1


HONORE  DE  BALZAC
(1799-1850)

Repere biografice
�n acreditarea ideii că marile curente literare şi mai cu seamă epocile de rezonanţă �n istoria literaturii  �şi sintetizează esenţa �n c�te un mare exponent al vieţii politice, militare, ştiinţifice  şi culturale, realizmul francez se exprimă prin opera lui Balzac. De altfel s-a afirmat că opera sa răm�ne documentul cel mai extraordinar al societăţii timpului său, mărturie şi muzeu viu al unui secol francez (Albert Thibaudet). Din perspectiva timpului �nsă Balzac a făcut pentru Franţa mai mult dec�t Ludovic-Filip, �ntruc�t a conservat un secol din istoria ei �ntr-o operă pe c�t de vastă, pe at�t de reprezentativă.
    Pe de altă parte, ca orice geniu, Balzac �şi depăşeşte timpul şi epoca , făc�nd din doctrina realistă un model de lectură şi realizare a romanului, care a zdrunciunat vechile concepţii şi a devenit lege �n materie de gust literar pentru �ntregul secol ce i-a urmat, aşa cum subliniază Bruneti�re : “de cincizeci de ani un bun roman e acela care seamănă cu un roman de Balzac, aşa cum de o sută de o sut cincizeci de ani o comedie bună este aceea care seamănă cu o comedie de Moli�re”.

BERNARD-FRANCOIS BALZAC
     Originalitatea sa, devenită proverbială la Tours, se manifesta deopotrivă �n vorbele ca şi �n faptele salr ; nu făcea şi nu spunea nimic asemănător altora ; Hoffmann ar fi făcut din el un personaj al povestirilor sale fantastice. Tatăl meu �şi bătea adesea joc de oameni, acuz�ndu-i că-şi făuresc ne�ncetat propria nefericire ; nu putea sa dea ochii cu o faptă pocită fără a se m�nia pe părinţii respectivi, şi mai ales pe c�rmuitori, mai puţin grijulii de �nbunătăţirea rasei umane dec�t de aceea a animalelor. �n privinţa acestui subiect extrem de delicat avea terii ciudate, pa care le argumenta �ntr-un mod nu mai puţin ciudat:
  “Dar la ce bun să-ţi publici ideile? ”spunea el plimb�ndu-se  prin odaie, �n haina sa călduroasă de mătase brun-roşcată, şi cu capul �nfundat de cravata groasă, la modă pe vremia Directorului. “O să aud iar că mi se spune original (titulatura asta �l scoase din sărite)” şi pe lume nu va fi nici măcar un slăbănog sau un rahitic mai puţin !…
     
      Soţia sa �l puse la grea �ncercare răbdarea şi filozofia. Frumoasă, cu trăsături regulate, cu o faţă fină şi ascuţită, cochetă, adeseori rigidă şirece,era ofemeie şi jumătate, dar un suflet uscat. Primise o educaţie aleasă, la Les Dames de Saint-Gervais, la Paris. Doamna Balzac credea �n ştiinţele oculte,�n vrăjitoare şi �n somnabuli.
     Familia Balzac trăia pe picior mare. C�nd se deschide o subscripţie pentru crearea unui liceu la Tours, cetăţeanul Balzac dădu 1300 de franci; prefectul 1000 de franci; arhiepiscopul,600 de franci. �n afarăde rentele şi de arendele soţiei sale, Bernard-Francois �ncasa c�teva lefuri. Pommereul, care-l cunoscuse “la curte şi �n tabere”, �l numise ajutor de primar la Tours şi administratorul ospiciilor.
     T�năra pereche locuia mai �nt�ii pe rue de l’Arm�e-d’Italie, �ntr-o casă luaată cu chirie. La 20 mai 1798, cincisprezece luni după căsătorie, Laure Balzac născu un băieţel pe care voi sa-l adapteze şi care nu trăi dec�t treizeci şi trei de zile. Pentru acest motiv, de �ndată ce se ivi pe lume al doilea copil al lor, Honor� născu la 20 mai 1799, soţii Balzac �l �ncredinţară unei doici, soţia unui jandarm, locuind la Saint-Cyr-sur-Loire. Un an mai t�rziu i se alătură sora sa Laure, născută la 29 septembrie 1800.
