1 Structurile politice prestatare rom�neşti şi evoluţia acestora spre constituirea statelor medievale de sine stătătoare  

    Diferienţierea socilă, desprinderea unei categorii conducătoare �n cadrul obştilor şi formarea claselor sociale specifice feudalismului a presupus şi �nceputul organizarii politice. Este un proces valabil pentru �ntregul spaţiu locuit de rom�ni.
         Cel dint�i stat creat de romanitatea răsariteană a fost opera vlahilor din nordul peninsuluei Balcanice. După o str�nsă cooperare militară cu Imperiul Bizantin, care a culminat �n timpul domniei lui Manuel I Comnenul (1143-1180), vlahii din nordul peninsulei Balcanice şi-au văzut amenintate privilegiile la sf�rşitul sec. al XII-lea de fiscalitatea apăsătoare a dinastiei �ntemeiată de familia Anghelos. �ncerc�nd zadarnic să obţină de la �mpărat confirmarea privilegiilor de care se bucuraseră �nainte – statutul de autonomie �n schimbul serviciilor militare prestate imperiului – vlahii din Muntii Balcani s-au răsculat �n 1185 sub conducerea fraţilor Petru şi Asan. Sprijinită puternic de cumanii şi vlahii din Nordul Dunării, răascoală, şa care s-au asociat mai t�rziu şi bulgarii, a reuşit să reziste asalturilor repetate ale oştilor bizantine. �n cele din urmă, Bizanţul a fost silit să �ncheie pace cu statul vlaho-bulgar format �n nordul peninsulei Balcanice, care şi-a asumat �n anii următori o �nsemnată funcţie internaţională.
         Sub conducerea lui Ioan Asan II (1218-1241) statul vlaho-bulgar a atins apogeul. Limitele sale teritoriale sunt mai largi iar influenta �n plan extern este una semnificativă. Dar, intrat �n conflict cu Imperiul Latin de la Constantinopol şi cu Regatul Ungar, aşadar prins �n cleştele cruciadei, statul vlaho-bulgar a rupt legatura cu Roma şi a revenit la confesiunea răsăriteană, restabilind relaţiile cu patriarhia bizantină. Noul curs politic a consolidat tendinţa de revenire la tradiţia politică a ţarului bulgar; tradiţia politică a statului bulgar devine acum predominantă �n timp ce rolul elementului vlah se estompiază tot mai mult. Desăv�rşirea acestei evoluţii a anihilat caracterul originar al statului creat de vlahii balcanici. Destinul politic al romanităţii răsăritene s-a �nfaptuit de acum �nainte definitiv �n nordul Dunării.    

FORMAŢIUNILE POLITICE DIN TRANSILVANIA

         Primele informaţii despre organizarea politică prestatară a rom�nilor nord-dunăreni se referă la Transilvania. Ele sunt cuprinse �n Gesta Hungarorum scrisă de Anonymus, cronicar-notar al regelui Ungariei, Bela al III-lea. Lucrarea a fost scrisă pe la sf�rşitul sec. al XII-lea, �nsă autorul ei a folosit şi alte „geste”, de la sf�rşitul sec. al XI-lea, precum şi izvoarele care i-au stat la �ndem�nă �n calitatea sa de mare demnitar la curtea regală, ca şi tradiţia orală, �ncă vie �n vremea sa.
         �n ceea ce priveşte rialităţile politice din spaţiul transilvan �ncep�nd cu sec. IX-X, precum şi evoluţia lor ulterioară, o importanţă mare o reprezintă patrunderea maghiarilor �n Europa Centrală, la sf�rşitul sec. al IX-lea. Aceste izvoare surprind stadiul avansat de formare a unor state feudale timpurii (prestatare) tocmai �n intervalul de timp corespunzător pătrunderii maghiarilor �n spaţiul carpato-danubian.
            Populaţia autohtonă a opus rezistenţă, remarc�ndu-se �n acest sens voievodatele lui Glad, Salanus, Menumorut  şi Gelu.

FORMAŢIUNI POLITICE DIN SEC. IX-X:

            Aceste voievodate sunt cele dint�i formaţiuni politice cu caracter feudal menţionate pe teritoriul ţătii noastre, mai vechi chiar dec�t inceputul veacului al X-lea, timp la care se referă cronicarul Anonymus. Ele s-au dezvoltat �n condiţiile slăbirii dominaţiei politice bulgare la nord de Dunăre, contribuind ele �nşile la aceasta.      
            
           Voievodatul lui Salanus era situat la vest de r�ul Tisa p�nă la Dunăre, �n acest teritoriu fiind atestaţi bulgari şi slavi, care probabil au fost aşezaţi �n baza unei iniţiative a �mpăratului bizantin, dar alături de aceştia este amintită şi o populaţie de limbă romanică.

