1 APTITUDINILE


    Utilizam deseori expresii precum “apt pentru…” sau “inapt pentru...” atunci cand ne referim la performantele pe care cineva le-a obtinut in efectuarea unei activitati. De aceea, majoritatea definitiilor date aptitudinilor considera performanta un criteriu principal in diagnosticarea acestora.
    Totusi, multi dintre noi stiu ca succesul intr-o activitate se afla intr-o relatie directa cu gradul de implicare, cu cantitatea de efort cheltuita, cu calitatea organizarii si indrumarii muncii etc.
    Apare astfel una dintre problemele fundamentale in definirea aptitudinilor, si anume, relatia dintre aptitudini si capacitati. Capacitatea psihica se refera la performantele pe care cineva le obtine aici si acum, intr-o anumita activitate. Prin urmare, ea este legata de momentul prezent si este influentata de experienta persoanei in domeniul respectiv. De exemplu, cand un profesor examineaza un elev la ora de matamatica, el evalueaza capacitatea acestuia de a opera cu informatiile acumulate.
Sub aspect procesual, deprinderile – care sunt acţiuni automatizate – comportă o simplificare, o reducţie treptată a proceselor psihice implicate în componenţa lor. În acelaşi timp, structura aptitudinilor – pe măsura dezvoltării lor – devine din ce în ce mai complexă, întrucât ea implică un număr crescând de procese psihice, înglobând ca momente chiar şi unele deprinderi. Astfel, deprinderile de gimnastică, de desen, cele implicate în activităţi practice etc., angajează în final cu precădere doar canalul chinestezic.
Sub aspect funcţional, în timp ce deprinderile se limitează de obicei la o acţiune sau la o operaţie, la un algoritm, în componenţa aptitudinilor se cuprinde, de obicei, o întreagă familie de acţiuni variate, susceptibile de a fi înglobate în ansamblul unei activităţi (tehnice, sportive, matematice, literare, muzicale, etc.).    
Sub aspect formativ spre deosebire de aptitudini –caracterizate printr-o dezvoltare continuă, ascendentă – în cazul formării deprinderilor se constată o scădere treptată, o epuizare a rezervelor potenţiale, ca urmare a realizării lor sub forma performanţelor situate la limita superioară a posibilităţilor de dezvoltare. Deprinderile de calcul mintal sau cele motorii, dincolo de o anumită limită, nu se mai ameliorează nici chiar în cazul supraînvăţării, în timp ce aptitudinile matematice sau verbale profită mereu de pe urma activităţii multiple în domeniul respectiv. Desigur, există şi alte relaţii între aptitudini şi deprinderi. Aptitudinile sunt premise ale formării rapide a deprinderilor şi totodată ale restructurării lor în condiţii diferite, pe de altă parte, deprinderile formate se pot integra în structura aptitudinilor, contribuind la amplificarea, îmbogăţirea repertoriului lor. În anumite împrejurări, deprinderile pot duce la stereotipizarea şi schematizarea unilaterală a acţiunilor, ceea ce este în defavoarea aptitudinii.
Spre deosebire de capacitati, aptitudinea se leaga, in esenta, de potentialitate, de posibilitatea ca, avand conditiile optime necesare, un anumit individ sa ajunga la dobandirea unei capacitati ridicate intr-un domeniu. Capacitatea este ea insasi conditionata de prezenta unei aptitudini care poate fi dezvoltata prin experienta si formare. Astfel, cineva poate avea o buna aptitudine verbala ; cu o experienta si o formare adecvata, capacitatea sa de a vorbi in public poate deveni excelenta.
    Confuzia care se poate face uneori intre aptitudini si capacitati provine din faptul ca noi nu putem evalua aptitudinile altfel decat prin evaluarea performantelor la anumite probe, deci a capacitatilor. Totusi, cativa indicatori ne permit sa afirmam existenta unei aptitudini. Intre acestia mentionam : usurinta invatarii, usurinta si calitatea executiei unei sarcini.
    Prin raportare la performante se utilizeaza frecvent si expresia « nu are aptitudini pentru… ». Trebuie sa intelegem, totusi, ca aceasta evaluare nu are un caracter absolut. Desi la niveluri diferite de performanta, fiecare poate face tot ceea ce fac si ceilalti. Toti stim sa vorbim, sa cantam, sas folosim diferite instrumente. Prin urmare « a fi inapt pentru… » sau « a nu avea aptitudini pentru… » inseamna doar imposibilitatea obtinerii unor performante deosebite in acest domeniu. Cu aceasta ocazie observam si o alta caracteristica a aptitudinii, si anume, faptul ca ea permite diferentierea indivizilor intre ei. De cele mai multe ori performantele supramedii, realizate in conditii externe similare cu ale celorlalti, pot fi semnul existentei unor aptitudini pentru activitatea respectiva.
