1

1    GANDIREA

�n faţa complicatei �ntrebări, „care este natura şi esenţa g�ndului, a ideii?“, psihologia clasică a bătut de fiecare dată �n retragere, căut�nd răspunsul nu at�t �n faptele experimentale şi �n expresiile comportamentale ale omului concret, c�t �n speculaţiile filosofice: asociaţionismul – �n filosofia senzualist-empiristă, gestaltismul – �n fenomenologie şi aprorismul kantian, behaviorismul – �n materialismul vulgar şi pragmatism. C�t despre freudism, această orientare s-a dezinteresat total de studiul g�ndirii ca atare, mulţumindu-se a o considera o modalitate secundară (�n ordine genetică) de satisfacere a motivaţiei biologice.
Curentul asociaţionist considera g�ndirea cu precădere sub aspect cumulativ-cantitativ, ca fiind produsul multiplicării formelor de senzaţii şi al articulării succesive (�n lanţ) sau simultane (spaţiale) a imaginilor
Intre asociaţionism şi behaviorism există o deosebire metodologică esenţială: asociaţionismul admite existenţa lumii subiective interne, a conştiinţei, chiar dacă aceasta este văzută doar ca un mozaic de imagini, �n vreme ce behaviorismul a debutat prin negarea caracterului real al conştiinţei şi prin substituirea ei prin reacţiile comportamentale externe. �n cazul asociaţionismului, legile asociaţiei acţionează �n sfera imaginilor, �n cel al behaviorismului, acestea vizează relaţia dintre stimulii externi şi reacţiile de răspuns ale organismului.
Gestaltismul, aidoma psihologiei introspecţioniste a capacităţilor �nnăscute, preia teza cogito-ului, dezvoltată de Socrate, Sf. Augustin şi Descartes, potrivit căreia „cuget, deci exist“, „g�ndesc – exist“, sau �n reformularea lui Maine de Biran (1802): „O fiinţă nu există pentru ea �nsăşi dec�t �n măsura �n care ea ştie acest lucru sau �n măsura �n care g�ndeşte la aceasta“.

Exemplificări de lucrări şi autori gestalstişti:

Despre inteligenţa maimuţelor (1923). W. K�hler  care accentua rolul �ntăririi, al �nvăţării, după principiul �ncercare-eroare, şi al experienţei anterioare �n rezolvarea sarcinilor prevăzute de aşa-numita „cutie-problemă“ (problem box)
G�ndirea productivă (1941) lui Max Wertheimer- tema principală a acestei lucrări o constituie punerea �n evidenţă şi demonstrarea caracterului dinamic activ al g�ndirii autentice şi a funcţiei ei transformativ-structurante �n raport cu elementele situaţiei problematice externe.
Şcoala de la W�rzburg (Denkpsychologie) se constituie şi ea ca o reacţie la asociaţionism şi behaviorism, propun�ndu-şi să apere statutul şi specificitatea g�ndirii ca proces psihic distinct şi ireductibil la asociaţii de 2.imagini sau la serii de cupluri S-R. Fondatorii acestei şcoli au fost O. K�lpe, N. Ach, K. B�hler şi O. Selz, ultimul desprinz�ndu-se mai t�rziu şi elabor�nd o teorie proprie a g�ndirii.
Ca principiu metodologic călăuzitor, corifeii Şcolii de la W�rzburg au luat idealismul platonician, care postula primordialitatea conceptelor şi ideilor generale �n raport cu datele simţurilor.
D�ndu-şi seama de artificialitatea modelului experimental adoptat, O. Selz se desprinde de colectivul de la W�rzburg şi ia pe cont propriu problema studiului g�ndirii. Meritul principal al lui Selz constă �n realizarea unei analize de tip structural-funcţional a g�ndirii, făc�nd pentru prima dată distincţia �ntre proces şi produs, �ntre operaţie şi conţinut
Behaviorismul  a redus funcţiile psihice specifice la un tip sau altul de reacţii de răspuns la stimulii din afară. G�ndirea a fost astfel redusă şi dizolvată �n categoria reacţiilor laringeale, verbo-motorii.
Cu alte cuvinte, g�ndirea este o formă de comportament, care constă �n stabilirea unor legături instrumental-adaptative �ntre obiectele şi evenimentele externe, �n calitate de stimuli, şi cuvinte (mulţimi de sunete verbale), �n calitate de răspunsuri.
Definitie si caracterizare generala Descartes identifica g�ndirea cu conştiinţa şi o considera ca un dat (proba peremptorie a existenţei de sine era �nsăşi realizarea in vivo a procesului de g�ndire sau de cugetare: g�ndesc, deci exist).
Psihologii, trec�nd la studiul ei experimental şi observaţional-concret, au constatat că prezintă �n sine o realitate extrem de eterogenă �n plan individual – �n raport cu sarcini şi situaţii diverse, �n plan interindividual – �n raport cu una şi aceeaşi sarcină (situaţie), �n plan istoric – �n raport cu diferite epoci istorice şi �n plan ontogenetic – �n raport cu diferite perioade de v�rstă şi stadii evolutive ale individului.
Stabilind această condiţie logică, urmează apoi să alegem coordonatele paradigmatice prin prisma cărora să fie identificate şi ierarhizate atributele definitorii a ceea ce dorim să denumim g�ndire.

a.    Coordonata interacţiunii reflectorii subiect-obiect ne obligă să recunoaştem că g�ndirea reprezintă una dintre cele mai importante verigi de legătură ale omului cu lumea externă, respectiv, că ea este o formă specifică de reflectare �n plan subiectiv intern a acestei lumi şi a propriului Eu.
Spre deosebire de procesele senzoriale şi chiar de reprezentări, g�ndirea, ca proces reflectoriu, are un caracter mijlocit, generalizat, esenţializat şi abstract.

3.Astfel, ea poate fi definită ca reflectare subiectivă, �n formă ideală, mijlocită a proprietăţilor generale, esenţiale, necesare ale obiectelor şi fenomenelor externe şi ale relaţiilor legice dintre acestea.
Caracterul subiectiv- G�ndirea, ca proces subiectiv, este nu numai reproducerea pe plan intern a realului, dar şi reconstruirea lui, prin punerea conţinuturilor conceptuale corespunzătoare �n relaţii noi.
Caracterul ideal - g�ndirea se află cu obiectul material extern (pe care-l reflectă) doar �ntr-o relaţie simbolic-designativă, noţiunea neav�nd, ca atare, nici o aparenţă intuitiv-substanţială; o a doua accepţiune importantă a caracterului ideal al g�ndirii rezidă �n aceea că ea „crează“ o realitate sui-generis, non-obiectuală, pur simbolică; cea de a treia accepţiune a caracterului ideal al g�ndirii constă �n relativa ei autonomie faţă de lumea materială externă, căreia tinde să i se opună;

Caracterul mijlocit al reflectării la nivelul g�ndirii constă �n aceea că ea se dezvoltă şi se structurează pe baza informaţiei furnizate de senzaţii şi percepţii sau de memoria de lungă durată. Totodată, caracterul mijlocit �nseamnă stabilirea unor raporturi de reprezentare �ntre diferite fenomene, aparent distincte.
Dar, după cum au demonstrat cercetările de epistemologie genetică ale lui J. Piaget, pentru elaborarea schemelor operatorii formal-abstracte ale g�ndirii este necesar ca dezvoltarea să fie integrată unei activităţi speciale şi sistematice de �nvăţare, de modelare, centrate mai ales pe selecţia, codificarea şi prezentarea sarcinilor.
b.    Coordonata informaţional-negentropică - g�ndirea trebuie definită ca o organizare specifică a informaţiei la nivelul creierului uman, bazată pe criterii şi principii logico-gramaticale de ordin sintactic, semantic şi pragmatic şi orientată antientropic.
c.    Coordonata acţională  Potrivit coordonatei acţionale, baza şi punctul de plecare al constituirii respectivelor scheme şi operaţii trebuie căutat nu �n mintea subiectului, ci �n acţiunea lui directă �n plan extern, cu obiectele şi lucrurile date �n c�mpul senzorial apropiat. Acţiunile directe de apucare, prindere, aruncare, �mpingere, aranjare (sortare), descompunere, compunere-combinare, comparare-măsurare, grupare-clasificare a obiectelor concrete, pe măsura repetării şi perfecţionării, se interiorizează şi se transformă �n acţiuni mentale ce se vor articula �n scheme operatorii ale g�ndirii.
d.    Coordonata genetică - ne obligă, �n primul r�nd, să abordăm g�ndirea nu numai �n forma dată, cum este ea structurată la un anumit moment (ti), ci şi �n dinamica sa şi mai ales �n devenirea sa. Această coordonată

4.paradigmatică se opune concepţiei care susţinea caracterul integral �nnăscut, predeterminat al g�ndirii. Coordonata genetică impune, de asemenea, ca analiza formării şi dezvoltării g�ndirii să se realizeze pe baza interacţiunii complexe (nu mecanice) �ntre factorii ereditari şi factorii de mediu. Analiza acestei interacţiuni devine indispensabilă nu numai pentru teoria psihologică generală, dar şi pentru psihologia diferenţială.

e.    Coordonata sistemică poate fi considerată ca un corolar al celorlalte. Deriv�nd din Teoria generală a sistemelor şi din Cibernetică, ea reclamă abordarea g�ndirii prin prisma criteriilor şi principiilor sistemice. Cu alte cuvinte, desprinsă ca obiect special de cercetare, g�ndirea trebuie considerată ca un sistem. Atributul generic de sistem este dat de faptul că ea este �n realitate o mulţime de elemente (operaţii, conţinuturi informaţionale) mai mult sau mai puţin distincte, aflate unele cu altele �ntr-o relaţie non-�nt�mplătoare, mai mult sau mai puţin legică.
Structura psihologica interna a gandirii

Ca şi �n cazul altor procese psihice, �n tratarea g�ndirii devine obligatorie trecerea de la definirea şi descrierea generală, globală, la dezvăluirea şi analiza structurii (arhitecturii) sale interne, la identificarea elementelor sau blocurilor funcţionale componente şi a rolului fiecăruia dintre ele �n sistem.
Aşa, de pildă, pentru reprezentanţii şcolii gestaltiste, g�ndirea este complet dizolvată �n rezolvarea problemelor, iar pentru J. Piaget ea este redusă la un sistem de operaţii.

In 1958, S.L. Rubinstein prezenta un model bidimensional, ale cărui componente de bază erau operaţiile şi produsele. �ntre acestea se stabilea o relaţie de succesiune şi convertibilitate: operaţia duce la obţinerea unui produs; produsul prin utilizare repetată �n rezolvarea noilor situaţii se poate converti �n operaţie.
Din punct de vedere structural, g�ndirea este o organizare cvadridimensională, cuprinz�nd patru blocuri funcţionale, �n mod normal, indisociabil legate �ntre ele: blocul operaţiilor (componenta operatorie); blocul conţinuturilor (componenta informaţională); blocul produselor (componenta rezultativă); blocul relaţiilor (componenta relaţională).
A. Blocul operaţiilor - g�ndirea presupune existenţa unei laturi operatorii specifice, de vehiculare procesare-transformare. �n accepţiune informaţional-cibernetică operaţia se defineşte ca o transformare (T) aplicată unui „obiect“ sau operant (O), �n vederea trecerii lui �ntr-o stare nouă, care poate �nsemna şi un nou „obiect“. Transformarea se realizează de către un operator, care poate �mbrăca forme instrumental-logice diferite: transformare cantitativă (augmentare-diminuare, multiplicare-5.comprimare), transformare calitativă (interşanjabilitate modală, transformarea informaţiei senzoriale �n informaţie conceptuală, transformarea modelului informaţional intern �n act comportamental extern), transformare relaţională (<, <, =, , , ,  etc.).