           Celelalte trei voievodate, amintite de Anonymus, situate �n nordul şi nord-vestul Rom�niei de astăzi, se aflau la �nceputul sec. al X-lea �n regiunea de contact cu teritoriul cucerit de magiari. Acestea erau formaţiuni politice feudale, �n frunte cu duci, adică voievozi, care-şi construiseră o armată formată din ţăranii din obşti.

          Voievodatul lui Menumorut se afla aşezat �n Crişana, care cuprindea teritoriul dintre r�ul Someş şi Mureş, av�nd reşedinţa la Biharea, cetate prevăzută cu şanţ şi zid, �n masură să cuprindă „mulţimea luptătoare”.
          Despre voievodul bihorean Menumorut se spune că deţinea puterea �n virtutea moştenirii, deoarece şi bunicul său fusese duce; voievodatul ajunsese, probabil, o demnitate ereditară. �nt�lnim aici acelaşi proces cunoscut şi �n Europa răsăriteană, anume transformarea puterii acordată de uniunile de obşti �ntr-o putere ereditară de tip feudal.
          Puterea voievodului bihorean era apreciabilă, dacă el a putut să se impotrivească pretwnţiile căpeteniilor triburilor maghiare de a le ceda ţara şi stăp�nirea şi să �nceapă lupta, care a durat mai multă vreme şi care, �n primă fază, este victorioasă pentru baştinaşi, �nvinşi abea la a II-a �ncercare, c�nd ungurii vin cu forţe noi, mai numeroase. Luptele s-au dat mai ales �n jurul cetăţilor (castra) Satu Mare – cucerit abea după 3 zile de asediu – şi Biharea – care nu a putut fi ocupată dec�t �n a 13 zi. Cetatea Biharea – ale cărei urme, şi azi destul de impunătoare, lasă să se vadă cum a fost ea �n sec. al X-lea – fiind aşezată pe o terasă �n apropiere de Oradea. Ostaşii lui Menumorut au apărat-o cu �nd�rjire faţă de atacurile maghiarilor. �nvinşi, �ntre navălitori şi băştinaşi se ajunge la o �nvoială: fiica lui Menumorut se căsătoreşte cu fiul lui Arpad, iar voievodul bihorean �şi păstrează stăp�nirea.

          Voievodatul lui Gelu „ducele rom�nilor”, era situat �n podişul Transilvaniei (nu cuprindea �ntreaga Transilvanie intracarpatică, formaţiunea extind�ndu-se cel mult p�nă la linia cu r�ul Mures), centrul fiind probabil la Dăb�ca.  
          Voievodatul condus de voievodul rom�n (quidam Blachus) Gelu, a fost atacat şi el de maghiari. Nereuşind să fie oprite la Poarta Meseşului, triburile maghiare au pătruns �n voievodatul lui Gelu, urmărind oastea lui Gelu p�nă la r�ul Almaş, unde a avut loc o luptă; fiind �nvins, Gelu a �ncercat să scape cu fuga �n cetatea sa (ad castrum suum) de pe Someş, dar a fost ucis l�ndă r�ul Căpuşului, iar maghiarii şi populatia băştinaşă, au ajuns la �nţelegere, aleg�ndu-şi drept conducător pe Tuhutum, căpetenia tribului maghiar.  

          Voievodatul lui Glad cuprinde Banatul �n �ndregime, de la r�ul Mureş la Dunăre, centrele fortificate fiind Cuvin (Keve), Homorod şi Ursicea (Orşova).
          �n Banat, voievodul Glad, a �ncercat şi el, de asemenea, să-şi apere stăp�nirea, concentr�ndu-şi pe r�ul Timiş oastea numeroasă de c�lăreţi şi pedreşti, formată din pecenegi, bulgari şi rom�ni. Fiind �nfr�nt, Glad s-a refugiat �n cetatea Cuvin (Keve), urmărit de năvălitori, care cuceresc mai �nt�i această cetate, apoi pe cea de la Orşova.
          
          Pe l�ngă acestea, �n Transilvania au existat şi alte organizaţii statale incipiente, cum a fost o „ţară” sau voievodat al Albei, �n cuprinsul său fiind descoperite fortificaţii şi un număr �nsemnat de aşezări săteşti. Aceeaşi situaţie este prevăzută �n Depresiunea Făgăraşului (Ţara Făgăraşului), �n Ţara B�rsei, Ţara Haţeg, Ţara Almaşului (�n părţile Sibiului, unde era şi pădurea rom�nilor si pecenegilor), Ţara Maramureşului.

FORMAŢIUNI POLITICE DE LA �NCEPUTUL SEC. AL XI-LEA:

          �n Transilvania, voievodatele, slăbite vremelnic prin atacurile triburilor maghiare din prima jumatate a sec. al X-lea, nu numai că se refac după aceea, dar se dezvoltă at�t ca �ntindere, c�t şi ca putere politică şi economică.