     Honor� nu-i iertă niciodată mameisale această separare : “Ce cusur fizic sau moral mă făcia să merit răciala mamei ? Eram un copil venit pe lume din datorie, a cărui naştere e o �nt�mplare ?… Dat la o doică la ţară, uitat acolo de familia mea timp de trei ani, c�nd     m-am �ntors �n casa părintească am fost at�t de neluat �n seamă �nc�t st�rneam mila oamenilor …”. �n realitate, doamna Balzac �ngrozită de moartea pruncului hrănit la piptul ei, se supusese pur şi simplu obiceiului din vremea aceea. Trebuie să recunoaştem totuşi că, deşi at�t de aproape de copiii ei, nu i-a văzut dec�t rareori.
     Doica era o femeie de treabă. Din păcate bărbatul ei suferea de patima beţiei şi, c�nd se �mbăta, devenia brutal. Cu toate acestea, Honor� păstra o amintire ciudat de duioasă acestui d�mb de pe malul Loarei, zilelor �n care, de dimineaţă p�nă seara, construia “din pietricele şi noroi, palate Luvru �n miniatură ”, şi mai ales “adjunctului construncţiilor sale”, surioara LAURE, “frumoasă ca o madonă de Rafael”. Atitudinea rezervată a pătinţilor avu ca efect sporirea afecţiunii freterne:
     Eram doar cu doi ani mai mică dec�t Honor�, şi �n aceeaşi situaţie faţă de părinţii noştri ; crescuţi �mpreună, ne iubeam cu duioşie ; amintirea afecţiunii lui datează de mult. N-am uitat cu ce viteză alerga �n ajutorul meu spre a mă �mpedica  să vin de-a berbeleacul pe cele trei trepte �nalte, inegale şi fără balustradă care duceau de la camera doicii noastre �n grădină ! �nduioşătoarea sa ocrotire a continuat şi �n casa părintească, unde nu o dată s-a lăsat  pedepsit �n locul meu, fără a-mi trăda vinovăţia. C�nd soseam la timp spre  a mă acuza, �mi spunea: “Să nu mai recunoşti altă dată nimic, im� place să fiu  certat �n locul tău!…”
   Honor� trăi c�ţiva ani �n satul acela, unde casele  albe se or�nduiau de-a lungul taluzului Loarei, “”mărginită de minunaţi plopi, pe care �i auzeai foşnind”. Largul fluviu curgea �ntre bancuri de nisip şi ostroave stufoase. Copilul se bucura de aceste privelişti fermecătoare, “unde stăp�ne nu s�nt cutezanţa, măreţia, ci frumuseţia naivă a naturii ”. pe malul celălalt se �nşiruiau colinele “catifelate, �nstelate de petele albe” ale castelelor aşezate ca pe nişte policioare. “Sub bolta-ţi senină ochi-mi de copil văzură primii nori gonind. ” Aceste aşezări pitoreşti din Turena aveau să răm�nă pentru el, de-a lungul �ntregii vieţi, frumosul ideal, decorul celor mai dulci iubiri.
     �mplinise patru ani c�nd a fost readus la Tours, �n casa părintească. Mama s-a na ştiut să se facă iubită. Honor� era “un copil fermecător; voiciunea sa, gura-i bine conturată şi z�mbitoare, ochii săi căprui, sclipitori şi bl�nzi totodată, fruntea-i �naltă, bogata-i chica neagră  atrăgeau privirile c�nd ieşia la plimbare ”. băieţelul acesta drăgzţ, naiv, drăgăstos �nt�lnea “flacăra mistuitoare a unei priviri severe”. Mama sa “nu ştia ce �nseamnă m�ng�ierile, sărutările, plăcerea simplă de a trăi şi de a gospodări pentru ceilalţi un cămin fericit”. Pofta de lux, dorinţa de a lua ochii şi de a-şi păstra rangul �i alterau caracterul.