    Asadar, aptitudinile sunt subsisteme operationale ale personalitatii care mijlocesc performantele supamedii in activitate ; ele explica diferentele dintre oameni referitoare la posibilitatile acestora de a-si insusi anumite cunostinte, priceperi si deprinderi.
    Din aceasta perspectiva orice functie sau proces psihic privit din prisma performantei poate fi considerat aptitudine (de exemplu, memoria, spiritul de observatie, etc.).
    Aptitudinile se clasifica in doua mari categorii : aptitudinile simple si aptitudinile complexe.
Aptitudinile simple intervin in desfasurarea unor activitati diverse. Ele sunt « simple » in sensul ca au o structura relativ omogena. La randul lor aptitudinile simple pot fi impartite in : aptitudini generale (influenteaza reusita in aproape orice domeniu –inteligenta) ; aptitudini de grup (prezente intr-un numar limitat de activitati) ; aptitudini specifice (caracteristice unui domeniu restrans de activitate, asa cum este, de exemplu, « auzul absolut »).
Aptitudinile complexe sunt acele aptitudini care asigura reusita intr-un comportament complex, de regula intr-o profesie sau specialitate (aptitudini de lider etc.).
Complexitatea lor rezulta din faptul ca sunt structurari variate ale unor aptitudini simple.
    Talentul este o combinare specifica de aptitudini care asigura posibilitatea unei executii superioare intr-o activitate complexa. Cu alte cuvinte, talentul este o aptitudine complexa de nivel superior.
Experienţa ne învaţă că trebuie să arătăm prudenţă în prognoza negativă. Aptitudinile se pot manifesta şi mai târziu (de ex.: W. Scott a scris primul său roman la 34 de ani, scriitorul rus Aksakov a scris prima sa carte la 56 de ani). Aptitudinile se pot manifesta la vârste diferite în funcţie de specificul lor. Astfel aptitudinile senzoriomotorii, cum sunt cele sportive, cunosc perioade de înflorire la vârsta tânără, performanţele în acest domeniu se plafonează pe la 25-29 de ani, existând şi excepţii. În domeniul ştiinţei cele mai valoroase lucrări au fost elaborate între 30-50 de ani.
Notele şcolare nu au valoare predictivă notabilă în ceea ce priveşte creativitatea. Humboldtt era socotit în copilărie ca mărginit, slab înzestrat; se exprimau îndoieli dacă va primi instrucţia necesară; Newton era ultimul din clasă. Linnė era considerat de către tatăl său ca fiind capabil numai “să coasă cizme”. Moliėre mult timp nu a putut învăţa să citească. Pasteur, care a adus contribuţii atât de însemnate în domeniul chimiei organice, în scoală era socotit slab tocmai la chimie. Napoleon a fost un elev mediocru în şcoala militară, Verdi a fost respins la examenul de admitere la Conservatorul din Milano, iar juriul care l-a examinat i-a trimis o scrisoare în care era sfătuit să-şi aleagă altă carieră.
Toate aceste exemple – preluate după Al. Roşca - ne arată de ce trebuie să fim prudenţi în prognoza negativă în ceea ce priveşte posibilităţile copiilor. Ceea ce apărut imposibil la o anumită etapă de dezvoltare a copilului se dovedeşte posibil într-o etapă următoare, ca o consecinţă a unei acţiuni educative juste.
Este de reţinut cum din anumite şcoli au ieşit absolvenţi care au devenit mari personalităţi, creatori în diferite domenii, ceea ce nu poate fi explicat doar printr-o concentrare a talentelor datorată hazardului în aceste şcoli. Metodele de lucru, stilul de muncă al şcolii au pondere însemnată.
Dezvoltarea aptitudinilor se realizează în spirală: obţinerea unui nivel înalt de dezvoltare deschide posibilităţi noi pentru dezvoltarea aptitudinilor de un nivel mai înalt. În cursul acestui proces, se transformă însăşi dispoziţiile native. După natura proceselor psihice implicate în aptitudini vorbim de aptitudini senzoriale (de exemplu: acuitate vizuală, auditivă etc.); aptitudini psihomotorii (dexteritate manuală, coordonarea ochi-mână etc.), aptitudini intelectuale (inteligenţă, aptitudini matematice etc.) aptitudini fizice (forţă fizică, memorie chinestezică, etc.). După orientare sau grad de specializare vorbim de: aptitudini generale (inteligenţa, aptitudine şcolară); aptitudini speciale (aptitudinile profesionale Ne oprim în continuare asupra unor aptitudini de interes particular pentru şcoală, sfera producţiei şi a culturii.    