          Gyla (urmaşul Voievodatului lui Gelu)
          Ţara Transilvania stăp�nită de Gyla era cu mult mai cuprinzătoare dec�t fusese Voievodatul lui Gelu. Pe baza izvoarelor şi a descoperirilor arheologice se pote stabili, cu probabilitate, �ntinderea acestei formaţiuni: spre apus ajunge p�nă la Poarta Mureşului iar �nspre sud p�nă pe cursul superior al Mureşului. Centrul voievodatului Transilvaniei era la Bălgrad-Alba Iulia, un oraş-cetate, construit din păm�nt, lemn şi piatră.
          �ntre conducătorul Transilvaniei şi regele maghiar, Ştefan, s-a iscat un conflict, care a dus la razboi. Este vorba de un război cu caracter feudal �ntre conducătorii politici a 2 state, �ndemnaţi şi sprijiniţi de aristocraţii din jurul lor. De o parte, se manifestă tendinţa de cucerire de noi bogaţii şi teritorii şi de subjugare a populaţiei acestora, de altă parte se incearcă apărarea tării faţa de contropitori.
          Pretextul războiului �mpotriva lui Gyla a fost nesupunerea acestuia faţă de regele Ştefan si refuzul său de a se creştina. Conflictul , care a avut loc �n anii 1002-1003 , s-a sf�rştit cu infr�ngerea lui Gyla, care impreună cu soţia, cu cei doi copii şi cu intreg tezaurul, a fost dus �n Ungaria. Potrivit cronicilor din secolele XII –XIV, dupa �nfr�ngerea lui Gyla , Ştefan ar fi aşezat �n locul său pe Zoltan .  


          Ahtum (urmaşul Voievodatului lui Glad )
          Conform informaţiilor cuprinse �n Legenda Sf�ntului Gerard, reiese ca Ahtum urmaşul lui Glad , stăp�nitorul ţinutului dintre Orşova şi Mureş. Stăpanirea lui Ahtum cuprindea teritoriul marginit de Tisa, la Apus, Dunăre la sud, Criş la nord şi probabil p�na in Ţara Haţegului, la răsărit. Centrul voievodatului era �n Oraşul de pe Mureş (urbs Morisena) Cenadul de azi. Era un oraş-cetate, un grad, ca şi alte graduri existente pe teritoriul ţării noastre in acea vreme. Formaţiunea politică de la sfarşitul veacului al X-lea si �nceputul celui următor cuprindea, deci, teritoriul voievodatului stăp�nit �nainte de Glad plus partea dintre Mureş şi Criş. Această regiune fusese stăp�nita odinioară de voievodul Menumorut, care o păstrează  şi după �mpăcarea lui cu ungurii. In a doua jumătate a secolului al X-lea, �n �mprejurări necunoscute, ea a fost alipită la voievodatul bănăţean, probabil de Ahtum. Datorită �ntinderii acestui voievodat  şi la  nord de Mureş, Ahtum işi va  fi stabilit reşedinţa la Morisena, localitate situată in centrul stăpănirii sale. Lupte asemănătoare cu cele petrecute in Transilvania au avut loc şi in Banat, �mpotriva lui Ahtum. Legenda sf. Gerard cuprinde ştiri preţioase  cu privire la aceste evenimente. Ahtum urmaşul lui Glad era un duce adică un voievod, botezat la Vidin, in legea grecilor. De aici adusese călugări greci, pentru care a �ntemeiat o mănăstire �n reşedinţa sa de pe Mureş. Bizuindu-se  pe mulţimea ostaşilor săi, voievodul contestă pretenţiile voievodului Ştefan, vămuind chiar şi sarea ce trecea pe Mureş spre Pannonia. Voievodul bănăţean nu a putut fi �nvins dec�t �n urma trădării unei căpetenii din oastea sa, Chanadinus.
          Ahtum - o spune clar Anonymus – este urmaşul lui Glad, �n ce priveşte stăp�nirea sa. Numele lui e derivat, probabil , dintr-un toponimic, căci in Banat a existat �n evul mediu o cetate cu numele Ajtoni (Cenad)  şi un stat numit Ahton (Caraş). �n aceste ţări – voievodatul lui Ahtum şi Gyla – existau mai multe cetăţi, centre strategice dar şi de  importanţă economică pentru exploatarea bagăţiilor subsolului Cluj, Ţeligrad, Bălgrad, Moreşti, Moigrad, Morisena, Orşova etc... Cetăţile adăposteau garnizoane �nsemnate care constituiau tăria căpeteniilor politice şi cu ajutorul cărora aceste căpetenii au �ncercat să reziste statului maghiar. Aici erau reprezentanţii voievodului care trebuiau să adune dările de la populaţie, să judece pricinile mai �nsemnate, să supravegheze exploatarea aurului din munţii Apuseni şi a sării de la Cojocna, Turda, Dej, Ocna Mureş, să asigure transportul acesteia de la locul de extracţie la mari depărtări, �n afara ţării chiar, p�nă �n Pannonia si Moravia.   
     