    O a doua fată, Laurence, se născuse la 13 aprilie 1802 şi, cu prilejul botezului ei, soţii Balzac �şi dăruiră o particulă nobiliară, de altfel cu intermitenţe. Ascensiunea lor părea rapidă. Protejat de generalul prefectb Bernard-Francois devenia una din primele notabilităţi ale oraşului. Ca ajutor de primar, se simţea abligat să fie proprietar la Tours. V�nz�nd ferma sin Gazeran, care aparţinea soţiei sale, cumpără, la numărul 29 de pe rue d’Intre-et-Loire – “o stradă imperială, o stradă cu două trotuare; o stradă bine pavată, bine construită, bine spălată, curată ca un pahar ; regina străzilor, singura stradă din Tours ” – o vilă frumoasă cu lambriuri vechi, cu grajduri şi grădină; apoi opt zile mai t�rziu, ferma Sain-Lazare, pe drumul de la Tours spre Saint-Avertin. Ferma era bun naţional, şi al Bisericii, ceea ce �i �ndepărta pe credincioşi, afaceria devenind convenabilă.    
      Mai ambiţios ca oric�nd, �ncredinţat că, ajutat de forţe oculte, poţi obţine orice, Bernard-Francois uneltia pe ascuns şi nu-şi găsia timp pentru copiii săi. Preat�năra şi preafrumoasa lui soţie “se av�nta exaltată �n v�ltoarea veţii mondene”; “�i ţinea sub vraja ei ” pe castelanii rurali din prejurimi şi pe englezi, pe atunci cu reşedinţă forţată la Tours.
      Mult mai t�rziu, la o v�rstă �naintată, �i spunea ficei sale: “”Un soţ bătr�n m-a silit să fiu rezervată şi să-i ţin �ntotdeauna la distanţă pe cei care mă plăceau; trăsăturile mele, niţeluş grave, mi-au dat mai cur�nd �nfăţişarea unei femei dezagreabile dec�t a unei amabile …” Precauţii zadarnice. Invidioase, doamnele din partea locului găseau că “�mbrăcămintea ei era prea pretenţioasă” şi afirmau că soţul ei �ncheie afaceri prea bune. Prin succesele, prin cuceririle ei, reuşise sa-şi facă duşmance din toate femeiele virtoase. “Din pricina v�rstei sale tatăl tău avea delicateţia să nu spună nimic …” Nu spuse nimic nici c�nd se vorbi despre o legătură a soţiei sale cu domnul de Margone, proprietarul castelului din Sach�.  Liniştea căminului reprezenta, �n ochii săi, o condiţie esenţială a longevităţii.
    Familia Margonne se afla la graniţa dintre burghezie şi mica nobilime. Toţi �i recunoşteau particula de nobleţe, dar Jean de Margonne semna Margonne, pur şi simplu, aşa cum figura şi �n registrul de stare civilă. Născut la 1780, acest t�năr frumos se căsătorise, �n 1803 , cu verişoara sa, Anne de Savary, scundă, t�nără, gheboasă şi mofluză, care-i adusese ca zestre domeniul din Sach�, cu trei conace, două ferme şi şase mori. Messire Henri-Joseph de Savary, un domeniu format numai din podgorii: la Caillerie. Purta perucă, trăia cu o slujnică şi “ascundea o profundă circumspeţie ţărăniască sub masca simplităţii �nşelătoare”. Ginerele său, Margonne, elegant, distant, prea “citadin” ca să se retragă la ţară, stătu p�nă �n 1815 mai mult la Tours dec�t la Sach�. �şi găsise un pretext virtuos ca să răm�nă �n oraş, angajindu-se ofiţer �n trupele urbane, elită a gărzii naţionale. Duminica, pe promenadă, şi pe rue Rozale, conducea defilarea grenadierelor săi. Poate că Laure Balzac se �ndrăgosti de el, dacă e să ne luăm după tradiţia familiei şi după aparenţe, văzindu-l trec�nd �n frumoasa-i uniformă, grav şi puternic, mulţumit de sine. Orice legătură e acaparatoare. C�nd fiul şi fica ei reveniră de la saint-Cyr-sur-Loire, nu mai găsi să-i vadă dec�t duminica.
      Honor�, Laure  şi Laurence erau �ncredinţaţi unei guvernante care-i băga �n toţi sperieţii, domnişoara Delahaye, şi trăiau �ngroziţi deopotrivă de privirea fixă de-un albastru-�nchis a mamei lor şi de minciunile guvernantei, care pretindea că Honor� urăşte căminul, că nu ie t�mpit , ci făţarnic. �l ironiza văzindu-l că priveşte stelele cu o pasiune ciudată. De mic copil improviza comedioare ca să-şi distreze surorile. “Sc�rţ�ia ore �ntregi, scrie Laure, pe coardele unei mici viori roşii iar pe chipul său trălucia convingerea că ascultă ceva melodios. De aceea era foarte mirat c�nd �l rugăm să mai termine cu această muzică. <<nu auzi  oare c�t e de frumos ?>> �mi raspundea el” Honor� se bucura de privilegiul de a trăi �ntr-o lume imaginară şi de a auzio acorduri cereşti care nu răsunau dec�t pentru el.