Aptitudinile speciale :

Printre aptitudinile speciale se numără în primul rând aptitudinile profesionale. O anumită combinaţie de capacităţi şi însuşiri asigură succesul într-o activitate profesională sau alta.
Aptitudinea didactică. În termenii listei din tabelul 17.6 profesorului i s-ar cere următorul set de aptitudini: înţelegere verbală, exprimare verbală, raţionament deductiv (tipic pentru procesul de predare), o bună memorie (a reţine chipurile elevilor), capacitatea de ordonare a informaţiei (progresia logică a expunerii), fluenţa ideilor (a găsi exemple alternative şi versiuni multiple ale aceleiaşi prezentări), originalitate, sensibilitate la probleme, dexteritate manuală (utilizare reuşită a mijloacelor tehnice de instruire). Alţi autori detaliază aptitudinile pedagogice în termeni mai specifici: - a preda în mod accesibil; - a cunoaşte şi înţelege elevul, psihologia lui, lumea lui interioară; - spirit de observaţie şi atenţie distributivă pentru a avea simultan sub control mai multe lucruri; - sentimentul noului, preocuparea de a învinge rutina, de a găsi mijloace, procedee, metode care să facă munca instructiv educativă mai eficace (ceea ce se numeşte creativitate în munca pedagogică); - aptitudini organizatorice, având în vedere că profesorul lucrează cu un colectiv de elevi, care trebuie să fie organizat şi totodată trebuie să-şi organizeze şi să-şi planifice propria muncă cu elevii (de exemplu, organizarea lecţiei, încadrarea în timp a predării materialului); - limbaj clar şi expresiv, vocabular bogat; - un anumit patos, entuziasm, care să-l facă să vorbească despre descoperiri, călătorii, expediţii, ca şi când ar fi participat el însuşi la ele;