Operaţiile mentale au un caracter ideal, nonsubstanţial şi se caracterizează printr-o serie de proprietăţi specifice, precum: reversibilitatea, reflexivitatea, simetria, asociativitatea, tranzitivitatea Reversibilitatea (Piaget, 1955) constă �n apariţia şi integrarea �n aceeaşi unitate funcţională a traiectoriei inverse a transformării – de la situaţia finală F1* la situaţia iniţială A0.
Reflexivitatea este o transformare identică, de raportare a unui obiect la el �nsuşi, ceea ce se exprimă simbolic prin relaţia AA(A  identic cu A).
Simetria desemnează posibilitatea de permutabilitate a termenilor �n interiorul unei transformări, fără a modifica identitatea lor:A=BB= A.
Asociativitatea reflectă existenţa unui anumit grad de libertate �n interiorul operaţiilor, făc�nd posibilă modificarea modului de articulare a transformărilor fără a influenţa rezultatul final. Schema simbolică este: A + (B + C) B + (A + C) şi A x (B x C) = B x (A x C).
Tranzitivitatea reflectă posibilitatea de deducere a unei egalităţi dintr-o altă egalitate �n care sunt implicaţi aceeaşi termeni A=B şi B = C A = C.
După conţinutul pe care-l transformă, operaţiile şi grupările lor specifice sunt de două tipuri: concrete şi formale.
Operaţiile concrete se aplică asupra realităţii sensibile sau asupra imaginilor obiectuale şi efectuează transformările progresiv, trec�nd de la un nivel sau categorie la alta, cu decalaje �n plan evolutiv-ontogenetic de c�ţiva ani.
Operaţiile formale se deosebesc de cele concrete prin următoarele atribute esenţiale: a) �naltul grad de interiorizare; b) relativă independenţă faţă de suportul obiectual sau imagistic; c) aplicarea asupra simbolurilor, semnelor şi semnificaţiilor abstracte; d) autoreglabilitate proprie pe baza schemelor şi regulilor logico-gramaticale (propoziţionale); e) organizarea pe toate cele 3 coordonate ale orizontului temporal – trecut, prezent, viitor; f) �nchiderea �n circuitul intern al g�ndirii nu numai a existentului, ci şi a posibilului, nu numai a realului, ci şi a imaginarului; g) �naltul grad de generalitate (eliminarea caracterului situaţional-sincretic).
După extensiune sau sfera de aplicabilitate, operaţiile g�ndirii se pot �mpărţi iarăşi �n două categorii corelative: operaţii generale fundamentale şi operaţii particulare specifice.
.Operaţiile generale sunt acelea care intervin �n abordarea şi rezolvarea tuturor sarcinilor de cunoaştere, indiferent de domeniu: fizică, biologie, 6,ştiinţe sociale, ştiinţe formale. Asemenea operaţii sunt: analiza (av�nd �n subsidiar comparaţia), sinteza (av�nd �n subsidiar clasificarea), abstractizarea şi generalizarea.

Analiza, ca operaţie a g�ndirii, are drept premisă neurofiziologică diferenţierea �n cadrul sensibilităţii şi activitatea specifică a ceea ce numim analizatori. Analiza proprie g�ndirii porneşte de la acţiunea directă �n plan extern, de descompunere a obiectelor materiale �n părţi componente.Această acţiune externă, prin repetare �ndelungată, se interiorizează treptat, transform�ndu-se �n operaţie fundamentală a g�ndirii.

Sinteza este corelativă analizei şi �i succede �n mod necesar �n discursivitatea g�ndirii. Ea realizează o transformare inversă, care să reechilibreze efectul analizei. Astfel că o putem defini ca operaţie prin intermediul căreia se recompune şi se reconstituie pe plan mental „obiectul“ dezmembrat anterior prin analiză.
După natura „materialului“ asupra căruia se aplică, sinteza poate fi unimodală sau individuală şi plurimodală sau categorială. �n primul caz, sinteza se axează pe un „grup de elemente“ modal omogen, apar-ţin�nd unui obiect individual anume (ex., „acest ceasornic“, „această maşină“’ „acest animal“ etc.), obţinute �n urma unei analize unidirecţionate actuale. �n cazul al doilea, sinteza se aplică asupra mai multor grupe diferite de elemente, select�nd pe cele asemănătoare sau comune şi alcătuind, pe baza lor, un „�ntreg“ supraordonat, de tip categorial, care-şi va reprezenta nu doar un obiect singular, ci o mulţime sau o clasă de obiecte individuale asemănătoare.Instrumentul principal de mediere pe plan intern, at�t a sintezei, c�t şi a analizei, este cuv�ntul, limbajul interior. Prin funcţia sa cognitiv-designativă, cuv�ntul introduce �n procesarea informaţiei principiul selectivităţii şi relevanţei, graţie căruia, secvenţele individuale se ordonează şi se ierarhizează prin raportarea la anumite etaloane sau modele.

Ca operaţii subiacente, acompaniatoare, sinteza are ordonarea şi clasificarea. Prim rezidă �n a aranja, după un anumit plan sau model, elementele unei mulţimi date dispersat sau grămadă cea de-a doua rezidă �n organizarea pe grupe – mai mici sau mari – a unei mulţimi de „obiecte“ concrete (imagini, lucruri, fiinţe) sau „abstracte“ (cuvinte, semne etc.), pentru a le menţine mai bine „sub control“. Clasificarea se realizează după anumite criterii, care pot diferi foarte mult după semnificaţie, relevanţă şi .esenţialitate. De pildă, criteriul „formei“, care reflectă invarianţii de structură ai obiectului, care ţin de determinarea calitativă, este mai 7.important, din punct de vedere gnoseologic, dec�t criteriul „mărimii“, care trimite la determinarea cantitativă, mai puţin esenţială pentru „existenţa categorială“ a obiectului. De aici rezultă că valoarea instrumental-cognitivă a clasificărilor depinde de „calitatea“ criteriilor care stau la baza lor. Există clasificări simple făcute prin aplicarea unui singur criteriu (culoare, mărime, formă, substanţialitate, utilitate etc.) şi clasificări complexe, realizate prin aplicarea simultană a două sau mai multor criterii (culoare şi formă, culoare, formă şi mărime etc.).

Abstractizarea este operaţia mentală de departajare, de extragere şi de considerare selectivă a anumitor aspecte, laturi sau �nsuşiri din contextul lor sensibil imediat, pentru a le transforma �n „obiecte“ distincte ale g�ndirii Abstractizarea are două laturi complementare: una pozitivă, const�nd �n extragerea şi reţinerea �nsuşirilor sau aspectelor considerate necesare, esenţiale �n circumstanţa dată, alta negativă, care rezidă �n lăsarea de o parte sau eliminarea �nsuşirilor şi aspectelor considerate nesemnificative, neesenţiale.Abstractizarea este mediată de analiză şi operaţiile ei subiacente, iar suportul ei primar este limbajul.

Generalizarea este operaţia prin intermediul căreia g�ndirea dezvoltă activitatea de cunoaştere �n extensiune. Ea rezidă �n transferul sau extinderea �nsuşirilor şi caracteristicilor comune ale unei mulţimi date de obiecte (elemente) asupra tuturor obiectelor individuale posibile de acelaşi gen. Prin generalizare, g�ndirea reuşeşte să depăşească limitele datului senzorial imediat, prin excelenţă individual şi circumscris lui hic et nunc, acced�nd la categorial, universal.
Din punct de vedere calitativ, generalizarea poate fi: nespecifică, pe criterii eterogene, duc�nd la obţinerea unor produse intern contradictorii, de tip „conglomerat“ (falsă generalizare sau generalizare pripită), şi specifică, pe criterii corelate (omogene), prin care se obţin produse valide.

Operaţiile particulare specifice ale g�ndirii surit cele elaborate �n contextul abordării şi rezolvării anumitor clase de sarcini, proprii diferitelor domenii ale cunoaşterii. Astfel, �n cadrul fiecărei ştiinţe particulare – matematică, fizică, chimie, biologie, geografie, istorie etc. –‘ pe l�ngă schema operatorie fundamentală dată de corelarea şi interacţiunea analizei, sintezei, abstractizării, se constituie scheme operatorii subordonate, �n concordanţă cu natura şi conţinutul transformărilor pe care le comportă studiul fenomenelor ce alcătuiesc obiectul fiecărei ştiinţe. Orice ştiinţă, pe l�ngă delimitarea obiectului specific de studiu, trebuie să-şi dezvolte un 88.corpus propriu de operaţii – seturi de operanzi (ce se transformă), operatori (cu ce 8.se realizează transformarea) şi de condiţii logice (cum trebuie aplicaţi operatorii).
Eficienţa g�ndirii depinde de nivelul de elaborare at�t a operaţiilor generale, c�t şi a celor particulare şi de �mbinarea lor funcţională.
Cel de-al treilea criteriu după care se poate efectua o clasificare a operativităţii g�ndirii �l constituie raportul dintre transformarea (T) şi rezultatul final �.Aplic�nd acest criteriu, delimităm două tipuri de operativitate: algoritmic şi euristic.
Operativitatea algoritmică se defineşte ca relaţie de tip determinist univoc �ntre o mulţime dată de transformări (Ti) şi rezultatul final �, astfel că dacă transformările respective se aplică riguros �n succesiunea cerută şi fiecare se realizează corect, �n mod necesar se obţine rezultatul scontat.
Algoritmul �nsuşi este o astfel de mulţime de operanzi, operatori şi condiţii logice, �ntre care se stabilesc raporturi de determinare riguroase şi a căror ordine de aplicare răm�ne invariantă.
După destinaţia funcţională, algoritmii pot fi de diferite feluri: algoritmi de clasificare, algoritmi de descompunere (dezmembrare, demontare), algoritmi de asamblare, algoritmi de calcul etc. După modul de alcătuire, se disting algoritmi simpli (lineari), �n care avem de-a face cu succesiunea unor operatori de acelaşi gen, fără condiţii suplimentare (exemplu: A = A1, A2, A3, K’ An = <?>), şi algoritmi complecşi, �n care intervin diferite condiţii logice(exemplu: U = AP<?>!).