Cel mai mare eveniment din primii sa-i ani l-a constituit o scurtă călătorie la paris. Bunicii Sallambier doriseră să-şi cunoască nepotul. Doamna Balzac li-l aduse, şi ei �l plăcură la nebunie pe acest băieţel drăguţ, pe care-l copleşiră cu alintări şi cadouri. Neobişnuit cu astfel de sărbătorire, povesti la �ntoarcere surorilor sale mii de istorioare despre casa bunicilor, despre frumoasa grădina şi despre Mouche, c�inele de pază. La r�ndul ei, doamna Sallambier relata cu placere această mica scenă:
       �ntr-o seară �n care fusese adusă pentru el lanterna magică, Honor� , nezărindu-l printre spectatori pe prietenul său Mouche, se ridică, strigind pe-un ton autoritar: “Aşteptaţi !”… (Se ştia atotputernic la bunicul său). Iese din salon şi se �ntoarce cu blajinul c�ine, căruia �i spune : “”Stai aici Mouche, şi uit�-te; nu te costă nimic, bunicuţul plăteşte!”.  

     Vorbele de duh ale copiilor s�nt ecoul naiv al cuvintelor socotite de părinţi că au rămas secrete. Se vorbea prea mult, �n casa soţilor Balzac, despre bani şi despre moşteniri. Din păcate, la c�teva luni după aciastă călătorie, bunicuţul muri �n urma unui atac de apoplexie. A fost o mare durere pentru Honor�. Puţin mai t�rziu, bunicuţa se mută la fiica ei. Aducea celor doi soţi o rentă de cinci mii de franci, dar săv�rşi greşiala de a �ncredinţa nişte capitaluri ginerelui ei, care-i plasă nechibzuit �ntr-o afacere “uluitoare”, şi o făcu să piardă patruzeci de mii de franci. Doamna Sallambier şi-ar fi răsfăţat cu plăcere nepoţii; dar se interpuse severitatea ficei sale. Honore tremura ca varga c�nd maică-sa spunea că se va ocupa de instruirea lui. �n schimb �i plăceau, fără să le �nţeliagă, gravele conversaţii şi originalele vorbe de duh ale tatăluisău. Doamna Balzac, “cu jilţ reţinut” la catedrala Saint-Gatien, �şi �ntovărăşia feciorul la slujbe religioase. Se arăta cu at�t mai conformistă cu c�t se ştia mai puţin ireproşabilă.
     C�nd Hono�  �mplini opt ani, hot�r� să-l bage intern la colegiul din Vendome. Trebuie spus că �n perioada a ceea aştepta un copil pe care gura lumii �l atribuia lui Jean de Margonne. Honor� se despărţi �ndurerat de buna sa surioară, tovarăşă “a amăr�ciunilor şi lacrimilor sale”. Fără �ndoială că exagera, din cauza hipersensibilităţii sale, tristeţia copilăriei lor. Mai t�rziu avea să spună : “N-am avut niciodată mamă”. Erau cuvintele nedrepte, scrise �ntr-un moment de furie. Dar copii �ncearcă dureri mari, şi ce importanţă are că e vorba de-o falsă suferinţă, din moment ce-o socoteşti reală? Există bastarzi imaginari care, deşi născuţi �n cadrul unei legături conjugale, se simt totuşi renegaţi de părinţii lor fără a �nţelege cauza acestei nefericiri. �ntr-o măsură mai mare dec�t alţii, spre a-şi compensa descumpănirea, ei s�nt �nsetaţi de succes şi de glorie.          




1 EUGENIE GRANDET

Prezentare generală
      Concepţia realistă a lui Balzac se �ntemeiază, după propria-i mărturisire, pe detaliul �mprumutat din realitatea contemporană şi nu din istorie sau imaginaţie, după credinţa romanticilor. Societatea franceză �n toată ieraehizarea ei socială putea oferi scriitorului, de la limita tragicului p�nă la cea a comocului, toată gama sentimentelor omeneşti. Considr�nd că omul nu poate fi dec�t produsul epocii lui, că tipologiile reflectă mediul de viaţă, Balzac se constituie �ntr-un istoric al moravurilor, conform principiului că scriitorul trebuie “să compună tipuri prin reunirea mai multor caractere omogene” .
