1 Definiţia inteligenţei


Inteligenţa este capacitatea creierului de a �nţelege uşor şi repede probleme noi şi cu totul nefamiliare. Dacă nişte oameni care nu ştiu nimic despre o anumită activitate (spre exemplu : pescuit) �ncep deodată să o practice, fără să primească sfaturi sau indicaţii de la alte persoane, atunci cel mai inteligent dintre ei va pricepe mai repede dec�t ceilalţi ceea ce e de priceput �n acest domeniu (locaţia cea mai avantajoasă, momeala potrivită pentru fiecare tip de peşte etc.) C�nd unui matematician i se cere să rezolve probleme de matematică nu �i este testată inteligenţa, �ntruc�t matematica nu reprezintă pentru el “un domeniu nou şi nefamiliar”.
O problemă poate să devină familiară �n două moduri :
a) predare. Inteligenţa nu se confundă cu cunoaşterea. �n materie de inteligenţă �nvăţătura preluată de la alte persoane (educaţia părinţilor, materia predată �n şcoli, metode �nvăţate de la prieteni etc.) nu are nici o relevanţă, ci doar aceea deprinsă prin raţiune proprie, descoperirile pe care intelectul le face de unul singur. Este posibil, de exemplu, ca un om să deţină �ncă de la cinsprezece ani anumite cunoştinţe, pe care altul le află abia la douăzeci şi cinci, şi �n acelaşi timp, acesta din urmă să fie mai inteligent, pentru motivul simplu că primului i-au fost explicate (a avut cine să-l �ndrume), pe c�nd al doilea şi-a dat seama de ele singur, a făcut “descoperiri”. Omul nu are nevoie de inteligenţă pentru a i se explica, ci doar pentru a-şi da seama singur, iar materia predată �n şcoli va contribui la dezvoltarea inteligenţei doar �n măsura �n care �l inspiră şi �l pune pe g�nduri pe cel ce o recepţionează.
b) experienţa anterioară. Caracteristica inteligenţei fiind aceea că �nvaţă din experienţa anterioară, rezultă că soluţia la o anumită problemă este �nţeleasă o singură dată �n viaţă : prima dată ; ulterior creierul nu face dec�t să aplice pentru toate problemele identice sau asemănătoare metoda deja ştiută. Cei care au rezolvat ei �nşişi o problemă �n trecut sau li s-a predat de către alţii metoda ei de rezolvare, nu mai au nici o dificultate �n a rezolva probleme identice sau asemănătoare. O problemă practică sau teoretică solicită inteligenţa doar atunci c�nd este cu totul nouă şi nu seamănă cu nimic din experienţa anterioară (�n materie de inteligenţă nu există antrenament, pregătire). �n viaţa de zi cu zi, �n majoritatea situaţiilor �n care ni se cere să rezolvăm probleme, aplicăm cunoaşterea (soluţii deja ştiute) şi nu inteligenţa (rezolvări “pe loc” şi spontane).
Perioada �ndelungată de g�ndire face şi ea ca o problemă să devină, treptat, familiară. Tocmai din acest motiv la testele de evaluare a inteligenţei subiecţilor li se impune o limită de timp – atunci c�nd s�nt lăsaţi să zăbovească oric�t l�ngă �ntrebări, vor găsi soluţia, dar �n acest caz testul nu mai are relevanţă cu privire la inteligenţa lor. (Totuşi, aceasta nu �nseamnă că subiectul trebuie zorit, �nc�t să nu aibă timp să se g�ndească bine ; el trebuie să g�ndească repede, dar nu �n grabă, de aceea limita de timp la testele de inteligenţă trebuie să fie una rezonabilă.) O inteligenţă slabă va obţine aceleaşi rezultate sau chiar mai bune dec�t o inteligenţă superioară atunci c�nd i se acordă sau �şi acordă suficient timp (cu alte cuvinte, munca susţinută suplineşte foarte bine lipsa inteligenţei şi duce practic la acelaşi rezultat). La fel stau lucrurile şi �n ce priveşte descoperirile din domeniul ştiinţei : dacă ele s�nt făcute �ntr-un interval relativ scurt, atunci se datorează inteligenţei ; dacă vin după cercetări �ndelungate şi multă bătaie de cap, atunci nu. Definiţia inteligenţei va conţine, deci, sintagma “uşor şi repede”.