�n calitate de schemă operatorie de tip determinist a g�ndirii, algoritmul pune �n evidenţă o serie de proprietăţi, cele mai importante fiind: determinarea, generalitatea (masivitatea) şi finalitatea.
Determinarea presupune ca structura logică a algoritmului să fie riguros coerentă, fiecare transformare av�ndu-şi locul său precis �n cadrul succesiunii generale, astfel �nc�t pasul actual să inducă pasul următor, iar fiecare verigă, o dată executată, să asigure reducerea cu o anumită raţie a nedeterminării iniţiale.
Generalitatea reclamă ca un algoritm să servească la analiza, interpretarea şi rezolvarea unei clase c�t mai mari de sarcini. Cu alte cuvinte, el trebuie să simplifice şi să eficientizeze funcţia rezolutivă a g�ndirii. Altminteri, �ntruc�t reclamă un timp relativ �ndelungat de formare-consolidare, algoritmii ar deveni neeconomicoşi.
Finalitatea exprimă valoarea instrumentală intrinsecă a algoritmului; ea cere ca aplicarea unui algoritm să ducă �n mod cert la obţinerea unui rezultat adecvat, optim.

9.Operativitatea algoritmică se dovedeşte necesară şi natural eficientă �n abordarea aşa-numitelor „probleme bine definite“, �n cazul cărora se poate dinainte aproxima soluţia sau rezultatul final şi stabili ordinea „paşilor“ sau transformărilor.
Operativitatea euristică a fost relevată mult mai t�rziu dec�t cea algoritmică şi are originea �n cercetările asupra creativităţii şi �n teoria cibernetică a programării şi �nvăţării (Beveridge, 1968, Newell, Simon, 1972, Roşca, 1972, Simon, 1980, Kitchenar, 1983, Wason, Laird, 1986).
Sensul primar al termenului „euristică“ este legat de căutare, de explorare, de găsire şi formulare a unor principii cu valoare orientativă generală. �n prezent, el se asociază cu activitatea de invenţie, de creaţie, de găsire independentă de către subiect a unei soluţii cel puţin satisfăcătoare �ntr-o situaţie nouă sau cu un grad �nalt de nedeterminare.

Modelul cel mai concret pentru ilustrarea euristicii �l constituie proba labirintului. Găsirea ieşirii �ntr-un labirint ia traiectorii foarte diferite, de la un subiect la altul. Operativitatea euristică se caracterizează prin aceea că �ntre o anumită serie de transformări Ti şi rezultatul final R nu există o legătură de tip cauzal direct
Pe de altă parte, �n aprecierea calităţii sau eficienţei operativităţii euristice, se ţine seama şi de mijloacele consumate (timp, energie, informaţie) şi de valoarea rezultatului, mai ales �n cazul situaţiilor cu mai multe soluţii (deznodăminte).
�n prima grupă, sunt cuprinse strategiile care funcţionează ca operatori aplicaţi unor teorii deja cunoscute, pentru a obţine din acestea alte efecte. De regulă, �n acest caz, se �ncepe cu metoda aplicării unei teorii deja cunoscute �ntr-un domeniu �n care ea nu a fost testată. Prin rezultatele pe care le obţine, cercetătorul fie contrazice teoria, fie o corectează, fie obţine formularea unei teorii noi.

O altă variantă o constituie metoda amestecului a două teorii; nu este vorba de o construcţie aditiv-colectivă, ci de o veritabilă fuziune a unor teorii distincte şi chiar contradictorii.
Metoda revizuirii ipotezelor generează explorări �n vederea determinării validităţii unor teorii sau legi.
Metoda limitelor se aplică unor concepte opuse sau corelative, care nu sunt delimitate prin frontiere tranşante. �ntre ele răm�ne o zonă vagă şi nedeterminată, a cărei explorare devine extrem de profitabilă, put�nd duce la idei noi.
10.Metoda definiţiilor se aplică atunci c�nd se doreşte a se conferi noţiunilor valoare operaţională concretă şi să se decupeze din realitate un anumit segment sau latură – schematizarea, reducţia.
Metoda transferului constă �n aplicarea unei teorii sau a unui model dintr-un domeniu al cunoaşterii �n altul, ceea ce poate constitui o sursă de succes, dar şi de risc.
Metoda contradicţiei – practicarea sistematică, �n scop epistemologic, a contrazicerii teoriilor admise sau a propriilor teorii, pentru a le testa „rezistenţa“, gradul de valabilitate. Prin aceasta, se evită dogmatizarea unor idei sau aserţiuni. �n corelaţie cu metoda contradicţiei se utilizează metoda criticii. Deoarece şi teoriile ştiinţifice se uzează o dată cu trecerea timpului, deşi unele �şi păstrează validitatea şi s�mburele de adevăr ce le este propriu, euristica reclamă ca ele să fie re�nnoite, reformulate �ntr-un alt mod, integrate �n sistemul cunoştinţelor contemporane. Astfel, periodic, vechile teorii se revitalizează şi chiar ajung să-şi �mbogăţească semnificaţiile.
O altă grupă de metode denumite structurale se aplică �n vederea creării a ceva nou, respectiv, un nou punct de vedere, o nouă paradigmă, o nouă teorie.
Una din această categorie este metoda detaliilor. Ea constă �n orientarea atenţiei către o serie de elemente şi fenomene aparent �nt�mplătoare, care apar �ntr-un anumit context experimental.
Metoda dezordinii experimentale sau a experimentului „să vedem ce-o fi“, „să vedem ce se va �nt�mpla“ a fost sugerată chiar de către C. Bernard. Esenţa ei rezidă �n aceea că cercetătorul, neav�nd nici o orientare prealabilă, fără a formula vreo ipoteză sau vreo temă anume, �ntreprinde un fel de joc intelectual cu aparatele, �ncearcă o variantă, �ncearcă alta, modifică la �nt�mplare condiţiile. De o apreciere unanimă se bucură metoda matricei de descoperire. Ea porneşte de la tabelul elementelor al lui Mendeleev. Se presupune că �ntr-un astfel de model grafic, construit după anumite criterii de ordine, după anumite calcule, pot apărea „căsuţe libere“ care aşteaptă să li se găsească referenţialul (corespondentul).
Metoda clasificării �şi propune să grupeze elementele disparate, să transforme continuumul �n discontinuu. Ea permite detaşarea elementelor şi diferenţelor semnificative �n interiorul mulţimilor neordonate.
Metoda emergenţei exprimă tendinţa firească a g�ndirii umane de a detaşa dintr-o mulţime amorfă (neordonată), calităţile, structuralitatea, esenţa. Această metodă operează �ndeosebi �n domeniile �n care fenomenele nu prezintă delimitări riguroase şi au un caracter variabil, fluctuant.
11.�n ordinea complexităţii, una dintre cele mai importante metode euristice constă �n construirea teoriilor generale, interdisciplinare sau transdisciplinare. Teoriile de maximă generalitate au o valoare operaţională majoră, supraordonată, ele asigur�nd baza internă de orientare a celui ce le posedă �n raport cu o mare diversitate de situaţii particulare şi de domenii.

�n fine, cel de-al patrulea criteriu, de analiză şi clasificare a operativităţii g�ndirii �l constituie raportul dintre „starea iniţială“  şi „starea finală“. Pe baza lui, s-au delimitat două forme de operativitate: convergentă şi divergentă (P.J. Guilford, 1972).
Operativitatea de tip convergent (g�ndirea convergentă) acţionează �n direcţia reducerii diversităţii la omogenitate şi unitate. Ea poate fi evaluată după indicatori precum:
a) capacitatea de a atribui denumiri adecvate unor imagini  şi de a denumi corect generalizările – clasele, raporturile;
b) capacitatea de a comprima �ntr-un număr mic de structuri semantice o serie �ntinsă de cuvinte sau imagini;
c) capacitatea de a releva noţiunile corelative
d) descoperirea şi restabilirea ordinii logice �ntr-o mulţime de cuvinte, imagini sau obiecte, a căror grupare a fost deranjată;
e) capacitatea de a formula concepte formale
f) capacitatea de predicţie, formularea unor concluzii perfect determinate, pornind de la o informaţie dată
g) capacitatea de a da aprecieri care implică relaţionarea mai multor indicatori – precizie, calitate, concordanţa şi compatibilitatea unităţilor informaţionale referitoare la obiectul dat .
In operativitatea de tip convergent g�ndirea se mişcă de la divers la omogen, de la mulţime la �ntreg, de la mult la puţin.

Operativitatea de tip divergent se distinge prin tendinţa de proliferare �n sfera strategiilor de abordare şi a soluţiilor la sarcinile cu care este confruntat subiectul. Situaţia iniţială (unitară, singulară) este supusă unor transformări multiplicative succesive, �n urma cărora se ajunge la o situaţie finală diversificată. Nivelul de performanţă se stabileşte, �n acest caz, pe baza unor indicatori de genul:
a) capacitatea de explorare şi activare a structurilor verbale
b) capacitatea de relevare a utilizărilor funcţionale posibile ale unor obiecte cunoscute
c) gruparea figurilor sau obiectelor după trei proprietăţi diferite
d) capacitatea de sesizare şi de operare cu relaţii
12. e) capacitatea de a formula c�t mai multe ipoteze �n legătură cu modul de desfăşurare posibilă a unor fenomene.
Coexist�nd �n cadrul fiecărei g�ndiri individuale, cele două tipuri de operativitate – convergentă şi divergentă – pot atinge niveluri diferite de elaborare şi consolidare funcţională. Ca urmare, la unii subiecţi se va impune ca dominantă operativitatea convergentă, ei caracteriz�ndu-se printr-o g�ndire eminamente reproductivă, la alţii se va manifesta dominanţa operativităţii divergente, care defineşte o g�ndire prin excelenţă creatoare, generativă.
Evoluţia ontogenetică a operaţiilor g�ndirii. G�ndire autentică dispune de structuri operatorii, complete, bine elaborate şi trainic consolidate. Acestea �nsă nu sunt date a priori şi nici nu apar dintr-o dată, imediat după naştere.  J. Piaget a stabilit patru asemenea stadii principale, �n interiorul fiecăruia delimit�ndu-se substadii: I. Stadiul acţiunilor sensori-motorii (inteligenţa sensori-motorie); II. Stadiul preoperator (inteligenţa preoperatorie); III. Stadiul operaţiilor concrete; IV. Stadiul operaţiilor formale.

I. Stadiul sensori-motor (0-2 ani) se �mpleteşte str�ns cu formarea structurilor perceptive, implic�nd o serie de achiziţii esenţiale pentru geneza g�ndirii: schema obiectului permanent, constantele formei, mărimii şi culorii, schema cauzalităţii obiective, schema anticipativă a transformărilor spaţio-temporale. La acest stadiu, dominantă este interacţiunea simţurilor, �ndeosebi a văzului, tactului şi auzului, cu motricitatea, mai ales cu mişcările obiectuale ale m�inilor.

II. Stadiul preoperator (2-7 ani) are drept caracteristică principală dezvoltarea schemelor şi structurilor verbale ale limbajului şi �mpletirea acţiunilor directe asupra obiectelor cu funcţia designativ-cognitivă şi reglatoare a cuv�ntului: unitatea imagine-denumire şi imagine-cuv�nt-mişcare (acţiune). Cuv�ntul devine principalul instrument de vehiculare a datelor experienţei senzoriale şi de mediere a trecerii transformărilor din planul extern al acţiunii �n plan intern mental. Ca urmare, activitatea intelectului trece de la invarianţii individuali la invarianţii de clasă, generali (conservarea cantităţii obiectului �n cadrul relaţiei sale cu alte obiecte, prin centrări succesive asupra mai multor elemente ale situaţiei. Procesul ajunge p�nă �n pragul operaţiei, anunţ�ndu-i apariţia iminentă. Dar, deocamdată, nu există nici deducţie, nici operaţie reală: copilul corectează pur şi simplu o eroare, dar cu �nt�rziere şi ca reacţie la propria sa exagerare (vezi cazul iluziilor perceptive), iar cele două relaţii sunt considerate alternativ, �n loc să fie multiplicate logic. Avem de-a face doar 13.cu un fel de reglare intuitivă, nefiind vorba de un mecanism operator propriu-zis.

