1 Introducere
In lucrarea de fata am căutat sa arat cum au trăit si cum au acţionat in anumite �mprejurări diferite personalitati ale istoriei, artei sau ştiinţei, cu scopul de a oferi o mai buna cunoaştere a acestora sub toate aspectele, ca si cauzelor care au justificat unele atitudini sau evenimente istorice.
Viata este un mozaic de fiinţe, personalităţi si moravuri diferite: nu trebuie sa ne mire vecinătatea unora cu a altora, chiar coexistenta in acelaşi individ a unor trăsături contradictorii. Rezultanta este tocmai personajul ce ne retine atenţia. Daca nu ar fi aşa, nu ar mai exista nici „personajul”!
Nu am intenţionat sa judec nici un personaj expus in aceasta lucrare ci doar sa fiu nepărtinitoare, sa �nţeleg si sa prezint adevărul aşa cum ne-a fost lăsat noua de �naintaşii noştii. Sa judeci, afirma Andre Malraux,  „�nseamnă sa nu �nţelegi, pentru ca, daca ai �nţelege, n-ai mai putea judeca”.

Carol al VI-lea
Pare surprinzător faptul ca istoricii nu s-au preocupat mai mult de caracterul aberant al regelui Franţei, Carol al VI-lea. A domnit patruzeci si doi de ani (1380-1422), fiind considerata una din cele mai lungi domnii din istoria Franţei. Boala psihica de care a suferit, insa a avut efecte asupra �ntregii tari; din aceasta cauza tot ce a �ntreprins predecesorul sau nu a durat si Franţa a fost antrenata pe panta unei căderi periculoase.
Nebunia regelui, latenta oarecum pana in 1392, a fost ascunsa cu mare grija de anturajul sau, dar aceasta stare nu a putut dura la nesf�rşit, astfel �nc�t in cele din uram adevărul a ieşit la iveala. Cauza si originea nebuniei lui Carol ar trebui, se pare, căutate in studiul ascendenţilor săi direcţi. Mama sa Jeanne de Bourbon, care se căsătorise cu varul sau, Carol al V-lea, ar fi avut ea �nsăşi un acces de nebunie in 1373, care a durat mai multe luni. Se pare ca boala se moştenea pe linie directa.
Cat priveşte nebunia lui Carol aceasta �mbrăca o forma caracteristica: schizofrenia paranoida. �ncep�nd din anul 1405, nebunia regelui a luat proporţii din ce in ce mai mari, iar perioadele de remisiune s-au făcut tot mai rare. Carol refuza toate �ngrijirile medicale iar in privinţa murdăriei din camera sa si a lenjeriei sale pe care nu o schimbase de cinci luni se relata ca: „deja murdăria si transpiraţia făcuse sa apară abcese pe unele parţi ale corpului si era tot ciupit de purici si păduchi, care i se cuibăriseră in vesmintele pe care nu vroia sa le lepede cu nici un chip.”
De asemenea se mai spune despre el ca uneori uita de propria sa persoana, uita faptul ca era rege, susţinea cu �ndărătnicie ca nu se numea Carol si ca nu suporta florile de crin emblema regalităţii franceze, dar in ciuda acestor lucru nici un alt rege al Franţei nu a fost mai iubit si mai adorat pe timpul vieţii si după moarte dec�t acest sărman nebun �ncoronat!

Elisabeta I a Angliei
Pe drept cuv�nt se poate spune despre Elisabeta I ca a reprezentat o figura singulara in istorie.
Sa născut la Grenwich (1533), a fost regina a Angliei si a Irlandei intre anii 1558-1603. Elisabeta era fiica lui Henric al VIII-lea si a Annei Boleyn, cea de-a doua din cele sase soţii avute de acesta. Ea nu a avut parte de o tinereţe fericita: avea trei ani c�nd tatăl sau a ordonat sa-i fie decapitata mama �nvinuind-o de adulter si treisprezece ani c�nd i-a murit tatăl. De la părintele sau a moştenit cruzimea si inteligenta, iar de la mama sa, o nevoie maladiva de adulare. Ajunsa regina, s-a dovedit nu numai de o energie neobişnuita, ci se extrem de autoritara, restabilind anglicanismul ca religie oficiala. A ordonat execuţia Mariei Stuart si a contelui de Essex, manifest�nd din plin cu acest prilej cruzimea tatălui sau.
Elisabeta I a rămas toata viata sa o celibatara indaratnica, deşi constituia la vremea aceea cea mai buna partida din Europa si a fost cerut in casatorie de aproape toţi prinţii si regii domnitori ai apusului. Dar, după  cum prea bine se ştie, nu si-a pus niciodată inelul de logodna pe deget!
Era o erudita si s-a străduit neobosit sa se instruiască, sa invete, sa ştie cat mai mult si din cat mai multe domenii.
Numeroşi medici si istorici din toate timpurile au �ncercat sa elucideze misterul reginei supranumita „femeia fara bărbat”. De altfel ea insasi si-a compus un epitaf arăt�nd ca „a murit fecioara, aşa cum a trăit �ntreaga-i viata”. Or, aproape toate mărturiile contemporane atesta ca aproximativ după patruzeci de ani a manifestat o senzualitate exacerbata, moştenita probabil de la ambii părinţi: -frenezia de la  Anna Boleyn si cruzimea de la Henric al VIII-lea. A avut toata viata numeroşi curtezani, dar nu se ştie caţi dintre aceştia i-au fost cu adevărat amanţi. Unul dintre aceştia, despre care se spune ca i-ar fi fost si partener, a fost contele de Essex, care avea douăzeci de ani pe c�nd ea trecuse de şaizeci!
După multe cercetări si dezbateri doctorii au ajuns la concluzia ca Elisabeta a avut o personalitate ciclotimica si ca  a suferit de o psihoza maniaco-depresiva.