       Reunindu-şi opera sub titlul sugestiv de Comedie umană, Balzac operează clasificări şi stratificări, concep�nd lucrarea unei veţi �ntr-o perspectivă unitară. Prima diviziune, Studii de moravuri, include Scene din viaţa privată (femeia la treizeci de ani, Moş Goriot, Contractul de căsătorie), scene din viaţa de provincie (Crinul din vale , Eugenie Grandet, Iluzii pierdute, Muza departamentului) Scene din viaţa pariziană (Istoria celor treisprezace, Cesar Birotteau, Verişoara Bette, Splendoarea şi nefericirile curtezanilor), Scene din viaţa politică, militară sau compestră. Următoarele două diviziuni sunt Studii filozofice, şi studii analitice.
     Comedia umană urmăreşte c�teva teme fundamentale,�ntre care banii şi setea de parvenire, scriitorul av�nd meritul de a fi �nlăturat intriga romantică a iubirii prin aceea realistă a averii şi a moştenirii. Pe această temă se articulează şi romanul Eugenie Grandet, scena din viaţa de provincie �ncadrată �n această impresionantă frescă socială oglindind drama aspiraţiilor �nalte, zădărnicite de �nteresele meschine ale societăţii.
    Apărut �n 1833, cartea, una din capodoperele balzaciene, urmăreşte destinul tinerei Eugeniei, fiica dogarului Grandet din orăşelul de provincie Saumur, de pe Loara. Eroina duce o viaţă de privaţiuni impuse de tirania şi zg�rcenia tatălui său, �nbog�ţit prin speculă, �n compania mamei sale, şi ea victimă a acestei tiranii, şi a slujnicei Nanon. Unica sicietate accesibilă bogatei moştenitoare este aceea a familiilor Cruchot şi Des Grassins aspirante, din interes meschi, la m�na ei. �n viaţa cenuşie a Eugeniei nu intervine nici o umbră de speranţă p�nă la venirea neaşteptată a vărului său Charles, eveniment care constituie, prin urmările lui, intriga romanului.
     Apariţia lui Charles este, la r�ndul ei, motivată de falimentul şi, ulterior, de sinuciderea  tatălui acestuia, fratele lui Grandet, care �i cere dogarului, ca ultimă dorinţă, să-i protejeze fiul şi să-i faciliteze plecarea spre Indii, pentru a-şi reface averea. Frumosul şi răsfăţatul Charles aduce �n sufletul verişoarei sale sentimentul, necunoscut p�nă atunci, al iubirii, de care Charles profită pentru a-i lua colecţia de monede de aur pe care i le oferise tatăl său de-a lungul timpului, de astfel la singura avere la care Eugenie avea acces direct. Promisiunea t�nărului că, la �ntoarcere, se va căsători cu Eugenie nu poate să �mbl�nzească m�nia avarului  Grandet la aflarea veştii că Charles a plecat cu aurul ficei sale. Viaţa tinerei va deveni o condamnare, căci tatăl o izoliază �n camera ei, hr�nind-o numai cu p�ine şi apă.
     La moartea doamnei Grandet, tem�ndu-se  că Eugenie şi-ar fi putut cere moştenirea la care avea dreptul, reduc�ndu-i  astfel venitul, bătr�nul avar �şi eliberiază fiica, pentru care �nsă viaţa nu mai �nsemna nimic, după ce singura ei speranţă se spulberase. �ntors după opt ani din �ndepărtata Indie, Charles nu mai este t�nărul de odinioară, ci un bărbat rece şi dur, purt�nd pecetea dorinţei de �navuţie a familiei Grandet, care-şi anunţă verişoara, �ntr-o scrisoare distantă, că se va căsători cu descendenta unei familii nobile. Dezamăgită şi lipsită de orice orizont, eroina va fi deacord, după moartea tatului său, să-l accepte pe fostul ei pretendent, dar nici de această destinul ei nu se schimbă, căci răm�ne repede văduvă, dedic�ndu-şi viaţa şi averea faptelor caritabile.
