza veşnicia. Ca să g�ndească,
răzbunător, sf�rşitul timpului,conştiinţa trebuie mai �nt�i să iasă de sub imperiul lui, adopt�nd, ca-n Scrisoarea I , perspectiva de ochi cosmic a lumii şi abandon�nd timpulprizonier �n ritmurile mecanice ale ceasornicului.
                        C�nd cu gene ostenite sara suflu-n lum�nare,
                        Doar ceasornicul urmează lunga timpului cărare.
            
1 V�rsta pe care am numit-o a g�ndirii critice este o v�rstă a  g�ndirii �nstrăinate.Articolele politice ale lui Eminescu precizea-ză termenii: societatea �nstrăinată este societatea burgheză,opusă statului patriarhal care creştea pe ideea confuziei magice �ntre cetate şi codru.
              Conservatorismul politic al gazetarului Eminescu nu e conjunctural, ci structural, cu precizarea că prin conservatorism Eminescu nu �nţelege �ntoarcerea la statul patriarhal din evul mediu, oric�te nostalgii l-ar �ndemna �ntr-acolo ci re-autentificarea unei g�ndiri politice străine,�n plin secol al XIX –lea.
                   
       POEZIA

Odin şi Poetul �ncearcă o recuperare a spaţiului mitic al
poeziei  traduc�nd �n imagini spaţiile cu care se �ntilneşte �n comunitatea de limbaj a visurilor şi a aspiraţiei.
                         Ei cer să c�nt… durerea mea ad�ncă
                         S-o lustruiesc �n rime şi-n cadenţe
                         Dulci ca lumina lumii primăvara
                         �ntr-o grădină din Italia.
                    Ei �nseamnă  damele ce suspină la atingerea poeziei,  dar se refuză poetului;




            Rătăcit �ntr-o lume care nu-I aparţine, poetul visează şansa de a se smulge din acest timp străin cufund�ndu-se printr-o moarte riruală �n spaţiul etern identic sieşi, senin, glacial şi pur al mării �ngheţate.
              Marea �ngheţată era morm�nt şi spaţiu al resurecţiei �ntru eternitate promis consolator, �n variantele poemei Gemenii,    
poetul rebel, blestemat de zeul Soare.�n Odin şi Poetul, integrarea �n spaţiul pur al gheţurilor veşnice nu mai apare ca o promisiune divină ci ca o aspiraţie a spiritului �nsingurat �n lume:
                            O, mare, mare �ngheţată, cum nu sunt
                            De tine-aproape, să mă-nec �n tine!
                            Tu mi-ai deschide-a tale porţi albastre,
                            Ai răcori durerea-mi �nfocată
                            Cu iarna ta eternă.

   SOMNUL ŞI MOARTEA

         Locul visului e somnul.Născut din ad�ncurile somnului, visul ia,�n Mureşanu, �nfăţişarea c�ntecului.Lumile din vis s�nt asemănate cu lumile create �n poezie de g�ndirea genială.
          �n Epigonii, una dintre �nfăţăşările mitice ale poeziei era aceea de instrument prin care se exprimă visul cosmosului, căci lumile eminesciene trăiesc cu vocaţia universală a visului.
          Reveriile adolescentine evocate �n Scrisoarea II sunt asemenea proiecţii ale stării de farmec asupra lumii celei aievea.
                           Atunci lumea cea g�ndită pentru noi avea fiinţă,
                           Si din contră, cea aievea ne părea cu neputinţă.
          Sunt cu totul excepţionale cazurile �n care visul nu e �n opera lui Eminescu, dec�t o prelungire şi o repetare a existenţei treze.
           Celui nenăscut �n timpul său visul �i va oferi imagini paradisiace compensative, ca o �ndepărtată solie a patriei sale cosmice, a stelei sale moarte.
            Structura spaţiului oniric se recunoaşte �n basmele  eminesciene şi �n special �n Făt-frumos din lacrimă.