          Aceste bogăţii ale Transilvaniei şi Banatului �n primul rănd sarea, la care r�vneau nobilii din jurul regelui maghiar, şi nu necredinţa şi �mpotrivirea manifestate de Gyla sau Ahtum faţa de Ştefan �nt�i şi de creştinism, au constituit principalul motiv al războiului. Alte cauze ale războiului au fost de natură politico-militară, anume apărarea regatului ungar de primejdia pecenegă ce-l ameninţa dinspre Transilvania, precum şi rivalităţile politice dintre conducători. Profitorii războiului au fost şi urzitorii lui, căci fără �ndoială �n asemena războaie nu era interesată masa populaţiei căreia �i era suficient un teritoriu limitat, unde săşi agonisească cele necesare traiului din păstorit şi agricultură. Erau interesate elementele dominante care aveau nevoie, pentru turmele şi hergheliile lor numeroase, de păşuni intinse de ogoare de pe care să obţină produse agricole şi de ocne şi de mine  de unde să scoată sarea, fierul pentru arme, aurul şi argintul pentru podoabe. Pentru dob�ndirea acestor bunuri, aristocraţia din jurul regelui maghiar şi-a �ndreptat privirile spre păm�nturile din vercinătate, locuite de rom�ni. Regii arpadieni au asezat in Transilvania pe secui care au fost aşezaţi mai �nt�i �n părţile Crişanei iar pe la mijlocul secolului al XII-lea in timpul regelui Geza al doilea au fost strămutaţi �n părţile T�rnavei  iar la �nceputul sec al XIII –lea au fost din nou mutaţi �n regiunea sud- estica a Transilvaniei, unde trăiesc si �n ziua de astăzi. Secuilor li s-a �ncredinţat misiunea apărării trecătorilor Carpaţilor Răsăriteni mai cu seamă �mpotriva cumanilor. �n secolul al XII- lea secuii erau deja maghiarizaţi, fiind apoi �mpărţiţi �n trei stări sociale – secuii fruntaşi, călăreţii şi pedestraşii. Colonizarea saşilor s-a facut aceleaşi considerente �n zona Carpaţilor Meridionali, �nsă un loc important la avut �n cazul lor şi motivaţia de natură economică. Saşii sunt grupuri de populaţie germanică, din Flandra de pe valea r�ului Mosella, alţii fiind adusi din Luxemburg iar ultimul lor  grup care era şi cel mai bine organizat provenind din Saxonia.�n secolul al XIII- lea se �ncheie cucerirea Transilvaniei de către Ungaria, regele maghiar Andrei al II-lea acord�and Ţara B�rsei ordinului cavalerilor teutoni. �n Ţara B�rsei au fost instalaţi la 1211 regalitatea maghiară urmărind  prin intermediul teutonilor un dublu scop apărarea sud- estului Transilvaniei mai ales de atacurile cumanilor şi convertirea la credinţa catolică a necredincioşilor de orice neam, rom�nii ortodocşi ( schismatici ) fiind consideraţi la r�ndul lor  eretici. Conflictul deschis cu regele Andrei al II-lea izbucnit in 1221, s-a finalizat cu alungarea lor �n august 1225. Ulterior ordinul a fost aşezat pe Ţărmul Mării Baltice, �n Mazovia treptat reuşind să-şi creeze un stat propriu ce avea să ducă războaie continue �mpotriva vecinilor.

�NTEMEIEREA MOLDOVEI

          Teritoriul Moldovei a necesitat un timp mai �ndelungat. Evoluţia formaţiunilor prestatale de aici e �ngreunată de dominaţia tătarilor. �n ciuda piedicilor �n calea dezvoltării lor, formaţiunile politice rom�neşti dar nu şi-au �ncetat existenţa. �ntre anii 1343-1345, in părţile centrale si nordice ale Moldovei se desfăşura un razboi impotriva tătarilor,organizat de regele Ungariei Ludovic I de Anjou. �n r�ndurile puternicei armate trimise �mpotriva tătarilor se aflau rom�nii maramureşeni sub comanda voievodatului lor Dragoş. Această armată a reuşit sa-i respingă pe tătari, care se vor retrage dincolo de Nistru,�n c�mpiile din nordul Mării Negre şi Crimeea. La est de Carpaţi a fost organizată o marcă militară in fruntea acestei mărci, ce-şi avea centru la Baia, a fost instalat Dragoş.
         