III. Stadiul operaţiilor concrete (7-11 ani) se caracterizează prin apariţia şt intrarea �n funcţie a structurii operatorii propriu-zise, cu proprietăţile sale specifice – reversibilitatea, tranzitivitatea, asociativitatea. G�ndirea �n ansamblul său, ca sistem unitar, se comută pe o nouă schemă de organizare şi funcţionare. Operaţia ca atare se aplică �n acest stadiu cu precădere asupra obiectelor concrete sau imaginilor lor, dar ea se va caracteriza �n toate �mprejurările prin realizarea explicită sau implicită a raporturilor de identitate, compunere, tranzitivitate, prin conservarea ansamblului, pe realizarea unor „grupări“ bazate pe decentrări mediate.

Operaţiile concrete constituie un procedeu de sistematizare doar a fenomenelor existente �n momentul dat. Copilul – poate sistematiza („asimila“) lucrurile pe care le �nt�lneşte, dar nu este capabil �ncă să aibă de-a face cu ceea ce nu se află nemijlocit �n faţa lui sau cu ceea ce nu i-a fost dat �n experienţa anterioară (Piaget, 1971). Copilul nu poate ieşi din limitele informaţiei care i se dă pentru a descrie sistematic tot ceea ce se poate produce.

IV. Stadiul operaţiilor formale (11-14 ani) se caracterizează prin comutarea �ntregii structuri operatorii pe un suport intern (limbajul intern), pe un sistem coerent de semne şi simboluri, detaşate de obiectele şi imaginile concrete. G�ndirea dovedeşte dimensiunea proiectivităţii şi a ipoteticităţii, graţie căreia ea transcende limitele lui acum şi aici, purt�nd acţiunea �n sfera abstractului, a posibilului.
Esenţa operaţiilor formale rezidă, prin urmare, �n „implicaţii“ şi „incompatibilităţi“ stabilite �ntre propoziţii, care exprimă ele �nsele clasificări, serieri etc. Efectul calitativ al acestei restructurări este apariţia capacităţii de a soluţiona „probleme“ cu caracter abstract, care nu se sprijină pe date faptice concrete, nemijlocit perceptibile.
G�ndirea formală constă �n a reflecta operaţiile interiorizate asupra realului şi a utiliza rezultatele acestei reflectări. Conţinuturile transformărilor sunt aceleaşi ca şi �n cazul g�ndirii concrete, fiind vorba tot de sarcini de clasificare, ordonare, permutare, asamblare, transfer, de stabilire de relaţii etc.; dar acestea nu se mai grupează ca structurări ale acţiunii şi realităţii, ci ca propoziţii care exprimă aceste operaţii.
Proprietăţile operaţiilor mentale din perspectivă genetică.
Principalele proprietăţi pe care le pune �n evidenţă dinamica evolutivă a operaţiilor sunt: completitudinea, generalitatea, specificitatea instrumentală şi automatizarea.

14.Completitudinea ne arată dacă o operaţie a parcurs sau nu, �n procesul formării sale, toate etapele genetice – formarea reprezentării prealabile despre sarcină şi orientarea iniţială �n raport cu elementele ei, acţiunea �n plan extern cu obiectele concrete sau cu imaginile „materializate“ ale lor, desfăşurarea �n planul limbajului extern şi al reprezentărilor, interiorizarea mediată de succesiuni ale abstractizărilor şi generalizărilor verbale. Pentru a fi eficientă, operaţia trebuie să parcurgă toate aceste etape, neparcurgerea uneia sau alteia făc�nd-o fragilă şi fluctuantă.
Generalitatea reflectă sfera de aplicabilitate reală a unei operaţii. Ea dă răspuns la �ntrebarea „c�t de multe şi variate sarcini concrete pot fi abordate şi rezolvate prin intermediul operaţiei date?“ Aceasta va fi cu at�t mai eficientă, cu c�t are o aplicabilitate mai �ntinsă. Ca atare, �n programul de instruire se impune ca generalitatea fiecărei operaţii să figureze ca obiectiv obligatoriu de atins.
Specificitatea instrumentală exprimă legătura selectivă şi orientată dintre operaţiile particulare şi tipul de sarcini la care se aplică. Această proprietate ne arată că oric�t de ridicat este gradul de generalitate al unei operaţii, ea nu poate fi universal aplicabilă şi nu va putea fi suficientă pentru abordarea şi rezolvarea tuturor sarcinilor posibile. Rezultă deci că fiecare operaţie vizează o anumită categorie de sarcini şi ea trebuie proiectată şi elaborată prin raportare directă la categoria respectivă. Operaţiile se formează pentru a servi ca „instrumente ale minţii“ �n rezolvarea diferitelor situaţii de viaţă.
Automatizarea reflectă gradul de integrare şi consolidare a operaţiilor şi ea rezidă �n eliminarea verigilor de prisos şi a „timpilor morţi“ şi �n comprimarea traiectoriei de desfăşurare. Ating�nd un nivel optim de automatizare, operaţiile se realizează cu promptituditne, rapid, fără a reclama reglajul conştient-voluntar permanent.
B. Blocul conţinuturilor
Ca proces de cunoaştere cu funcţie reflectorie şi de modelare informaţională presupune �n mod obligatoriu existenţa unor conţinuturi specifice, asupra cărora să se aplice operaţiile. Sursa primară a acestor conţinuturi se află �n lumea externă, iar izvorul lor �l reprezintă datele senzoriale. Acestea nu se �ncorporează ca atare �n structura internă a g�ndirii, ci filtrate şi prelucrate succesiv, la diferite niveluri de generalitate, abstracţiune şi esenţialitate.
„Elementul“ constitutiv bazal al structurii ei de conţinut este noţiunea, iar elementele supraordonate, de rang cognitiv superior, sunt judecata şi raţionamentul.

15.Noţiunea este acea entitate informaţională internă care integrează determinaţii (�nsuşiri) semnificative, esenţiale, necesare şi comune unui număr mai mare sau mai mic de obiecte (fenomene) reale sau imaginare.
Noţiunea, o dată elaborată, se include �n structura de conţinut stabilă a g�ndirii, oferind un material calitativ superior de lucru pentru blocul operaţiilor. Astfel, atitudinea şi comportamentul epistemic faţă de realitate vor avea trăsături diferite atunci c�nd se �ntemeiază pe o mediere noţională, comparativ cu situaţia c�nd pe prim plan se impune medierea senzorială.

Criteriul de relevanţă sau de esenţialitate ne permite să apreciem gradul de adecvare a conceptului la realitatea modelată. Pe baza acestui criteriu, devine legitimă �mpărţirea noţiunilor lor �n empirice şi ştiinţifice.
Logica a pus �n evidenţă două determinaţii principale ale noţiunii: volumul şi sfera.
După natura conţinutului, noţiunile au fost �mpărţite �n concrete şi abstracte. Concretă este considerată acea noţiune care are un suport imagistic direct, put�nd fi reprezentată (ex., noţiunea de casă, de floare etc.). Noţiunea abstractă conţine �nsuşiri desprinse şi detaşate de contextul şi suportul lor sensibil, devenind imposibil de reprezentat (ex. libertate, dezvoltare, �nţelepciune, contradicţie etc.).
Deşi o noţiune subordonează numeroase specii şi varietăţi de obiecte, �n mod curent, una dintre acestea, ca urmare a frecvenţei �n experienţa cotidiană, se va desprinde ca prototip (M. Miclea, 1995). Astfel, �n comunicarea obişnuită, atunci c�nd dorim să exemplificăm o noţiune, ne referim la un prototip, care ne este mai familiar.
Noţiunea �n sine nu �nseamnă dec�t o sumă de potenţialităţi cognitive �n raport cu obiectele pe care ea le reprezintă. Despre ea nu se poate afirma nici că este adevărată, nici că este falsă. Dar ea este o posibilitate de a formula o serie de judecăţi cu privire la o anumită clasă de obiecte sau fenomene. Prima modalitate de a dezvălui şi pune �n circuitul cognitiv actual conţinutul unei noţiuni este definiţia.
Schema de definire a unei noţiuni variază �n funcţie de scopul urmărit şi de criteriul adoptat. �n accepţiunea logicii, o definiţie veritabilă este doar aceea care se poate realiza prin genul proxim şi diferenţa .�n practică, nu este �ntotdeauna uşor şi posibil să dăm astfel de definiţii; �n mod frecvent, recurgem la definiţii enumerativ-descriptive, funcţionale, genetice,de compoziţie.

In cadrul g�ndirii, noţiunile nu sunt dispuse la �nt�mplare, haotic, ci ele se ordonează şi se ierarhizează sistemic, alcătuind ceea ce se cheamă piramida noţiunilor. Aceasta este structurată pe verticală după criteriul gradului de 16.generalitate, iar pe orizontală după criteriul coordonării semantice modale. Spre baza piramidei sunt dispuse noţiunile cu sfera cea mai mică şi volumul cel mai mare: noţiuni individuale, �n continuare, la etajele superioare, se situează noţiunile cu sfera din ce �n ce mai mare şi volumul din ce �n ce mai mic – particulare, generale, iar la v�rful piramidei, se plasează noţiunile cu gradul cel mai �nalt de generalitate posibil – categoriile supraordonate
Suportul „material“ al noţiunii este cuv�ntul. �n mod normal, la nivelul omului, orice noţiune se obiectivează şi se exprimă printr-un cuv�nt. Trebuie �nsă făcută distincţia �ntre cuv�ntul-imagine, prin care se fixează şi se exprimă percepţia sau reprezentarea (ca produse imagistice), şi cuv�ntul-noţiune.