Eroarea cea mai frecventă �n acest domeniu este aceea de a confunda talentul cu inteligenţa, sau de a considera că există o legătură �ntre ele. Prejudecăţile şi miturile din zilele noastre ne spun că un mare şahist, matematician, poet, muzician, politician etc. este un om cu o inteligenţă ieşită din comun, că un om al cărui nume a rămas �n istorie ar fi şi el de o inteligenţă deosebită sau că o carieră strălucită s-ar datora inteligenţei. Nu este deloc aşa. Talentul reprezintă priceperea unui om la o activitate pe care a practicat-o �ndelung, pe c�nd inteligenţa reprezintă priceperea la activităţi pe care nu le-a practicat niciodată. Inteligenţa este prin esenţă polivalentă şi are caracter universal : omul isteţ �nţelege uşor şi repede ce e de �nţeles �n orice aspect al vieţii, fie că e vorba de treburi inginereşti, emoţionale, ştiinţifice, sociale, politice etc, pe c�nd talentul are caracter special, este eficient numai �n domeniul său. Orice talent sau pricepere este rezultatul exclusiv al repetării şi al unei practici �ndelungate, este “1% inspiraţie şi 99% transpiraţie” (uneori se simte şi-n miros) şi nici nu implică, nici nu exclude inteligenţa – nu are nici o legătură cu ea (dec�t poate aceea că un coeficient superior de inteligenţă reuşeşte să asimileze mai repede şi mai durabil informaţiile). La fel cum priceperea unui fotbalist la fotbal sau a unui solist la c�ntat nu au legatură cu inteligenţa, ci depind doar de exerciţiu, tot aşa nici priceperea unui matematician la matematică sau a unui fizician la fizică nu au legătură cu inteligenţa. Diferenţa dintre un matematician genial şi unul mediocru nu este una de inteligenţă, ci de interes şi de preocupare, de timp afectat studiului (cu alte cuvinte, realizările profesionale relevă dacă omul e muncitor sau leneş, şi nu dacă e inteligent sau nu). Există oameni care, deşi isteţi şi ageri la minte, găsesc că munca grea este plictisitoare şi preferă �n locul ei distracţiile, viaţa mondenă şi fleacurile, care duc apoi spre tr�ndăvie. De exemplu, faptul că un om nu deosebeşte o pictură valoroasă de una ieftină nu �l face să fie “prost”, faptul că un om nu e calificat să facă parte din juriul unui concurs de gimnastică nu �nseamnă că ar fi prost, şi aşa mai departe. Erudiţia necesară unui specialist sau cunoscător se poate dob�ndi numai prin experienţă �ndelungată şi prin multă muncă.
Inteligenţa priveşte numai capacitatea creierului de a �nţelege probleme, şi nu şi alte calităţi ale minţii (capacitate de memorare, capacitate de calcul, vastitatea cunoştinţelor, �ndem�nare motrică etc.) Procesul de �nţelegere se referă, �n principiu, la stabilirea relaţiilor de asemănare ori de cauzalitate ce există �ntre lucruri, fapte, situaţii etc ; spunem despre un fenomen că �l “�nţelegem” atunci c�nd ştim ce �l cauzează sau c�nd ştim �n ce categorie de abordare trebuie �ncadrat (cu ce se aseamănă). Capacitatea creierului de a sesiza analogii şi similitudini �i permite să aplice o soluţie nou �nvăţată la toate situaţiile pe care ulterior le va identifica a fi asemănătoare ; datorită ei s�ntem capabili să folosim �n limbajul uman formule ca “etc.” “şi aşa mai departe” “şi altele” şi altele (odată �nşirate c�teva trăsături comune, omul �nţelege despre ce e vorba şi nu mai are nevoie de precizări). �n tratatele de specialitate, enunţul abstract este �ntotdeauna �nsoţit de exemplul concret tocmai pentru ca cel ce studiază să �nţeleagă mai uşor observ�nd asemănările ce există �ntre cele două.