            Făt-frumos e prinţul care cunoaşte două naşteri divine-prima din lacrima Fecioarei, a doua, din porunca Domnului care remetamorfozează izvorul �n fiinţă umană.
            Dacă reveria erotică e tratată uneori �n termenii ironiei, idila eminesciană se �nscrie �n perimetrul lui oniric.Cuplul redescoperă calea spre spaţiul protector al codrului, şi �nt�lnindu-se �n vis cu visul etern al pădurii:
                            Vom visa un vis ferice,
                            �ng�na-ne-vor c-un c�nt
                            Singuratece izvoare,
                            Bl�nda batere de v�nt;

                         
                            Adormind de armonia
                            Codrului bătut de g�nduri,
                            Flori de tei deasupra noastră
                            Or să cadă r�nduri-r�nduri.

MAGIA

       Rătăcit �ntr-un timp istoric pe care-l simte străin şi ostil, t�nărul erou din Sărmanul Dionis, care pare a avea trăsăturile obişnuite ale celor nenăscuţi �n timpul lor, visează posibilitatea de a recupera lumile armonioase ale timpului echinoxial şi reuşeşte chiar să se integreze lor prin magie.
       Formula magică e cuprinsă �n cartea de astrologie de care Dionis nu se desparte �n toată strania sa călătorie prin timp şi spaţiu.
       Reconstituită,fabula din Sărmanul Dionis dă impresia că ne aflăm �n faţa unei nuvele fantastice, cu substrat filozofic.
       �nainte de a-l cunoaşte pe Dionis, cititorul cunoaşte adevărul ad�nc al existenţei personajului, care este universul g�ndirii sale. Dionis aspiră să regăsească prin magie �nfăţişarea egocentrică a cosmosului

platonician, dar pierde această recuperată patrie cosmică printr-o eroare a g�ndului.
        Neg�ndu-şi ultimele limite, g�ndirea neagă posibilitatea �nsăşi a formei,şi e p�ndită de nedeterminarea pură,de haos, de nefiinţă.
   
    SENTIMENTUL PATRIEI ŞI SENSUL ISTORIEI

         Desfăşurată sub semnul umanismului, primele manifestări ale conştiinţei de sine ale poporului rom�n echivalează cu recunoaşterea apartenenţei noastre la sfera spiritualităţii privilegiate romane.
                     ‘’ Si toţi de la R�m ne tragem’’
           Ideea fundamentală pe care romantismul rom�nesc o aduce �n interpretarea istoriei este aceea a dacismului, căci istoria romantică nu mai e un pelerinaj spre patria spiritului, ci un efort de definire a spiritului Patriei.
           Mitul romantic al Daciei se regăseşte �n opera lui Eminescu, �mbogăţit �nsă cu elemente care �ncorporează mitul clasic al Romei.
           Trăind �n v�rsta mitului, Dacia nu poartă �n sine germenii distrugerii şi moartea ei nu poate veni dec�t dinafară,adusă de civilizaţia ‘’istorică’’ triumfătoare a Romei.
            Victoria Romei este marcată de semnul unei fundamentale vinovăţii pe care Decebal o transformă �n acuză şi motiv de blestem:
                      ‘’Pe-a istoriei mari p�nze,umbre-a sclavelor popoare
                        Prizărite, tremur�nde trec- o lungă acuzare –
                        T�r�nd sufletul lor veşted pe-al corupţiei noroi
                        Voi nu I-aţi lăsat �n voia sorţii lor. Cu putrezirea
                        Sufletului vostru propriu aţi �mplut juna lor fire.
                        Soarta lor vă e pe suflet ce-aţi făcut cu ele ?Voi!
                        Nu vedeţi că �n furtune vă blesteamă oceane?
                        Prin a craterelor gură răzbunare strig vulcane
                         …………………………………………………..
                        moartea voastră firea-ntreagă şi popoarele o cer.