1 Dragoş reuşeşte sa puna bazele unei succesiune ereditare in propria familie, Dragoş, fiul său Sas, iar fiul acestuie, Balc.
Lupta feudalilor moldoveni faţă de regalitatea maghiară se declanşează �n care aceştia erau st�njeniţi tot mai mult din partia maghiarilor �n �nfruntarea intereselor lor. Vasalitatea faţă de coroana maghiară comportă anumite obligaţii de ordin personal şi material. Apoi, feudalii maghiari şi transilvăneni, ce formau anturajul voievozilor, mai ales Sas, apoi Balc, erau ostili majorităţii feudalilor autohtoni. La scurtă vreme aceasta adversitate a degenerat un conflict armat , �n scurt timp conducerea luptei fiind preluată de voievodul maramureşean Bogdan. Forţele armate trimise �mpotriva lui l-au silit să treacă munţii �n Moldova, Bogdan sa bucurat de o primire favorabilă din partea feudalilor locali care �l recunosc �n 1359 drept voievod şi domn. Balc este alungat Moldova c�ştig�ndu-şi indepenţa pe care reuşeşte sa şi-o apere cu hotar�re făţă de �ncercările repetate ale regelui Ludovic de Anjou de a  o supune (1365). Primii urmaşi ai lui Bogdan au intrat �n legătură cu papalitatea de la care au căutat sprijin �mpotiva Ungariei. �n acest fel se evita o cruciadă catolică �mpotiva ortodocşilor de la est de Carpaţi. Voievodul Petru Muşat I (1377-1392) a recunoscut suzeranitatea regelui polon Vladislav Jagello print-un act omogial dat �n oraşul Lvov. Tot �n vremea lui sa �ncercat �nfiinţarea mitropoliei ortodoxe a Moldovei, recunosută abia in vremea lui Alexandru cel Bun. �n timpul lui Roman I Voievod (1391-1394) dispar�nd ultimele ramaşiţe ale stăp�nirii tătare din Moldova este �ncorporată Ţara de Jos, şi sudul Moldovei. Astfel Roman I se intituleaza voievod moldovean şi moştenitor a toată Ţara Rom�neasă de la munţii pana la ţarmul mării. �n ceea ce priveşte teritoriul dintre Dunăre şi mare reţinem că aici nucleul statului la constituit aşa numita ţată a Cavarnei  care dob�ndeşte o autonomie tot mai pronunţată faţă de Bizanţ �n sec XIV. �ncep�nd cu anul 1346, �n fruntea statului sunt amintiţi Balica, Dobrotici care a primit titlul de despot si care a intrat �n conflict cu negustorii genovezi din Vicina şi Chilia atunci c�nd a procedat la extinderea autoritaţii sale p�na la ţărmul mării şi Ivanco �n timpul căruia statul se dezvolta din punct de vedere economic, se bate monedă. �n condi�le agravarii pericolului Otoman, Dobrogea va intra �n timpul domniei lui Mircea cel Batr�n �n componenţa statului Muntean.

FORMAREA STATULUI FEUDAL ŢARA ROM�NEASCĂ

          Această primă �ncercare de a �ntemeia un stat independent a fost urmată de o alta pe care tradiţia istorică ajunsă p�nă la noi prin opera cronicarilor din secolul al XVII- lea o numeşte descălecat. Este vorba de suprimarea autonomiei Făgăraşului de către regii maghiari, ceea ce a determinat o parte a populaţiei rom�neşti să treacă munţii la sud  contribuind in acest fel la procesul de �ntemeiere.
          Conform tradiţiei Negru -Vodă un voievod rom�n din Fagaraş a trecut munţii �ntemeind un stat nou �n regiunea C�mpulungului sfarşitul sec al XIII-lea.  Ulterior puterea voievodală sa extins int�i spre vest ( zona Olteniei) şi apoi spre est p�na la Dunăre şi Siret. Capitala s-a stabilit la Curtea de Argeş. Tradiţia istorica se baza pe mărturiile  oamenilor �n v�rsta transmise pe cale orală şi probabil pe documente scrise care nu au ajuns p�nă la noi. Ea este confirmată de descoperirile arheologice. �n acea vreme at�t C�mpulungul c�t şi Curtea de Argeş erau aşezari �nfloritoare unde sau descoperit vestigiile  unor curţi domneşti.
          Formarea statului feudal  Ţara Rom�nească este rezultatul firesc al dezvoltării societăţii dintre Carpaţi si Dunăre pe calea feudalismului. Cuprinsul diplomei ioaniţilor din 1247 care reflectă o situaţie existentă �ncă �nainte de năvălirea tătarilor din anul 1241, este concludent �n ce priveşte stadiul �n care se găsea această societate, dezvoltarea forţelor de producţie la un nivel apreciabil, existenţa claselor antagoniste şi a unor instituţii cu caracter feudal.