�n ce priveşte celălalt tip de legături pe care inteligenţa le stabileşte (relaţiile de cauzalitate), intelectul omului este capabil să prevadă, �n măsura �n care experienţa anterioară l-a �nvăţat, ce consecinţe sau repercusiuni va produce un anumit eveniment, sau, parcurg�nd invers şirul evenimentelor, să deducă ce cauză l-a determinat (ce fapt l-a avut pe acesta drept consecinţă). Fenomenele complexe, �n care o multitudine de factori se suprapun, converg sau �şi anihilează reciproc efectele (de exemplu, fenomenele sociale, economice, politice etc.) s�nt mai greu de �nţeles, deoarece necesită şi o capacitate de a sesiza esenţialul, de a discerne din multitudinea de factori care ce pondere are �n producerea rezultatului (ce este important şi ce este detaliu, cine cauzează şi cine doar favorizează). Spre exemplu, e mai greu de �nţeles din ce cauză se produce inflaţia, dec�t din ce cauză se produc valurile pe mare.
Nu-şi au locul �ntr-un test de inteligenţă �ntrebări �n care subiectului i se cere să efectueze calcule matematice, să numere c�te paralelipipede s�nt �ntr-o imagine tridimensională sau c�te patrulatere formează nişte linii intersectate, deoarece asemenea �ntrebări testează capacitatea de calcul a creierului (rezistenţa lui la efort) şi nu inteligenţa : s�nt o mulţime de operaţii de efectuat, dar nu e nimic de �nţeles acolo. Iată c�teva exemple de �ntrebări care solicită numai activitate de calcul : “Un ceas de perete �ntors cu susul �n jos la trei fără un sfert după-amiaza, va avea minutarul �ndreptat spre st�nga sau spre dreapta?” “Cuv�ntul ‘mineral’ poate fi scris folosind numai litere din cuv�ntul ‘parlament’?” “Scris invers, numărul o mie o sută douăzeci şi cinci este cinci mii două sute cinsprezece?” “Nouă găini, doi c�ini şi trei pisici au �n total treizeci şi opt de picioare?” etc.
Este epuizant pentru oricine să răspundă la cincizeci de �ntrebări �n zece minute, dar testează inteligenţa numai acele �ntrebări �n care subiectul trebuie să descopere singur o relaţie ascunsă ce leagă elementele ipotezei. Acestea, de exemplu, s�nt reuşite, iar pentru cineva care nu a văzut niciodată asemenea teste, ele s�nt cu adevărat dificile (desigur, pentru aceia care �şi petrec vremea exers�nd teste i.q, ele s�nt banale) :



1 Calculul pe care un test i.q. �l implică trebuie să fie simplu şi să nu �ngreuneze procesul de �nţelegere. De multe ori, din dorinţa de a le face mai dificile, examinatorii nu fac dec�t să complice lucrurile introduc�nd un exces de elemente (culori, forme, figuri etc.) �nc�t s�nt puţine relaţii de descoperit, dar o cantitate de date şi de elemente grafice mult prea mare (s�nt introduse diversiuni). Aceasta, de exemplu, nu e bună.

 

Evaluarea pe cale de experiment a inteligenţei este �n principiu simplă : ceea ce trebuie verificat este c�t de repede �nvaţă un om, singur, fără nici un fel de explicaţii sau �ndrumări, o activitate pe care nu a mai practicat-o niciodată şi despre care nu ştie nimic. (De exemplu, nişte copii care nu au văzut niciodată calculator ar putea fi testaţi c�t de repede �nvaţă singuri, fără nici un fel de explicaţii sau �ndrumări, să joace un joc de strategie. Pe de o parte, se poate prezuma că o asemenea activitate st�rneşte acelaşi entuziasm la toţi concurenţii, iar pe de alta, �ntr-un joc de strategie s�nt o mulţime de lucruri de priceput (amplasarea clădirilor, recrutarea trupelor �n funcţie de teren şi de trupele adversarului etc.))