Judecata este un construct informaţional mai complex şi relativ stabil ce se formează prin realizarea unor relaţii şi coeziuni logico-semantice definite �ntre două sau mai multe noţiuni. �n această ipostază, ea devine o componentă de conţinut a g�ndirii, put�nd fi stocată ca atare �n blocul memoriei pentru uzul ulterior. Ea se integrează �n memorie la un nivel superior faţă de noţiuni, nivel pe care-l putem numi propoziţional sau serie „semantică“, delimitată prin indici speciali de „identitate“ de celelalte. Din punct de vedere cognitiv, ea are o valoare superioară �n comparaţie cu noţiunea, reflect�nd realitatea mai complet, �n mod dinamic şi relaţional. Ea dezvăluie şi precizează conţinutul noţiunii, afirm�nd sau neg�nd ceva despre altceva. �n structura sa, din punct de vedere logic, intră �ntotdeauna doi termeni esenţiali – Subiectul (S) şi Predicatul (P), reuniţi printr-o verigă denumită copulă �
�n conţinutul g�ndirii intră o mare diversitate de judecăţi, cu adresabilitate modală diferită: judecăţi de existenţă, judecăţi de valoare, judecăţi particulare, judecăţi universale, judecăţi simple, judecăţi complexe etc. Ele au fiinţat iniţial ca obiect al unui proces viu de g�ndire, apoi ca produs – formularea finală, şi, �n ultima instanţă, se stochează �n structura de conţinut a g�ndirii pentru uzul ulterior
Raţionamentul este cel de-al treilea nivel de integrare a conţinutului informaţional al g�ndirii; fiind reprezentat de constructele discursive. .�ncadrarea raţionamentului �n structura de conţinut a g�ndirii este justificată de faptul că el determină o atitudine epistemică de rang superior a subiectului faţă de realitate, dezvolt�nd aspecte de ordin relaţional şi interacţional complexe ale acesteia (contiguităţi şi corespondenţe spaţio-temporare, succesiuni, incluziuni şi disjuncţii, probabilităţi, cauzalitate etc.).
17.C. Blocul produselor

Produsul este un element esenţial �n structura g�ndirii şi �n definirea finalităţii ei ca proces (sau activitate mintală). Acesta răspunde la �ntrebarea: „ce s-a obţinut sau ce a rezultat la capătul unui şir finit de transformări aplicate unui anumit conţinut sau unei situaţii date la �intrare�?“.
�n funcţie de specificul „stimulului“ care a declanşat procesul g�ndirii, produsele pot fi o noţiune, un principiu, o relaţie, o lege, un răspuns (afirmativ sau negativ), o decizie, o soluţie (la o problemă) etc. Toate acestea au ca trăsături comune interiorizarea şi caracterul ideal (fiinţarea ca entităţi mentale, de esenţă informaţională).
Ca verigă finală a unui proces orientat spre scop, produsele g�ndirii suportă operaţiile verificării (testării) şi evaluării pe baza unor criterii de adevăr (corectitudine) şi semnificaţie instrumental-adaptativă
�n dinamica generală a g�ndirii, desprinderea şi reţinerea produsului ca „element constitutiv specific“ prezintă o importanţă metodologică, �ntruc�t creează momente de discontinuitate absolut necesare �n delimitarea proceselor finite, subordonate şi reglate de o finalitate concretă.
Din punct de vedere al persistenţei �n timp, produsele g�ndirii se pot �mpărţi �n două categorii: produse pentru uzul imediat (pasagere), care, satisfăc�nd „starea de necesitate“ pentru care au fost obţinute, �şi pierd actualitatea şi ies din structura de conţinut a g�ndirii; produse pentru uzul ulterior (ex., noţiunile, principiile, legile), care se stochează �n structura de conţinut, devenind verigi componente ale unor noi procese de g�ndire (�n viitor).
D. Blocul relaţiilor Termenul de „relaţie“ este polisemic el fiind utilizat �n sensuri şi situaţii variate: de acţiune (a relata ceva), caracteristică a două sau mai multor lucruri �ntre care există un anumit raport, legătură de interdependenţă, de interacţiune, de analogie etc., legătură asigurată printr-un mijloc de transport,. cale de comunicaţie, legătură de afaceri sau profesională �ntre persoane, funcţii de relaţie (�n biologie), ecuaţii (�n matematică).
O dovadă �n plus �n favoarea ipotezei că relaţia este o a patra dimensiune (componentă) distinctă a structurii g�ndirii o constituie faptul că ea se formează şi se �nvaţă �n mod special, �ntocmai ca operaţia şi noţiunea, judecata sau raţionamentul.

Fiecare din tipurile enumerate mai sus face obiectul unei definiri şi al unei exersări sistematice prin exemplificări şi aplicaţii la situaţii concrete.
18.Pe măsură ce se formează şi consolidează, blocul relaţional se intrică �n celelalte blocuri componente ale g�ndirii, �ndeosebi �n cele ale operaţiilor şi conţinuturilor, restructur�ndu-le şi reorganiz�ndu-le.
5.Enumerati formele modale de procesare-integrare a informatiei la nivelul gandirii
G�ndirea reprezintă nivelul cel mai �nalt şi cel mai complex de prelucrare şi utilizare a informaţiei despre realitatea obiectivă nemijlocit perceptibilă, despre posibil şi despre imposibil. �n realizarea acestei complexe prelucrări sau procesări, g�ndirea nu urmează o traiectorie unică şi liniară; ea pune �n evidenţă trei forme (direcţii) modale ale acestei procesări, şi anume: a. forma de procesare inductivă; b. forma de procesare deductivă şi c. forma de procesare analogică.

A. Procesarea inductivă - este nemijlocit stimulată şi susţinută de percepţii şi reprezentări şi acţionează iniţial asupra obiectelor şi fenomenelor concrete. Ca urmare, traiectoria pe care se va �nscrie o asemenea procesare va avea un sens ascendent, de la individual, particular către general, universal, de la situaţional, �nt�mplător către legic, necesar.
La „intrare“, avem �ntotdeauna de-a face cu o mulţime de �nsuşiri, obiecte, situaţii etc., date nu neapărat simultan, ci şi succesiv, �n timp, iar la „ieşire“ – cu un produs integrat, generalizat.
Situaţiile (sarcinile) cu care se confruntă g�ndirea �n inducţie ar fi de trei genuri: a. formarea de concepte; b. dezvăluirea şi formularea unei reguli, a unui principiu, a unei legi; c. dezvăluirea şi inducerea unei structuri.
a. �n formarea de concepte, procesarea informaţiei este subordonată inducerii unei proprietăţi de la o parte a elementelor unei mulţimi la �ntreaga mulţime.
b) �n activitatea sa cotidiană, omul are de-a face cu mulţimi de obiecte izolate şi cu sarcina de grupare a lor �n clase prin reluarea şi generalizarea �nsuşirilor comune şi semnificative (esenţiale), dar şi cu diferite tipuri de relaţii şi raporturi care apar ca purtătoare ale unei informaţii specifice şi care deschid cunoaşterii perspective noi.
Un caz aparte al inducţiei raporturilor şi relaţiilor este inducţia legilor.