    IUBIREA
 
            La �nceputul creaţiei eminesciene, prezenţele feminine se asociau, cu imaginea unor semidivinităţi.
            Din acest nucleu se dezvoltă cel puţin două din ipostazele caracteristice ale eroticii eminesciene:
-    prima este aceea a angelităţii feminine. O a doua caracteristică a eroticii este conceperea frumuseţii feminine ca o imagine �n lumea fenomenală a Frumuseţii absolute.
         Dulcea frumuseţe a femeii este de fapt proiecţia visului apolinic al daimonului. Madona lui Rafael este pentru Eminescu �nfşţişarea unui vis, o creaţie a g�ndirii,’’ divinizarea frumuseţii de femeie.’’
                          Rafael, pierdut �n visuri ca-ntr-o noapte �nstelată
                          Suflet �mbătat de raze şi de-terne primăveri,
                          Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini �mbălsămate
                          Te-a văzut plutind regină printre �ngerii din cer

                            Si-a creat pe p�nza goală pe Madona Dumnezeie,
                            Cu diademă de stele, cu sur�sul bl�nd, vergin…
                                 …………………………………………………..
                                O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,
                                Cu diadema-I de stele, cu sur�sul bl�nd, vergin,
                                Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie……..
         Poate de aceea erotica eminesciană este doar �n mod excepţional o celebrare a prezenţei iubirii şi,�n mod obişnuit, o evocare sau o invocare a ei prin amintire sau prin vis.
         Opus sensului armonizator al Erosului conceput ca principiu cosmotic, iubirea apare, �n c�teva din poemele eminesciene, ca aspiraţie spre nefiinţă, ca nevoie de autonegaţie.
         �n �nger şi demon, fiecare din termenii cuplului reprezintă negaţia violentă, totală, a celuilalt:
                                  Ea un �nger ce se roagă- El un demon ce visează;
                                  Ea o inimă de aur – El un suflet apostat:


                                  El �n umbra lui fatală, sta-ndărătnic rezemat
                                  La picioarele Madonei, tristă, sf�ntă Ea veghează.
          C�nd nu e sete de extincţie, iubirea apare ca un rit de integrare �n pierduta armonie cosmică, derecuperare a stării de ‘’farmec’’ şi a timpului echinoxial.
          Cel mai adesea �nsă, erotica eminesciană celebrează  nu prezenţa iubirii, ci amintirea sau visul ei.
           Ca ţi istoria, amintirea este una din modalităţile prin care universul poetic eminescian �ncearcă să depăşească criza g�ndirii �nstrăinate.
           Poezia de tinereţe a lui Eminescu �şi asumă lexicul poetic paşoptist, căruia �i descoperă şi �i restituie �nsă motivaţia de profunzime �n modelul cosmologic platonician, �ncep�nd cu poema Ondina.
           Limbajul Ideii �n starea de Absolut se taduce la Eminescu prin limbajul curent, trecut �nsă �n formă pur negativă- căci nefiinţa ca nedeterminare �nseamnă supracategorial, �nseamnă nu rădăcina pură a verbului, ci negarea lui:
                                  Pe c�nd nu era moarte, nimic nemuritor,
                                  Nici s�mburul luminii de viaţă dătător,
                                Nu era azi, nici m�ine, nici ieri, nici totdeauna…
              Tehnica poetică eminesciană evoluează astfel de la limbajul image al primei etape spre formele supracategoriale, negative, spre o tehnică de I-realizare a obiectului sau spre versul liber utilizat �n cea de a doua etapă a creaţiei.
               Mai mult dec�t oricare dintre poeziile eminesciene, Oda  poate marca simbolic evoluţia unei g�ndiri ce se substituie g�ndirii divine, creatoare de zei şi de istorie.
                �n �ndelungata evoluţie a Odei răm�ne doar titlul şi metrul.
                Dedicată la �nceput unui erou al istoriei şi al g�ndirii active, adică lui Napoleon, dedicată mai apoi eroului limbii care e poetul, Oda, devine �n varianta ei finală, o rugăciune de m�ntuire a celui care nu mai păstrează nici o caracteristică romantică de erou sau de poet.
                Eroul liric al acestei ode-rugăciune nu mai e nici Napoleon Cezarul, nici Poetul,adică nu mai e nici o fiinţă cu destin romantic de excepţie; �n varianta definitivă, Odă nu mai e expresia condiţiei eroului

sau a geniului, ci expresia pură a condiţiei umane. Si poate de aceea, pare o rugăciune de intrare �n nefiinţă:
              ‘’Ca să pot muri liniştit pe mine  - Mie redă-mă- !,
               Ea răm�ne , de fapt, o Odă fiinţei, celebrată prin destinul de pasăre Phoenix al existentului .