1 Aptitudinea la matematică. O aptitudine care trezeşte un interes crescând este aptitudinea la matematici, care se conturează mai ales pe la 14-16 ani. Metodologia psihologică de studiu este încă destul de empirică. Se constituie loturi contrastante de persoane, să zicem elevi cu rezultate remarcabile la matematici şi elevi cu rezultate slabe. Constituirea loturilor se bazează pe aprecierea curentă. În continuare, se alege un set de probe psihologice dar şi de matematici, care să fie discriminative, să conţină un element de creativitate, să pună elevii în faţa unui material inedit sau recent însuşit. Pe baza probelor se aleg apoi indicii care separă net cele două loturi. Studiile făcute (V. A. Kruteţki ş.a.) relevă ca elemente ale aptitudinii matematice: - capacitatea de a generaliza rapid şi extensiv materialul matematic, de a desprinde dintr-un caz dat sau din compararea mai multor relaţii un mod de rezolvare aplicabil şi altor relaţii similare; găsirea rapidă a unor reguli de organizare a datelor, a unui algoritm; - capacitatea de a prescurta (condensa) rapid un raţionament sau un şir de raţionamente şi operaţii; - flexibilitatea gândirii, restructurarea informaţiei, găsirea mai multor soluţii la o problemă dată, trecerea rapidă de la raţionamentul direct la cel invers, formarea asociaţiilor reversibile (asociaţii directe şi inverse); - capacitatea de “privire” şi reprezentare spaţială a figurilor şi relaţiilor spaţiale; îmbinarea şi separarea figurilor; - capacitatea de simbolizare, de utilizare a notaţiilor; - atracţia spre problematic.
Aptitudinea pentru desen şi pictură este o altă aptitudine specifică. Cercetări efectuate în legătură cu talentul la desen şi pictură au arătat că subiecţii care obţin succes în această direcţie reuşesc: - să fixeze rapid, precis şi durabil imaginile vizuale ale obiectelor; - prezintă tendinţa de fixare a întregului cu o înclinare mai redusă spre analiză; - apreciază corect abaterile liniilor de la verticală sau orizontală; - apreciază şi reproduc corect proporţiile obiectelor; - enunţă judecăţi de valoare întemeiate. În scopul determinării acestei din urmă dimensiuni, de pildă, subiecţilor li se dau spre apreciere perechi de tablouri (reproduceri) aparţinând unor artişti cunoscuţi. Din fiecare pereche unul din tablouri este o copie a originalului iar celălalt diferă de această copie printr-o singură particularitate prezenţa sau absenţa unui obiect, poziţia unui element din tablou, proporţiile unui copac etc. Subiectul este pus să aprecieze care tablou din fiecare pereche este mai bun, ţinând seama de trăsătura diferenţiatoare care-i atrage atenţia. Să adăugăm că există o mare varietate de aptitudini profesionale, mai precis însuşiri sau combinaţii de însuşiri cu directivare profesională. O precizare este necesară: numeroase profesiuni nu impun cerinţe deosebite cu privire la nivelul aptitudinal al persoanei care aspiră la exercitarea lor. Se pretinde doar ca însuşirile şi capacităţile individului să se înscrie într-un interval al normalităţii. De pildă pentru însuşirea unei profesii din domeniul prelucrării prin aşchiere a metalelor nu se cer aptitudini specifice. Activitatea ca atare, exerciţiul practic va favoriza prin fondul de informaţii şi deprinderi câştigate, dezvoltarea unor aptitudini latente. Tot aşa şi în multe alte sectoare de muncă apreciate ca fiind clasice trebuie adăugat însă că în prestaţia profesională propriu-zisă, în nivelul de performanţă care va fi atins ulterior, dincolo de o medie se va resimţi însă prezenţa unor aptitudini, fireşte alături de motivaţia în muncă. Cu atât mai mult în situaţii critice sau în situaţii limită – avarii, incidente, accidente etc. – însuşirile personale, adică aptitudinile şi calităţile morale îşi vor spune cuvântul. În termeni asemănători se pune problema şi pentru sarcini de conducere socială, pentru care nu se cere – din punct de vedere psihologic – ca persoana în cauză să se detaşeze prin însuşiri ieşite din comun.
Experienţa arată însă că pentru o persoană ce aparţine tipului de sistem nervos slab, o funcţie de conducere va aduce o mobilizare energetică în exces: sub “povara” răspunderii persoana va fi mereu în alertă, investiţia de energie va fi – în raport cu sarcinile – mai mare decât este necesar, fapt care va aduce cu vremea la epuizare. În schimb pentru un tip de sistem nervos puternic şi echilibrat, aceleaşi sarcini vor apărea mai degrabă “curente”, fără o mobilizare energetică în exces. Un temperament excitabil nestăpânit (coleric), caracterizat prin impulsivitate şi explozii emoţionale, prezintă riscul de a produce relaţii conflictuale.
Sub aspectul competenţei, al performanţei ca atare, aceste tipuri temperamentale se pot situa la nivele comparabile. Problema psihologiei este în primul rând nu atât de a face selecţie, ci de a dirija oamenii spre domenii cu şanse bune de reuşită în funcţie de oferta de locuri de muncă ale societăţii. Există şi posturi de muncă sau profesii cu un risc mai mare de accidentare, cu solicitări psihofiziologice deosebite – de exemplu în aviaţie, în producerea energiei nucleare, în sectoare în care se impune un grad mai mare de fiabilitate – unde apar şi necesităţi de selecţie psihologică.







Bibliografie:

1.    Ion Dafinoiu, Minel Marcu, Tiberiu Rudica; „Psihologie”, manual pentru clasa a X-a, Institutul European, Iasi, 2000, pag. 94, 95, 96, 97, 98.
2.    http://ro.wikibooks.org/wiki/Psihologia/Aptitudini_si_deprinderi
3.    http://ro.wikibooks.org/wiki/Psihologia/Aptitudini_speciale
4.    http://mecanicafina.licee.edu.ro/revista/aprilie.pdf





Cele mai ok referate!
www.referateok.ro