1 Legea este �n esenţă tot o relaţie, un raport. Ea caracterizează �nsă nu at�t starea, c�t mai ales dinamica sau desfăşurarea evenimentelor, aflate �ntr-o anumită interacţiune sau interdependenţă.
Tăria sau intensitatea dependenţei dintre condiţie şi eveniment pot varia, determin�ndu-se astfel două mari categorii de legi: dinamice şi statistice.
19.Legea dinamică reflectă o legătură necesară, de tip cauzal, �ntre cei doi termeni ai relaţiei E şi A. Astfel, fiind dat E, A se produce �n mod sigur, E devenind cauza lui A, iar A – efectul lui E.
Legea statistică exprimă o legătură posibilă, dar nu neapărat necesară, �ntre condiţii şi evenimente (E şi A). Astfel, fiind dat ansamblul de condiţii E, evenimentul A se poate produce, dar el poate şi să nu se producă.
Inducţia legilor statistice se ia �n două planuri: obiectiv, reflect�nd dependenţele reale dintre ansamblul dat de condiţii şi un anumit eveniment, şi subiectiv, reflect�nd predicţia subiectului �n legătură cu deznodăm�ntul concret, �ntr-o situaţie dată, a desfăşurării fenomenelor �nt�mplătoare sau probabile.
c. Inducţia structurilor constă �n relevarea unei relaţii specifice �ntre două elemente şi generalizarea ei asupra altor elemente. Structura este, �n acest caz, un invariant relaţional, care rezultă şi se susţine nu de elementele luate �n sine, ci de coraportarea lor reciprocă.
Structurile există �n toate domeniile realităţii şi descoperirea lor constituie unul din obiectivele majore ale cunoaşterii ştiinţifice.
B.    Procesarea de tip deductiv
Caracteristica generală a acestei procesări rezidă �n aceea că ea are o traiectorie cu sens descendent: porneşte de la general (un principiu, o regulă, o idee etc.) şi merge spre particular, individual.
După structură şi complexitate, procesarea deductivă directivă se realizează �n trei forme (variante) de inferenţă: a. imediată; b. forma silogistică; c. forma ipotetico-deductivă şi d. forma lineară.
a. Procesarea deductivă imediată se caracterizează prin stabilirea unei legături necesare, directe �ntre judecata permisă şi judecata-concluzie. Corectitudinea sau evocarea conţinutului procesării �n acest caz sunt determinate cu precădere de respectarea sau nerespectarea condiţiei de distribuire a termenilor.
b. Procesarea de tip silogistic realizează un raţionament deductiv mediat, alcătuit doar din trei propoziţii (judecăţi) categorice, din care două sunt premise, iar a treia – concluzie. Medierea �n acest caz este reprezentată de propoziţia care se interpune �ntre prima propoziţie şi concluzie.
Socrate este om.-Socrate este muritor.
Au fost �ntreprinse cercetări pentru explicarea mecanismelor psihologice care stau la baza „constituirii“ silogismului. Dintre modelele explicative mai „cunoscute“ menţionăm următoarele: modelul lui Erikson (1978), modelul lui Johnson – Laird (1980) şi modelul proabilităţilor subiective
20.1.Modelul lui Erikson vizează evidenţierea şi analiza fazelor pe care le parcurge procesarea �ntr-o schemă de tip silogistic. Sunt identificate trei faze principale: a. reprezentarea, care există �n proiecţia informaţiei din premise �n spaţiul reprezentaţional-intern, lu�nd o formă asemănătoare diagramelor Venn;
b.    combinarea reprezentărilor, după principiul subordonării particularului faţă de general (conţinutul semantic al premisei minore se indexează ca „parte“ a conţinutului semantic al premisei majore);
c.    alegerea etichetei verbale pentru exprimarea sau descrierea concluziei.
2.    Modelul lui Johnson-Laird este �ntemeiat pe afirmarea necesităţii de a realiza o analiză aşa-zisă ecologică in situ a raţionamentului, sarcinile (silogistice) fiind exprimate �n limbaj natural., In acest caz, procesarea pentru ajungerea la concluzie cuprinde următoarele verigi:
a.    reprezentarea premiselor, analoagă diagramelor Venn -subiecţii �şi reprezintă o clasă prin imaginea unui număr arbitrar ales dintre membrii ei“
b.    combinarea euristică a reprezentărilor premiselor (aceasta reflectă specificul desfăşurării raţionamentului �n plan psihologic);
c.    formularea mai multor concluzii �n contextul unui „experiment mental“; d. verificarea concluziilor (aici se apelează deja la logică, fiind reţinută de fiecare dată doar concluzia care concordă cu regulile acesteia).
3.    Modelul probabilităţilor subiective �şi propune să surprindă intricarea factorilor conativi (trăiri emoţionale, dorinţe, expectaţii) �n procesul de raţionare..
Cele trei modele prezentate mai sus nu sunt reciproc antagonice şi exclusive, ci mai cur�nd complementare, pentru că, aşa cum am văzut, fiecare se centrează pe o anumită coordonată particulară a raţionamentului silogistic.
O altă grupă de cercetări experimentale asupra procesării deductive silogistice au pus �n evidenţă unele particularităţi psihologice determinate at�t de forma premiselor-universal afirmativă-universal negativă, particular afirmativă-particular negativă – (aşa-numitul efect de atmosferă), c�t şi de figura �n care se realizează silogismul (efectul figural).
4.    Efectul de atmosferă se concretizează �n c�teva tendinţe semnificative ale subiecţilor �n desprinderea concluziei, şi anume: a. c�nd cel puţin o premisă este negativă, majoritatea subiecţilor tind să deducă o concluzie negativă; b. dacă cel puţin o premisă conţine cuantificatorul particular „unii“, este cel mai puternic favorizată tendinţa de deducere a unei concluzii particulare; c. dacă se exclud cele două situaţii anterioare, 21.tendinţa cea mai frecventă va fi aceea de a deduce o concluzie universal afirmativă .
Cel de al doilea efect – figural – a fost descoperit de cercetătorul englez Johnson-Laird (1980). Prezent�nd subiecţilor un silogism �n figura a IV-a (P-M M-S) majoritatea dintre ei (85%) a manifestat tendinţa de a deduce concluzia de formă P-S. Reformul�nd �nsă acelaşi silogism �n figura I (M-P S-M) s-a modificat radical tendinţa �n deducerea concluziei: 85% din numărul subiecţilor au optat pentru concluzia de forma S-P.
c.    Procesarea ipotetico-deductivă sau condiţionată este mai puţin studiată din punct de vedere psihologic dec�t celelalte forme. Aceasta se explică prin natura ambiguă a condiţionalului. Sub una şi aceeaşi expresie condiţională se pot ascunde legături diferite: • o relaţie de antrenare logică (ex.: „Dacă soarele a asfinţit, atunci se lasă seara“. „Soarele a asfinţit. Deci, se lasă seara ); • o relaţie cauzală (exemplu „Dacă bate v�ntul, frunzele copacilor se mişcă. Bate v�ntul. Deci, frunzele copacilor se mişcă“); • o relaţie de conformare (ex.: Dacă plouă, ia umbrela. Plouă. Deci, ia umbrela“).
d.    Procesarea deductivă liniară realizează o transformare de tip tranzitiv. Raţionamentul pe care se �ntemeiază are două premise, fiecare din ele exprim�nd o relaţie dintre doi termeni.
Cel puţin un termen este dat �n ambele premise. Sarcina care angajează procesarea deductivă liniară constă �n a cere subiectului să stabilească o relaţie �ntre doi termeni neadiacenţi (care nu sunt daţi �n aceeaşi premisă).
Iată un exemplu de astfel de sarcină:
Petre este mai harnic dec�t Vasile.
Ion este mai leneş dec�t Vasile.
Care este cel mai harnic?
Răspunsul corect este: Petre este cel mai harnic.
C.    Procesarea analogică - psihologic, o structură de g�ndire analogică manifestă o deschidere deosebită la similitudine şi conexiune. Ea posedă atributul operaţional specific de a extrage „sugestii“ de rezolvare a unei probleme de un anumit tip sau dintr-un anumit domeniu din rezolvarea unei probleme de un alt tip sau dintr-un alt domeniu de a găsi criterii pentru formularea unei explicaţii comune pentru o categorie aparent eterogenă de fenomene
Spre deosebire de procesarea deductivă, �n procesarea analogică legătura dintre premise şi concluzie are un caracter ipotetic, probabilist şi nu unul strict necesar. Trăinicia ei va depinde de gradul de esenţialitate, diversitate şi reprezentativitate al �nsuşirilor comune, precum şi de natura �nsuşirii transferate.
22.Satisfacerea acestei condiţii depinde de calitatea g�ndirii �nsăşi, de profunzimea ei, de informaţia de care dispune ea la momentul dat.
Toate cele trei forme modale de procesare a informaţiei �n cadrul g�ndirii se �nt�lnesc la fiecare individ, dar predarea şi nivelul de elaborare şi funcţionare a lor diferă �n limite foarte mar de la o persoană concretă la alta. Aceasta face ca tabloul real al g�ndirii să fie mult mai complex şi greu incapsulabil �n canoane, dec�t cel prezentat de logică. �n consecinţă, schemele oferite de logică pot fi doar parţial utilizate �n cercetare psihologică şi �n analiza/explicarea desfăşurării in vivo a g�ndirii.
6. Caror tipuri de procesari se opune rezolvarea de probleme?
Domeniul specific �n care se activează şi se pun �n relaţie finalistă toate cele patru blocuri componente ale g�ndirii �l constituie rezolvarea problemelor �n sens larg. „Problema“ sau „situaţia problematică“ reprezintă stimulul autentic al oricărui proces veritabil de g�ndire.
Rezolvarea problemelor se opune altor tipuri de procesări, �n care ponderea principală revine „programelor rutiniere“, executive, automatizate, cum sunt, de pildă, operaţiile de calcul la omul adult.
Noţiunea de problemă a fost utilizată �n psihologie �n accepţiuni diferite de către diversele orientări sau şcoli.
Behaviorismul consideră problemă orice situaţie-stimul pentru care organismul ca �ntreg nu are elaborată, prin �nvăţare anterioară, o schemă de răspuns, fiind obligat să procedeze prin �ncercări şi erori succesive .
Gestaltismul lega existenţa problemei de un „dezechilibru“ �ntre subiect şi mediu, creat de omiterea sau �ntreruperea unor verigi ale c�mp ului relaţional (W. K�hler, 1929).
Corespunzător rezolvarea, la behavioristi, consta �n formarea de operaţii şi algoritmi adecvaţi, prin eliminarea verigilor de prisos – fie pe baza �ntăririi, fie ca urmare a acţiunii legii efectului – iarla gestaltisti, �n apariţia spontană a unor „tendinţe determinante“, care să ducă la �nchiderea circuitelor �ntrerupte (principiul „insight-ului“).
După părerea noastră, o definire mai riguroasă a problemei o realizează psihologia cibernetică. Aceasta ia �n considerare două aspecte: unul obiectiv şi altul relaţional-subiectiv.
Aspectul obiectiv se referă la o situaţie externă �n sine şi se evaluează prin prisma criteriului de nedeterminare, adică al numărului de alternative posibile din care urmează să se facă alegerea. Astfel, din punct de vedere obiectiv, pentru a exista o situaţie problematică trebuie să existe cel puţin două variante (alegeri) cu probabilităţi apropiate. Alternativa este generată fie de omiterea unor elemente (date) �n problemă, fie de o prezentare �n 23.dezordine (entropică) a datelor, fie, �n sf�rşit, de pragul scăzut de discriminare �n raport cu alte situaţii problematice. Finalmente, se poate spune că, �n plan obiectiv, o problemă este cu at�t mai dificilă şi mai complexă, cu c�t gradul său de nedeterminare este mai mare.
Aspectul relaţional-subiectiv se referă la „efectul global“ pe care �l produce asupra unui individ concret contactul cu situaţia considerată obiectiv ca problematică. Acest efect va fi o rezultantă a „�nt�lnirii“ dintre nedeterminarea sau entropia ce caracterizează situaţia externă şi determinarea sau negentropia (organizarea informaţională) care caracterizează sistemul cognitiv al subiectului. Dacă �n profilul de stare al subiectului nu se �nregistrează nici o perturbaţie, atunci se poate afirma că situaţia dată este asimilată pe loc şi ea nu constituie pentru subiectul �n cauză o problemă. Dimpotrivă, dacă �n profilul actual de stare a subiectului se produce o oscilaţie, situaţia neput�nd fi „asimilată“ dec�t printr-un şir de transformări speciale, atunci ea dob�ndeşte şi din punct de vedere subiectiv atributul problematicului.
Corel�nd cele două aspecte obiectiv şi subiectiv –‘ obţinem o clasificare mai adecvată a problemelor, �n două mari clase: probleme bine definite, care au un număr precis delimitat de evenimente (date), de secvenţe, şi o soluţie pentru a cărei verificare există un test neechivoc; probleme slab definite, care nu permit o analiză completă a datelor şi nu dispun de teste univoce de validare a soluţiei.