Se ţine cont de aceste condiţii :
- e o activitate cu totul nouă pentru subiect, un domeniu despre care nu ştie nimic
- subiecţii judecă ei �nşişi, fără sugestii sau �ndrumări de nicăieri
- activitatea e una care solicită capacitatea de �nţelegere a creierului, şi nu alte calităţi
- la activităţile de durată se cere ca participanţii să manifeste acelaşi entuziasm, acelaşi interes faţă de activitate (este evident că un concurent preocupat treburi, nu va face progrese, chiar dacă �n fapt este un om isteţ)
Testarea inteligenţei se poate face şi cu obişnuitele teste i.q, cu condiţia esenţială că subiectul nu a mai văzut niciodată aşa ceva şi cu precizarea că intervine din nou mult invocata problemă a familiarităţii : cei care au făcut puţină şcoală sau nu au făcut deloc, nu s�nt familiari cu noţiuni abstracte (litere, cifre, figuri geometrice etc), nu prea cunosc ordinea literelor �n alfabet şi nu s�nt obişnuiţi să facă des calcule matematice, deşi asta nu �nseamnă că nu ar fi capabili să �nţeleagă la fel de bine ca un om cu multă şcoală. De asemenea, absolvenţii de profil real se vor descurca mai bine la teste cu baze de date matriciale, iar cei de profil uman la teste lingvistice sau verbale, nu datorită inteligenţei, ci datorită familiarităţii cu acest tip de raţionamente.

Dacă inteligenţa e ereditară sau nu

Unii savanţi au formulat păreri conform cărora inteligenţa ar fi nativă, ar deriva din genele moştenite de la părinţi şi nu depinde deloc de ei să devină mai deştepţi. �n realitate, inteligenţa este rezultatul unui �ndelung proces de formare, rezultatul experienţelor şi �nvăţăturilor pe care individul le acumulează �n timp şi nu trebuie privită simplist, ca un produs care se livrează la naştere şi care răm�ne neschimbat de-a lungul vieţii. �n funcţie de factorii sociali, de experienţele prin care trecem, de anturaj, inteligenţa se schimbă �n timp ; o deprindem, �n mod inconştient, de la oamenii pe care-i cunoaştem, şi mai ales de la aceia, alături de care ne petrecem cea mai mare parte a timpului. Inteligenţa, fiind un factor social, este o astfel de trăsătură, care “se propagă”. Pe nesimţite, influenţa unor oameni se răsfr�nge asupra celor care intră �n contact cu ei şi asistăm fie la o creştere generală a nivelului intelectual, fie la o �ndobitocire generală. Variaţiile �n nivelul de inteligenţă dintre diferitele regiuni ale globului relevă nu at�t diferenţe genetice, rasiale, c�t diferenţe de mediu intelectual (eficienţă sau deficienţă educaţională) : o generaţie crescută prost va semăna cu cei care i-au crescut, iar urmaşii lor, cu ei. Depinz�nd de educaţie, de mediul �n care creşte, un copil născut din părinţi inteligenţi poate foarte bine să ajungă un imbecil, la fel de bine cum un copil din oameni grei de cap să crească �ntr-un om isteţ şi ager la minte. Genele nu au nici o influenţă, iar calea spre “deşteptăciune” e deschisă oricui. Dintre experienţele prin care trecem, doar acelea contribuie la dezvoltarea inteligenţei, a căror impresie puternică ne dă de g�ndit şi ne provoacă o stare de frăm�ntare ce persistă o anumită perioadă de timp. Cu c�t un eveniment ne tulbură mai puternic, cu at�t stimulează mai mult g�ndirea ; �n acest mod, persoana evoluează, �şi schimbă �n timp modul de g�ndire şi comportamentul, �ntreaga personalitate.
Desigur, temperamentul, anumite trăsături de caracter, prin �nsăşi natura lor, favorizează dezvoltarea inteligenţei : o fire curioasă şi activă, care nu renunţă uşor �n faţa dificultăţilor, va acumula cu siguranţă mai multă experienţă de-a lungul vieţii dec�t una apatică şi ignorantă. Aşa cum nu ar avea rost să construim cu materialele cele mai bune pe o temelie şubredă, de nămol, nu are rost nici munca de a educa un ignorant pe care nimic nu �l mişcă, nimic nu �l pune pe g�nduri.
Inteligenţa este o astfel de trăsătură care doar prin ea �nsăşi nu aduce celor leneşi şi mol�i nici un folos, dar este ca un combustibil nemaipomenit, care la cei ambiţioşi şi dornici de muncă le măreşte de zeci de ori capacităţile.