          Diploma cavalerilor ioaniţi ( 2 iunie 1247)
          Pentru pre�nt�mpinarea unei noi invazii tătăreşti şi fiindca banul Severinului  se dovedise incapabil să apere hotarele Ungariei in aceste părţi regele Bela al IV- lea intenţiona să aşeze la vadurile Dunării pe cavalerii ospitalieri sau ioaniţi. Potrivit �nţelegerii din 2 iunie 1247 �ncheiate �ntre regele Ungariei şi Rembald, preceptorul ordinului ioaniţilor, �n schimbul ajutorului dat pentru apărarea regatului şi a catolicizării populaţiei din regiunile respective, ioaniţilor li se dăruieşte ţara Severinului �mpreuna cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş pănă la r�ul Olt. �n condiţiile �n care lea fost cedata ţara Severinului le este dăruită şi toată Cumănia de la răsărit la Olt cu excepţia ţării lui Seneslau, care la fel ca şi ţara voievodului Litovoi, este lăsată rom�nilor �n aceleaşi condiţii care o stăp�niseră p�nă atunci. Rom�nii din ţinuturile concedate ioaniţilor aveau obligaţia să dea ajutor cavalerilor pentru apărarea ţării şi �nfr�ngerea duşmanilor, după cum cavalerii la r�ndul lor trebuiau sa ajute pe rom�ni �n imprejurări asemănătoare. Regele �ncuvinţează măsurile ce urmau să fie luate de cavaleri cu privire la libertăţile  şi judecata nobililor şi a altor persoane  care se vor aseza in acele teritorii, dar �n cazul judecarii pricinelor pentru vărsare de s�nge stăp�nii feudali ai acelei ţărin aveau dreptul să facă apel la scaunul de judecată  al regelui. Cavalerii erau datori sa dea ajutor oastei regelui in cazul vreunei năvăliri duşmane prada �mpărţindu-se �ntre părţi proporţional cu numărul ostaşilor participanţi. Această importantă diplomă �nfăţisează situaţia socială şi politică, a ţinuturilor dintre Carpaţi si Dunăre, unde existau 5 formaţiuni politice Ţara Severinului , cnezatele lui Ioan şi Farcaş şi voievodatele lui Litovoi şi Seneslau.
          Litovoi mai stăp�nea peste Carpaţi. �n Transilvania, Ţara Hategului. Formaţiunile politice pomenite erau �n raporturi  de vasalitate faţa de regele Ungariei, regele nădăjduia  cu ajutorul cavalerilor ioaniţi sa-şi intindă stăp�nirea asupra acestora.
          Cavalerii Ioaniţi nu au intrat �nsă �n stăp�nirea teritoriilor dăruite, nici o dovadă sigură, nici o urmă materială nu atestă prezenţa lor �ntre Carpaţi si Dunare �nainte de sf�rşitul anului 1250. �n actul de confirmare a diplomei ioaniţilor de către papa Inocenţiu al IV-lea din 20 iulie 1250 deci dupa 3 ani �mpliniţi, nu se face nici o aluzie ca beneficiarii daniei ar fi luat in stăp�nire ţinuturile cuprinse �n ea. Dar �ntr-o scrisoare deznădăjduita a lui Bela al IV-lea din 11 noiembrie 1250, adresată pape sub ameninţarea unei noi invazii a tătarilor, se spune ca ioaniţii au luat armele �mpotriva păg�nilor şi schismaticilor pentru apărarea Ungariei şi a catolicismului, şi ca o parte a acestora a fost aşezata �ntr-un ţinut mai primejduit, anume �n vecinătatea cumanilor de dincolo de Dunăre şi  bulgarilor, prin care ţinut au pătruns la 1241 tătarii ţn Ungaria. Prin acest ţinut �n care a fost aşezata o parte a ioaniţilor se poate �nţelege mai degraba ţinutul Sirmiului care se află �n vecinătatea cumanilor aşezaţi �n Ungaria Sudica şi a bulgarilor, de c�t teritoriul dăruit prin diploma din 1247.

          Cnezatul lui Ioan
          �n cnezatul lui Ioan  pot fi luate �n considerare 2 ipoteze după cea dint�i, aşezarea acestiu cnezat ar fi fost �n partea de sud-est a Olteniei, prin Rom�naţi, acolo unde există o localitate Celei, pomenită �n diplomă potrivit celei de-a doua ipoteze care pare mai verosimilă , cnezatul lui Ioan ar fi fost �n nordul Olteniei �n una din depresiunile carpatice, unde exista, de asemenea o localitate Celei.

          Cnezatul lui Farcaş era aşezat probabil in fostul judeţ V�lcea, al cărui nume aminteşte antroponimicul V�l-Farcaş-Lupu.

          Voievodatul lui Seneslau
          �n st�nga Oltului exista o altă ţară rom�nească, stăp�nita la 1247 de voievodul Seneslau. Centrul ei se găsea ţn aceasi regiune subcarpatica, �ntr-o altă depresiune, a Titeştilor sau a Arefului. Ca şi ţara lui Litovoi, tot astfel şi a lui Seneslau se �ntindea �n sud spre c�mpie.
          Cumania situată la sud şi răsărit de ţara lui Seneslau se afla sub dominaţia tătarilor.