După forma de codificare sau prezentare, avem probleme situaţional-intuitive, elementele situaţiei problematice fiind obiecte, imagini sau scheme, şi probleme simbolic-abstracte, �n care datele sunt exprimate verbal sau prin simboluri alfa-numerice (probleme de logică, probleme de fizică, probleme de matematică).
Forma de codificare prezintă o importanţă psihologică deosebită pentru desfăşurarea procesului de rezolvare şi ea trebuie neapărat luată �n considerare �n analiza finală a datelor cercetării.
Ca urmare, răm�n�nd la clasificarea pe care am prezentat-o mai sus, trebuie să amintim că cele două clase de probleme, bine definite şi slab definite, sunt abordabile şi rezolvabile pe căi diferite şi prin strategii diferite: cele .bine definite – pe cale şi prin procedee algoritmice, iar cele slab definite – pe cale şi prin procedee euristice.
Din punct de vedere operaţional, o problemă poate fi reprezentată �n două moduri: reprezentarea pe baza mulţimilor şi reprezentarea pe baza unui spaţiu de explorare .
24.�n termenii mulţimii, o problemă se defineşte astfel: „Este dată o mulţime A; să se găsească un număr sau o submulţime a lui A care să posede proprietăţile specificate – Ei, numite mulţime-scop sau soluţie. �ntr-o serie de cazuri, o asemenea reprezentare permite descompunerea problemei iniţiale �ntr-o serie de subprobleme, fiecare din ele put�nd fi descrisă �n acelaşi fel.
Reprezentarea-explorarea caracterizează problemele de tipul demonstrării teoremelor �n care, de la o secvenţă de axiome sau teoreme date iniţial, se obţine o expresie finală prin aplicarea unei succesiuni de operatori.
Dinamica procesului de rezolvare a unei probleme. Problem Solver, au dat o descriere riguroasă a abordării problemei şi pornesc de la noţiunea de „spaţiu problematic“, care desemnează:
a. o mulţime de elemente?’ care sunt structuri simbolice, fiecare din ele reprezent�nd o stare a cunoştinţelor despre sarcină;
b. o mulţime de operatori K, care sunt procese informaţionale, fiecare gener�nd noi stări de cunoştinţe, pornind de la stările de cunoştinţe date;
c. o stare iniţială de cunoştinţe, �0, care reprezintă cunoştinţele despre sarcină pe care subiectul le are la start;
d. o problemă care este formulată prin aplicarea operaţiilor K;
e. cunoştinţele totale disponibile, pe care subiectul le posedă �n starea iniţială (de start) şi pe parcursul secvenţelor de aplicare a operaţiilor K.
�n constituirea verigilor de mai sus intră, �n ordine, următoarele genuri de informaţie:
1. informaţia dinamică temporară, creată �n cadrul unei singure stări de cunoştinţe;
2. starea de cunoştinţe �nsăşi, ca informaţie dinamică despre sarcină;
3. elementele extrase din structurile simbolice adiţionale, păstrate �n memoria de lungă durată sau �n „memoria externă“ (starea de cunoştinţe existentă);
4. informaţia de edificare privind modelul �n care o stare de cunoştinţe a ajuns la punctul dat şi ce alte acţiuni au mai fost efectuate �n cadrul tării respective, cu ocazia explorărilor ei anterioare;
5. accesul informaţional la alte stări de cunoştinţe, care au fost „�mplinite“ anterior şi se păstrează actualmente �n memoria de lungă durată sau �n cea externă;
6. informaţia de referinţă, care răm�ne constantă pe parcursul procesului de rezolvare a problemelor, fiind disponibilă �n memoria de lungă durată sau �n cea externă.
25.�n cursul rezolvării problemei, se acumulează cunoştinţele; secvenţele deja parcurse se stochează �n memoria de lungă durată sau �n cea „externă“ şi aceasta permite realizarea reversibilităţii, g�ndirea put�nd reface traiectoria �n sens invers, de la starea actuală la cea iniţială, cu restructurări calitative ale strategiei. C�nd secvenţele anterioare sunt eronate, aşa cum se �nt�mplă �n cazul multor probleme noi, stocarea lor nu este necesară şi nici utilă. De aceea, memoria nu trebuie să fie pur cumulativă, ci organizaţională, selectiv-evaluativă şi clasificatoare.
Deoarece, �n principiu, spaţiul problematic este �nchis, �n aria operaţiilor care transformă o stare de cunoştinţe �n alta, programul informaţional activ răm�ne �ntotdeauna finit, el raport�ndu-se la o situaţie problematică dată. Iar cum orice situaţie problematică este circumscrisă �n interiorul unor coordonate mat mult sau mai puţin definite, rezolvarea ei presupun�nd modificări ale acestor coordonate, devine necesar a se opera o distincţie �ntre „spaţiul-stare“ şi „spaţiul-acţiune“. �n majoritatea domeniilor, soluţiile la probleme sunt specificate prin: caracteristicile unei stări terminale pornind de la o stare iniţială şi av�nd �n vedere condiţiile privind transformările admisibile de la o stare la alta şi, uneori, caracteristicile stărilor intermediare.
�n faţa unei probleme, subiectul se comportă ca un sistem adaptativ, adică, el caută �n spaţiul problematic „stările cele mai convenabile“, fie folosind algoritmi bine determinaţi, fie apel�nd la procedee euristice de explorare-testare-alegere. Traiectoria conduitei sale trebuie �nsă raportată �ntotdeauna la exigenţele care constituie aşa-numita „textură relevantă“ a ambianţei, pe care au descris-o Tolman şi Brunswick (1935). Printr-o asemenea raportare, se desprind invarianţii de problemă – anumite condiţii ce trebuie respectate �n mod obligatoriu, indiferent de „individualitatea“ subiectului rezolvitor (fie el copil, adult sau ordinator).
1.Prima şi cea mai importantă condiţie o reprezintă existenţa obiectivului sau scopului, care răm�ne constant, şi ea postulează desfăşurarea acţiunilor rezolutive �n direcţia simplificării şi reducerii spaţiului problematic. Se �nt�mplă adesea că, neconştientiz�nd suficient această condiţie, subiectul   complică situaţia iniţială prin introducerea unor elemente inutile de care ocup�ndu-se, se abate de la traiectoria corectă.
2. O a doua condiţie restrictivă, cu rol de invariant, subliniază necesitatea de a adapta analiza la reprezentarea internă a sarcinii, care se cere să fie c�t mai adevărată.
După cum au demonstrat cercetările experimentale, multe din diferenţele individuale �n rezolvarea problemelor provin din reprezentarea lor diferită 26.�n plan intern. (Printre altele, această reprezentare internă trebuie să fie „congruentă“ cu structura spaţiului problematic extern, altminteri poate apărea pur şi simplu un alt spaţiu problematic).
3. �n fine, cea de a treia restricţie importantă impune subiectului să subordoneze sursele externe de informaţie obiectivului final al problemei, iar nu unor secvenţe izolate ale procesului rezolutiv.
Pe baza celor de mai sus, putem delimita etapele principale ale rezolvării unei probleme:
a. Procesul iniţial (input translation), care constă �n realizarea reprezentării interne a „spaţiului ambiant“ cu relevarea �n cadrul lui a „spaţiului problematic“. �n funcţie de modul �n care se structurează reprezentarea internă, subiectul va pune �n relief, va estompa sau va elimina din c�mpul lui de acţiune soluţia problemei.
b. Activitatea de răspuns a subiectului, ce urmează formării reprezentării interne. Aceasta s concretizează �n alegerea unei metode particulare de rezolvare;
c. Aplicarea metodei alese şi controlarea gradului de adecvare a activităţii rezolutive printr-un dublu feed-back: extern – �nregistrarea şi evaluarea rezultatelor transformărilor anterioare, şi intern – verificarea respectării succesiunii operaţiilor stabilite �n „plan“ sau pe care le presupune metoda dată. Dacă cele două mecanisme feed-back atestă existenţa unei repartizări sau erori esenţiale, aplicarea metodei respective poate fi stopată.
d. C�nd metoda iniţială dă greş, subiectul are de ales �ntre trei posibilităţi: 1. de a găsi sau presupune o altă metodă: 2. de a realiza o altă reprezentare internă, ceea ce va duce la reformularea problemei; 3. de a abandona speranţa �n rezolvarea problemei, recunosc�nd-o ca fiind principial insolubilă sau ca depăşindu-i nivelul său actual de pregătire.
f. �n timpul desfăşurării operaţiilor de mai sus, o metodă poate genera probleme noi, adică „scopuri parţiale“, subiectul aleg�nd spre rezolvare una din aceste probleme derivate.
Se poate observa că procesul general de rezolvare a unei probleme are un caracter iterativ, el const�nd dintr-o serie de verigi legate �ntr-un circuit �nchis: stabilirea obiectivului; alegerea metodei, evaluarea rezultatelor, alegerea unui nou obiectiv. Se admite, de asemenea, că procesul de rezolvare a problemelor este şi recursiv: obiectivul neatins poate fi menţinut, �n pofida faptului că au fost fixate obiective noi; obiectivul iniţial poate fi reevocat după ce noile scopuri au fost atinse.
27.Recursivitatea stabileşte dependenţa dintre comportamentele care sunt separate unul de altul �n timp. Aceasta implică funcţionarea mecanismului de control şi stocarea scopurilor.
Pentru finalizarea activităţii rezolutive, sunt esenţiale formarea reprezentării interne şi metoda.
�n multe probleme, �ndeosebi de tip figural-perceptiv, aproape �ntreaga rezolvare constă �n formarea unei reprezentări interne adecvate (exemplu: „unirea printr-o singură linie, fără a ridica creionul, a celor 9 puncte, dispuse pe trei şiruri“).
Schema bloc a procesului de rezolvare a problemelor
Metoda este cea care asigură pas cu pas, sau structural global, reducerea spaţiului problematic şi transformarea nedeterminării iniţiale �n determinare. �n raport cu una şi aceeaşi formulare a problemei, pot exista mai multe metode, reprezent�nd căi alternative de ajungere la starea finală (soluţie)
7.Care sunt sursele de informaţii �n rezolvarea de probleme?
Dat fiind faptul că orice problemă apare ca o formă particulară de nedeterminare ,�n rezolvarea ei informaţia are o importanţă primordială, ea fiind indispensabilă �n: formarea reprezentării interne, �n alegerea metodei, �n estimarea rezultatelor. Permanent, �n timpul activităţii sale rezolutive, subiectul caută, extrage şi prelucrează informaţia
1. O primă sursă o reprezintă spaţiul problematic �nsuşi. Structura lui este echivalentă redundanţei: informaţia existentă �ntr-un anumit punct devine predictivă, cel puţin �n sens euristic, �n raport cu proprietăţile, legăturile sau transformările dintr-un alt punct.
Acumularea informaţiei �n cursul activităţii rezolutive se realizează pe două căi: directă, fiecare operaţie corectă permiţ�nd alegerea �n continuare a celei următoare, şi indirectă, din erorile comise fie �n alegerea procesului, fie �n aplicarea unor operatori.
2. A doua sursă o constituie ambianţa sau cadrul spaţiului problematic dat. Diferitele elemente sau semnale pe care subiectul le captează sunt utilizate ca informaţie auxiliară �n organizarea operaţiilor. Informaţia extrasă din.această sursă poate sugera legături pe care datele existente ale problemei nu le relevă, poate completa sau restructura reprezentarea internă etc.
Istoria ştiinţei ne arată că multe din marile descoperiri se datoresc �n bună măsură medierii procesului rezolutiv de informaţia extrasă �nt�mplător din ambianţă sau din alte experienţe de viaţă ale savantului (descoperirea principiului lui Arhimede, descoperirea legii gravitaţiei etc.).
3. Cea de a treia sursă o reprezintă informaţia preluată şi stocată anterior. După cum nu se poate vorbi de un nivel zero al activităţii cognitive a 28.omului, tot astfel nu putem concepe rezolvarea unei probleme pe un fond intern vid din punct de vedere informaţional sau fără un acces la o informaţie tezaurizată. Cea mai mare cantitate de informaţie utilă o furnizează memoria internă de lungă durată.
Care sunt factorii perturbatori �n procesul de rezolvare a problemelor?
Procesul de rezolvare a problemelor poate fi supus unei influenţe perturbatoare at�t din partea unor factori obiectivi, c�t şi a unora subiectivi.
A. Printre factorii obiectivi cu frecvenţa cea mai mare şi efectul perturbator cel mai puternic asupra montajului intern al subiectului, menţionăm:
1. criza de timp – rezolvarea problemei �ntr-un timp scurt sau dinainte fixat, ceea ce induce teama subiectului de-a nu se �ncadra �n limitele date; aceasta atrage după sine, �n ordine secundă, precipitarea, graba, pierderea orientării �n problemă;