      Inegalabila artă a lui Balzac rezidă nu doar �n structurarea subiectului său, ci şi �n maniera de a-şi contura personajele, at�t de veridic, �nc�t ele trăiesc şi se mişcă liber şi dincolo de paginile cărţii, fascin�ndu-l chiar pe creatorul lor care, �n ceasul morţii, �l cheamă la căpăt�iul său pe doctorul Horace Bianchon, ilustrul personaj al Comediei umane. Concepţia balzaciană că romanul trebuie construit �ntr-o viziune deterministă, orice efect explic�ndu-se printr-o cază, sociologică şi istorică, �ntruc�t o acţiune nu există �n afara dimensiunii ei sociale şi �n afara localizării concrete �n timp, afectează �n sens pozitiv structura personajelor, devenite adevărate fişe antropologice, �n care autorul cuprinde detalii simbolice, descrierii şi evocării, aspecte vestimentare, trăsături fizice şi de natură morală.
     Scriitorul, credea  Balzac, nu este dec�t “secretarul societăţii care-şi scrie istoria ” şi rostul lui e “ să compună tipuri prin reunirea trăsăturilor mai multor caractere omogene”. O dată cu Balzac, romancierul devine omniprezent şi omniscient, are acces la secretele personajelor sale şi �nţelege motivaţia faptelor lor, le guvernează destinele, mandatat de societatea pe care o reprezintă. Eroul este prezentat �ntr-o diversitate de circumstanţe care �i configurează personalitatea, pornind de la prezent, evoc�nd trecutul şi urmărind evoluţia destinului său �n viitor, �n str�nsă legătură cu mediul de viaţă, cu locul şi cu epoca.
     Un asemenia tip de erou se regăseşte şi �n romanul Eugenie Grandet. Portretul lui Felix Grandet este o sinteză a ralentului balzacian, o dovadă a puterii de observaţie şi a fineţii de analiză a creatorului. Imaginea fizică a personajului prefigurează portretul său moral. Un om scund, �ndensat, cu pulpe groase şi genunchi noduroşi, dogarul din Saumur  exprimă voinţă şi �nd�rjire �n tot  ceea ce �ntreprinde. Pe faţa rotundă cu bărbia dreaptă, ochii au o expresie calmă şi devorantă, amintind de privirea unui şarpe, iar cutele transversale ale frunţii trădează o viaţă plină de nelinişti. Lipsa de căldură, egoismul, atitudinea posesivă faţă de moştenitoarea sa se subordonează avariţiei, marca denitorie a personajului.
      Pe l�ngă detaliile fizice, atitudinea şi manierile lui Grandet sugerează o deplină �ncredere �n sine şi convingerea apriorică a reuşitei oricărei acţiuni �n care s-ar fi angajat. Autorul nu neglijează nici detaliu vestimentar semnificativ �n configurarea personajului său, �mbrăcat �ntotdeauna la fel, purt�nd �ncălţări solide şi butucănoase, ciorapi de l�nă, pantalon scurt de postav cafeniu şi, peste o jiletcă de catifea vărgată, o haină lungă, castanie. O deosebită atenţie acordă mănuşilor sale, care �l ţineau, de altfel, cel puţin douăzeci de ani.
      Faptul că nu datora nimănui nimic nici un  ban atrage după sine respectul locuitorilor din Saumur, pentru care arta de a-ţi conduce profitabil afacerile reprezintă cea mai aleasă calitate  a unui om. Devenit primar al orăşelului, Grandet impune pretutindeni aceeaşi admiraţie rece, numele său fiind legat cu veneraţie de o avere pe care nimeni nu o determinase axact. De altfel, pentru erou existenţa se reduce la afaceri, chiar datoria sa de soţ şi de tată fiind reglată �n aceiaşi termeni. Imediat după �nmorm�ntarea soţiei sale, el �i cere fiicei cu adevărat �ndurerate să regleze “micile afaceri” ale moştenirii.
     Balzac pune �n slujba conturării personajului său nu doar detaliile exterioare, ci chiar şi modul de  a comunica al acestuia, redus �n esenţă la c�teva sintagme, rostite cu voce vicleană: “nu stiu”, “nu vreau ”, “vom mai vedea”. Mai mult dec�t un avar tipic, Felix Grandet este imaginea deyumanizată a individului dominat de idealul banului, pentru care este capabil să sacrifice totul.