           Voievodatul lui Litovoi
           �ntr-o alta depresiune, mai mare, depresiunea T�rgu-Jiului tăiată prin mijloc de r�ul Jiu, prelungindu-se spre apus pănă �n depresiunea Tismanei, iar spre răsărit pănă la Olt, era centru ţării Litua condusă de voievodul Litovoi. Ţara Litua era un voievodat �ntins, care cuprindea ambele versante ale carpaţilor iar spre sud coboară spre c�mpie.
           �n 1272, 1275 Litovoi voievodul  a refuzat să mai plătescă tribut Ungariei �mpreună cu fraţii săi ocup�nd teritoriile din Ţara Severinului, anexate anterior de regalitatea maghiară. Momentul se arată unul favorabil pentru astfel de iniţiativă, regatul Ungariei, cel mai puternic vecin, fiind slăbit de invaziile tătarilor (1241-1242) şi măcinat de mişcările centrifugale ale nobilimii. �nsa �ncercarea lui Litovoi de a obţine independenţa a fost �nfr�ntă de regele maghiar in 1277. �n urma bătăliei care a avut loc, Litovoi a fost ucis iar fratele său Bărbat  luat prizonier s-a răscumpărat cu o mare sumă de bani, păstr�ndu-şi domnia.


          Basarab I , Lupta de la Posada
          Prin procesul de �ntemeiere ce a urmat descălecatului statul a fost organizat fiind create instituţii politice si bisericeşti şi realiz�ndu-se treptat unificarea tuturor formaţilor politice. �n fruntea acestei formaţiuni larg cuprinzatoare a fost recunoscut de feudalii interesaţi unul dintre ei un voievod care constituia o garanţie a salvgardării intereselor lor, �n persoana lui Basarab. Sub conducerea vreunuia din voievozii rom�ni, urmaşi ai celor pomeniţi la 1277 poate a lui Tihomir, tatal lui Basarab, stăp�nirea politica a statului rom�n dintre Carpaţi şi Dunăre continuă drumul �nceput sub Litovoi şi Bărbat, cu 20- 30 de ani �n urmă. Alte ţinuturi �nspre apus şi răsărit, �nspre nord şi sud, sunt cuprinse �n noua stăp�nire. Pe văle r�urilor ce străbat intreaga regiune de la nord la sud autoritatea voievodului se �ntinde �n toate direcţile, �n dorinţa de a găsii un hotar mai uşor de apărat dar şi de a ajunge la vadurile pe care tot mai des le cercetează negustorii.
           Recunoaşterea de către feudalii locali a unui mare voievod �n persoana lui Basarab s-a dovedit potrivită cu interesele feudalilor, pe care acestea le-a reprezentat �n toate �mprejurările, reuşind să le consolideze situaţia economica şi politica. Oastea ungro-vlahilor (a rom�nilor din Ţara Rom�neasca ) e pomenita de istoricul bizantin Ioan Cantacuzino, după alegerea lui Basarab, particip�nd la luptele dintre bulgari si bizantini ce au avut loc �n anul 1323. �n anii următori, hotarele statului feudal Tara Rom�nească s-au extins mai ales spre răsărit prin luarea �n stăp�nire a teritorilor eliberate de sub dominaţia mongolă. Acest proces sa desfaşurat �n condiţile luptei ne�ntrerupte cu tătarii  ce mai stăp�neau �n ţinuturile răsăritene. �n anii 1324, 1328 au avut loc lupte conduse de Basarab �mpotriva tătarilor din aceste părţi. Cu acest prilej Basarab va fi avut şi sprijinul lui Carol Robert. Rezultatul a fost �ntinderea stăp�nirii Ţării Rom�nesti spre răsărit p�nă aproape de Chilia.
           Basarab e numit de Carol Robert (voievodul nostru), ceea ce indică raporturi de vasalitate faţă de regele Ungariei, dar el numai e un vasal oarecare, cum era Litovoi şi Seneslau  (voievozii rom�nilor), sau Litovoi şi Bărbat (voievozi ai ţării Litua). Pe la sfarşitul deceniului al patrulea al secolului al XIV-lea, c�nd oştile emirului Umur-beg si-au facut apariţia la Dunare, locuitorii acestor parţi ar fi chemat in ajutor, pt a-i apăra de noua primejdie ce se abătuse asupra lor, pe ghiaburi (creştini), care erau probabil locuitorii Ţarii Rom�nesti. Noul domn rom�n e tot mai respectat si  legăturile cu el politice si matrimoniale sunt tot mai preţuite de suveranii balcanici care-l socoteau deopotrivă cu ei ,numar�ndu-l gospodar adică domn. Dar ascensiunea noului stat si politixa sa de sine stătătoare in raport cu ţările vecine nu conveneau regelui maghiar,cu pretenţii de suzeranitate, aceasta cu at�t mai mult cu c�t �n Ungaria se gaseau numeroşi nobili  puternici care r�vneau la ţara lui Basarab �n �ntregime sau părţi din ea. Cauzele războiului pornit de regele Ungariei �mpotriva voievodului Ţării Rom�neşti. �n luna septembrie 1330, regele si nobilii din jurul său cu o puternică armată au intrat �n Ţara Rom�nească.Potrivit relatării cronicii oficiale după ocuparea Severinului �n fruntea caruia este numit ban Dionisie unul din iniţiatorii războiului. Basarab ar fi trimis după Carol Robert o solie oferindu-i o despăgubire de 7 mii de mărci de argint ,cedarea Severinului trimiterea unui fiu al său la curtea regelui si plata tributului anual.            resping�nd oferta de pace, oastea regelui a �naintat �n interiorul ţării. După tactica de luptă obişnuită care şi-a dovedit eficacitatea �n at�tea r�nduri a fost distrus totul �n calea oastei invadatoare ,care a fost lipsită astfel de posibilitatea de aprovizionare. După aceste �nt�mplări potrivit izvoarelor narative şi diplomatice s-ar fi �ncheiat o pace cu condiţia ca Basarab să indice oştirii maghiare drumul de ieşire din Ţara Rom�nească. Oastea regelui maghiar atacată de două ori �ntre 9-12 noienbrie a suferit o grea �nfr�ngere. Rom�nii au luat o pradă bogată. Lupta sa dat �ntr-un loc al cărui nume nu e indicat de izvoare el e cunoscut �nsă �n istoriografie sub numele de Posada care �nseamnă defapt loc �ntărit şi e situat probabil pe drumul de ieşire din Ţara Rom�nească, Loviştea. Prin victoria militară obţinuta, poziţia Ţării Rom�neşti se consolideaza tot mai mult iar solidaritatea majorităţii feudalilor munteni �n jurul lui Basarab devine mai trainică.