2. caracterul instantaneu al contactului cu problema şi noutatea absolută a acesteia �n raport cu subiectul; aceasta determină creşterea considerabilă a nivelului iniţial de entropie al stării interne a subiectului, care va influenţa negativ orientarea prealabilă �n sarcină, stabilirea strategiei rezolutive şi alegerea metodei;
3. factorii fizici de ambianţă, �ndeosebi temperatura, umiditatea şi compoziţia aerului (prezenţa unor substanţe chimice toxice);
4. factorii sociali de ambianţă (prezenţa altor persoane devine sursă de stres pentru subiectul care se confruntă cu rezolvarea unei probleme);
5. gradul de complexitate şi dificultate al problemei (cu c�t acesta este mai ridicat, cu at�t subiectul devine mai �ncordat, mai stresat, ceea ce se repercutează nefavorabil asupra organizării activităţii rezolutive). Trebuie spus că efectul perturbator al factorilor obiectivi depinde de structura de personalitate a subiectului, de forţa Eului său, de rezistenţa la frustraţie şi stres.
B. Factorii de ordin subiectiv se interpun direct �ntre procesul rezolutiv şi problemă. Ei sunt de naturi şi intensităţi diferite, ceea ce conferă procesului rezolutiv o notă de strictă individualitate. Contactul cu problema activează nu numai structurile şi schemele operatorii ale g�ndirii sau ale cogniţiei, ci şi componentele ergice – afective, motivaţionale şi autoreglajului –‘ mecanismele şi calităţile voinţei. Atunci c�nd valorile acestora se situează sub sau depăşesc anumite limite, influenţa lor asupra procesului de rezolvare devine perturbatoare.
29.Tensiunea emoţională puternică determină reducerea considerabilă a lucidităţii, a autocontrolului şi preciziei analizei datelor problemei, care-şi pierd din pregnanţa şi semnificaţia lor logică.
Lipsa de motivaţie sau starea de hipermotivaţie se manifestă de asemenea ca factor puternic perturbator al procesului de rezolvare a problemelor. Lipsa de interes este cunoscută ca un serios obstacol psihologic �n calea performării cu rezultate bune a diferitelor sarcini de �nvăţare şi a celor din activitatea profesională.
Pe un alt plan, dar asemănător ca efect perturbator asupra procesului de rezolvare a problemelor, se situează şi supramotivaţia, semnificaţia exagerată pe care subiectul o atribuie reuşitei sau eşecului tentativei de rezolvare. Supramotivaţia determină o bulversare generală a etapelor constitutive ale procesului rezolutiv, concretizată �n activarea unor elemente de prisos şi �n centrarea excesivă pe anumite secvenţe şi neglijarea altora, poate mai importante pentru apropierea reală de soluţia problemei. Aceeaşi problemă care răm�ne nerezolvată pe fondul unei stări de supramotivaţie poate fi relativ uşor rezolvată pe fondul unei stări de motivaţie moderată („optimumul motivaţional“).
�n ceea ce priveşte autoreglajul voluntar, se dovedeşte că slăbiciunea voinţei, dificultatea de concentrare a atenţiei voluntare, lipsa de perseverenţă şi tenacitate etc. sunt sursele unor frecvente erori şi eşecuri �n rezolvarea oricărui tip de probleme.
�n fine, un factor psihologic general care poate perturba procesul de rezolvare a problemelor este oboseala intelectuală. Aşa cum au dovedit cercetările experimentale, starea de oboseală reduce considerabil capacitatea de concentrare, nivelul de activare al schemelor operatorii ale g�ndirii, succesiunea şi coerenţa logică a transformărilor �n interiorul spaţiului problematic. Erorile care apar �n cursul procesului rezolutiv vor fi, cu precădere, erori de atenţie (greşeli de calcul, omisiuni) erori de judecată (analiză) – incorecta relaţionare a datelor, �nţelegerea greşită a semnificaţiilor etc.
G�NDIREA CA PROCES DECIZIONAL
Prin decizie se �nţelege procesul cognitiv (intelectual) de gestionare a comportamentelor �n situaţii alternative, subiectul trebuind să efectueze o alegere sau alegeri succesive ale variantei optime sau cel puţin convenabile.
Clasificarea deciziilor se face după: domeniul căruia �i aparţin alternativele (economic, politic, social, medical etc.), sfera de cuprindere (globale şi parţiale), timpul aflat la dispoziţie (decizii �n timp normal şi decizii �n criză de timp), durata aplicabilităţii (decizii pe termen scurt, decizii pe termen 30.mediu şi decizii pe termen lung), importanţa obiectivului vizat (decizii minore şi decizii majore).
Indiferent de tipul de decizie, procesul de elaborare-adoptare are o schemă operaţională comună: recoltarea informaţiei despre fiecare variantă de acţiune (soluţionare), prelucrarea şi evaluarea gradului de relevanţă şi reprezentativitatc a informaţiilor recoltate, compararea variantelor (alternativelor) pe baza unor criterii de optimalitate, evaluarea preţului de cost (raportul dintre funcţia de c�ştig şi cea de pierdere) asociat fiecărei variante, formularea opţiunii pentru una din variante, transpunerea opţiunii �n decizie: „se va acţiona �n favoarea acestei variante!“.
G�ndirea trebuie să determine:
1. valorile de bază ale situaţiei;
2. valoarea aşteptată;
3. funcţia de utilitate subiectivă aşteptată;
4. valoarea efectului şi corectitudinii opţiunii.
1. Pentru delimitarea valorilor de bază ale situaţiei, subiectul trebuie să identifice informaţia relevantă pentru decizie şi să stabilească procedeul ce urmează a fi folosit, optim pentru efectuarea celei mai adecvate alegeri.
2. In situaţii cu rezultate probabile se impune determinarea valorii aşteptate. Teoria deciziei menţionează ca raţională maximizarea c�ştigurilor aşteptate �n viitorul mai �ndepărtat. �n stabilirea cursului optim al acţiunii trebuie �nsă corelate at�t valorile evenimentelor, c�t şi probabilităţile lor.
3. Probabilitatea obiectivă ar trece �n probabilitate subiectivă: subiectul va introduce „criteriile lui“ �n determinarea şanselor de apariţie a unei laturi a alternativei sau a celeilalte şi va decide sub influenţa lor. �n acest caz, avem de a face cu utilitatea subiectivă aşteptată (UA).
4. Fiecare alegere este urmată �n mod obişnuit de o evaluare critică a rezultatului obţinut. Aceasta poate duce la �ntărirea convingerii �n corectitudinea deciziei luate anterior sau o poate pune la �ndoială. Mai �ntotdeauna oamenii răm�n cu o anumită �ndoială �n ceea ce priveşte alegerile efectuate; uneori, intervine chiar regretul postdecizional: „�mi pare rău, mai bine alegeam o altă variantă“.
�n plan individual, avem de a face cu grade diferite ale respectului şi preţuirii �ntăririlor sociale respective, dar nu se poate afirma că atitudinea pozitivă s-ar reduce la zero �n raport cu toate valorile. Astfel că �ntărirea socială este luată �n calcul �n adoptarea oricărei decizii de acest fel.
�n situaţiile tranzacţionale şi de negocieri, procesul decizional dob�ndeşte un caracter iterativ: de la o stare actuală se poate reveni la situaţia iniţială;
31.�n negocieri, rezultatul final care poate fi reciproc avantajos sau unilateral avantajos, va fi condiţionat de o mulţime de variabile psihologice şi psihosociale.
G�NDIREA CA PROCES DE TEORETIZARE Prin caracterul său mijlocit, generalizat şi abstract şi prin desfăşurarea sa discursivă, pe coordonate spaţio-temporale largi, g�ndirea este singura care poate depăşi limitele senzorialului şi situaţionalului şi se poate manifesta ca activitate mentală eminamente constructivă.
Constructivitatea sa va consta, �n primul r�nd, �n elaborarea de „teorii“, adică de modele explicativ-interpretative ideal-simbolice ale realului.
Din punct de vedere psihologic, a teoretiza �nseamnă a dezvălui şi infera la nivelul faptelor empirice concrete existenţa unor relaţii, implicaţii şi semnificaţii (sensuri) generale, esenţiale, care definesc şi caracterizează o �ntreagă clasă sau un �ntreg domeniu de fenomene.
Din punct de vedere logico-semantic, teoria se defineşte ca:
a. ansamblu organizat de principii, de reguli şi legi ştiinţifice destinate descrierii şi explicării unui ansamblu de fapte;
b. ansamblu relativ organizat de idei şi de concepte care se raportează la un domeniu dat;
c. sistem de ipoteze care susţine interpretările evenimentelor;
d. cunoaştere prin prisma unor legi formal-abstracte;
e. datum-ul unui limbaj formal, al unui ansamblu de axiome şi al unui ansamblu de reguli de deducere (derivare).
Construcţiile teoretice ale g�ndirii pot porni şi se pot �ntemeia pe o realitate dată sau pot fi un produs ideal pur al g�ndirii �nsăşi, care se instituie ca o realitate sui generis sau se impune realităţii sensibile ca principiu guvernator sau modelator. Teoretizarea trebuie considerată o caracteristică esenţială şi necesară a g�ndirii. Acolo unde ea nu există, nu se poate vorbi nici de existenţa g�ndirii propriu-zise, ci doar de un intelect situaţional-sincretic.
Că teoretizarea este o determinaţie intrisecă a g�ndirii o dovedeşte şi faptul că ea se manifestă irezistibil la orice persoană normală, indiferent de nivelul de instruire şi de orizontul de cultură. �n cadrul structurilor şi schemelor operaţionale interne ale g�ndirii, experienţa cotidiană, senzorial-situaţională, este supusă aproape necondiţionat unui proces de recodare şi interpretare pentru a deveni inteligibilă şi a i se dezvălui semnificaţii şi sensuri supraordonate, generale. Forma cea mai simplă şi elementară pe care o ia teoretizarea �n acest caz este cea a „părerii“ sau „credinţei“ („sunt de părere că“, „părerea mea este că ...“, „cred că ...“, „presupun că ...“ etc.).
32.Nivelul şi calitatea procesului de teoretizare au un caracter evolutiv, perfectibil, constituindu-se ca o rezultantă at�t a evoluţiei omului �n plan istoric, c�t şi �n plan individual, ontogenetic. Din punct de vedere sincronic, diferenţele interindividuale, care se �nscriu �ntr-un registru valoric extrem de �ntins, sunt condiţionate, �n parte, de factori genetici, fiind �nnăscute (exemplu, diferenţele �n gradul de organizare structural-funcţională a creierului), iar �n parte, de factorii socioculturali (condiţiile de instruire şi educaţie).
Din punct de vedere operaţional, procesul de teoretizare se desfăşoară pe baza celor trei scheme principale ale g�ndirii �n general, respectiv: schema inductivă (teoretizarea inductivă), cu sferă generalizatoare cresc�ndă (din corelarea mai multor discursuri particulare se construieşte un discurs generalizator sintetic sau din mai multe discursuri cu aceeaşi sferă de referinţă se obţine un discurs cu o sferă supraordonată, �nglobantă (teorie particulară-teorie generală); schema deductivă (teoretizarea deductivă), cu sens descendent, de subordonare a particularului faţă de general, de derivare a unor structuri formale din alte structuri formale, prin aplicarea unor reguli de derivare; schema analogică (teoretizarea analogică), explicarea şi interpretarea unui sistem mai puţin cunoscut şi mai greu accesibil cu ajutorul altui sistem mai cunoscut şi mai accesibil (exemplu: studiul creierului uman pe baza relaţiei sale de analogie cu ordinatorul, al inteligenţei naturale cu ajutorul inteligenţei artificiale etc.).
Se constată că există o anumită predispoziţie şi preferenţialitate �n direcţia de structurare şi dezvoltare a capacităţii de teoretizare: �n raport cu anumite domenii şi categorii de fenomene, ea atinge indicatori de performanţă superiori, �n raport cu alte domenii şi categorii de fenomene poate să răm�nă la un nivel elementar.
Oricum s-ar prezenta tabloul �n plan individual-concret, general valabilă răm�ne aserţiunea că universul teoretic pe care-l creează g�ndirea devine cel mai preţios şi eficient ghid de orientare a omului �n lume şi de transcendere a situaţionalului şi imediatului senzorial.
Tocmai datorită funcţiei teoretice a g�ndirii, conduita umană, pe l�ngă atributul de inteligentă, dob�ndeşte şi pe acelea de raţională şi reflexivă. Acest atribut presupune obligatoriu existenţa scopului elaborat şi formulat anterior, existenţa planului (modelul mental al articulării motivului, scopului şi mijlocului), existenţa prevederii sau aproximării consecinţelor posibile, existenţa �ntemeierii sau argumentării planului şi apoi a acţiunii �ntreprinse. �n toate aceste secvenţe sunt implicate �nţelegerea, interpretarea, stabilirea de semnificaţii cu valoare mai generală.