      Profilul eroniei se conturează �n antiteză cu bătr�nul Grandet. Sensibilă şi discretă, Eugenia ascunde probabil o frumuseţe asupra căreia scriitorul nu a zăbovit, dar care transpare din atitudinile şi sentimentele ei. �n ciuda indiferenţei pe care  o manifestă tatăl, pentru care t�năra nu reprezintă nimic, dec�t �n măsura �n care �i afectează averia, ea �l iubeşte şi este mereu preocupată sa nu-i prilejuiască vreo supărare, iar pentru mama  sa, al cărei tragic destin �l urmează, nutreşte o iubire profundă şi statornică. Virtuţiile eroniei s�nt �nsă dublate de o mare naivitate, ea fiind incapabilă să intuiască ori să accepte intenţiile meschine ale tatălui său.
    Crescută �n privaţiune, departe de orice confort, Eugenie nu percepe valoarea banului, care pentru ea nu are nici o semnificaţie. De aceea renunţă cu uşurinţă la banii ei �n favoarea lui Charles, apoi se mulţumeşte cu o rentă de o sută de franci pe lună, pentru aşi plăti slujbele la biserică. Eroina este victima unei educaţii pe care i-o impune o societate injustă, �ntruchipată de un tată tiran şi egois. Deprinsă a se supune fără nici o revoltă, ea devine prada uşoară a lui Charls, pentru care plăcerile vieţii şi apoi bucuria bogăţiei stau mai presus de orice sentiment.
     Toate celelalte personaje gravitează �n jurul acestor doi poli ai romanului prefigur�nd aceleaşi tipologii. Eugenie, mama sa, slujnica reprezintă imaginea colectivă a victimilor unei societăţi pentru care omul se măsoară �n puterea banului, iar Grandet, Charls, Cruchot exprimă tocmai acestă putere dezumanizantă. �ngroşind puternic trăsăturile erouluoi său, Balzac  a dat imaginea grandioasă  a unui viciu dus la extremă, căci, după propria-i mărturisire, “dacă Moliere a creat avarul,eu am creat avariţia”. Apropierea de personajele clasice este evidentă �n aceea ce priveşte aria tipologică cu diferenţa că eroii realismului s�nt ancoraţi �ntr-un timp concret, primind determinările lui. Tip al avarului, ca şi Harpagon, Grandet este �nsă avarul francez �nbog�ţit de pe urma revoluţiei.
      Arta narativă balzaciană se �ntemeiază pe vuziunea exterioară, dar omniscientă a scriitorului, care �şi construieşte naraţiunea la persoana a III-a, complet�nd-o magistral prin descrierea decorului, a interioarelor, a detaliilor, vestimentare şi prin dealog, esenţial �n configurarea personajelor. Unitatea compoziţională derivă din chiar realitatea pe care o reprezintă, iar personajele, cu o  identiate socială bine definită, al cătuiesc o umanitate ce face concurenţă stării civile, cunoscută fiind, de altfel, şi obişnuinţa scriitorului de a  prelua numele eroilor săi de pe pitrele de morm�nt ale cimitirului parizian Pere-Lachaise.
      Dincolo de observaţie rezidă �nsă puterea creatoare a lui Balzac, �n care Baudelaire vede chiar esenţa umanităţii pe  care o crease: “am fost deseori mirat că marea glorie a lui Balzac a fost aceea de a trece drept observator … Toate personajele lui sun ca nişte arme �ncărcate cu voinţă p�nă la capătul vieţii ; acesta este Balzac �nsuşi”.



Aprecieri Critice

“Din punctul de vedere al realizării artistice, romancierul este c�ştigat de pasiunea portretului, �n care sens decorul exterior are rolul de a da preţioase şi foarte sugestive indicaţii asupra caracterelor, cu moravurile, deprinderile, concepţiile, sentimentele şi gusturile lor. Sepoate spune că de la această dată apar din plin şi                        <<lunea lui Balzac>>, şi <<arta balzaciană>>.   ”
                           
                    (Ovidiu Drimba)


“Oric�t de mare  şi de rapid a fost succesul domnului Balzac �n Franţa, el a fost poate mai mare şi mai mai necontestat �n Europa. Detaliile care s-ar putea da �n această privinţă ar părea fabuloase şi n-ar fi dec�t adevărate. ”
 
(Sainte-Beuve)