          Nicolae Alexandru (1352-1364)
          După 1335 c�nd oştiile hanului Uzbec devastează Ţara Rom�nească primejdia tătară a determinat pe Basarab să se apropie din nou de regele maghiar. Reluarea raporturilor dintre Ţara Rom�nească şi Ungaria a fost posibilă deoarece după moartea lui Carol Robert (1342) fiul şi urmaşul acestuia, Ludovic I �nţelegea să ducă o politică antimongolă  ce convenea intru totul lui Basarab precum şi fiului şi asociatului său la domnie Nicolae Alexandru. �n acest scop �n 1344 Nicolae Alexandru se intalneşte cu regele Ungariei.Pe de o parte se recunoaşte autoritatea regelui maghiar �n lupta tătarilor la r�ndul său regele recunoaşte existenţa statului rom�nesc dintre Carpaţi şi Dunăre de am�ndouă părţile apoi se vădeşte necesitatea unirii forţelor �mpotriva puterii hanilor tătari.Relaţiile bune dintre Ungaria şi Ţara Rom�nească au creat condiţii favorabile consolidării instituţiilor feudale �n Ţara Romaneasă si au permis domniei de la Campulung reprezentată după 1352 c�nd moare Basarb, de fiul său Nicolae Alexandru să ia unele iniţiative �n politica externă. �n aceste condiţii a avut loc şi intensificarea activităţii negustoriilor din Transilvania �ndeosebi acelor din Braşov �ntre Carpaţii si Dunare această activitate devine mai bogată astfel �nc�t �n 1358 regele Ungariei le-a acordat un privilegiu.Din acest privilegiu rezultă ca ei treceau prin teritoriul dintre r�urile Buzău şi Ialomiţa merg�nd apoi spre Dunare ,unde activitatea lor se desfaşura �ntre gurile r�urilor Ialomiţa si Siret. Ca urmare a consolidării statului feudal Ţara Rom�nească �n 1359 biserica Ţarii Rom�neşti ajunge la o organizare de sine statătoare prin infinţarea mitropoliei cu sediul in capitala Ţării la Curtea de Argeş. �nfinţarea mitropoliei şi organizarea unei ierarhii bisericeşti proprii chiar in anul 1359 pot fi puse in legatură  cu un proiect de coaliţie balcanica antiotomană. Aşezarea turcilor pe continentul european, in 1354 �nsemna o mare primejdie nu numai pentru poparele din Peninsula Balcanică ci şi pentru cele de la nordul Dunării. Această primejdie a produs o reacţie a feudalilor din aceste părţi care sub conducerea ţarilor bulgari, mai �nt�i sub �ndrumarea patriarhului din Constantinopol dupa aceea �şi unesc eforturile pentru a determina pe �mparatul bizanţului la oragnizarea unei acţiuni comune �mpotriva turcilor.La aceasta acţiune a luat parte şi Nicolae Alexandru care avea legaturi politice şi de rudenie cu casele domnitoare din sud-estul Europei.

          Vladislav Vlaicu (1364-1377)
          Fiul lui Nicolae Alexandru Vladislav Vlaicu are respins ultima �ncercare maghiară de a cucerii Ţara Rom�nească iar in 1368 a �ncheiat un tratat cu Ungaria prin care se recunoştea suzeranitatea maghiara, regele maghiar acord’�nd domnului roman Banatul de Severin şi Făgăraşul �n calitate de feude. Aceasta relaţie de vasalitate era prezentă �ntre domn şi rege. Ea nu �nsemna şi �nchinarea ţării.