Christina- enigmatica regina a Suediei

In şirul lung de capete �ncoronate care s-au perindat din cele mai vechi timpuri in istorie se detaşează o figura insolita: este vorba de regina Christina a Suediei.
Atitudinea ei de regina, investita cu răspunderi mari, care apăsau greu pe umerii săi fragili de t�năra femeie, se remarca printr-o serie de fapte, de contradicţii si enigme, unele reale, altele probabil născocite.
De mica, se anunţase ca un copil precoce, mai apoi s-a dovedit �nsetata de cunoaştere, detaş�ndu-se net de cei din jurul sau; a refuzat cu �nd�rjire sa se mărite si in final a abdicat de la putere.
Christina a fost fiica lui Gustav al II-lea Adolf care a fost o figura reprezentativa in istoria Suediei si chiar a Europei. Si-a petrecut mai aproape toata viata in tabere militare purt�nd o serie de războaie lungi ce urmăreau centralizarea statului.
Firul vieţii lui Gustav Adolf s-a curmat brusc la v�rsta de numai treizeci si opt de ani, fiind ucis in lupta de la Lutzen. A lăsat in urma sa amintirea unui genial comandant militar, o tara săraca din cauza războaielor si ca succesor la tron o fata: Christina-Augusta. �mplinise abia sase ani c�nd si-a �nceput meteorica-i domnie. Aşa cum se obişnuia, pana la majorat, răspunderea conducerii a fost �ncredinţata unui consiliu de regenta desemnat de cinci mari demnitari, printre care se număra si Axel Oxenstiern, un bărbat capabil si viteaz, ce se va face remarcat prin calităţile sale cu totul ieşite din comun.
Presimţindu-si parca sf�rşitul care se apropia, Gustav Adolf a declarat-o moştenitoare pe Christina inca de pe vremea de c�nd avea un an. Pentru a las un demn urmaş la tron, regele a ţinut sa nu precupeţească nici un efort ca sa-i ofere o educaţie pe măsura. Conştient de faptul ca nu se putea ocupa direct de instruirea fiicei sale, regele a lăsat-o in grija sorei sale Caterina. Alegerea nu s-a dovedit a fi greşita, iar cunoştinţele i-au fost predate de erudiţi ai timpului. Astfel, teologul Johannes Matthiae a iniţiat-o in teologie, greaca, latina, limbi moderne si literatura clasica. Eleva s-a dovedit la inaltimea maestrului, prinz�nd repede gustul cititului; in plus a invatat singura italiana si spaniola.
C�nd grijile domniei au �nceput s-o �mpovăreze, pregătirea politica si-a aflat-o de la Axel Oxenstiern, care intre timp fusese inaltat la funcţia de cancelar. Despre capacitatea ei intelectuala se dusese vestea in tot regatul. Inca din 1640, t�năra regina Christina se interesa in mod constant de treburile politice, de mersul războiului dus de armata tarii sale, aflate sub conducerea destoinicului cancelar Axel Oxenstiern. Ii plăcea �ndeosebi sa primească ambasadori, conversa cu ei si ii uimea prin erudiţia sa si spiritul sau pătrunzător. La v�rsta de 16 ani asista la şedinţele Consiliului de regenta av�nd o participare tot mai activa prin intervenţiile sale si chiar implic�ndu-se in efectuarea unor sarcini. Nu a fost o surpriza pentru nimeni ca la 17 decembrie 1644, Christina proclam�ndu-se majora, a luat in propriile sale m�ini fr�iele conducerii.
Regina Christina, deşi crescuta in spiritul si atmosfera sobra si modesta a părinţilor săi, a făcut o �ntoarcere de o suta optzeci de grade: si-a propus sa duca o viata intr-o bogatie ostentativa! A fost o mare amatoare de opere de arta, si  le-a procurat pe orice cale. Regina, �nconjurata de favoriţii săi, a dus o viata libertina, intr-un lux ostentativ, necunoscut si fara egal in viata severilor nordici, obişnuiţi sa �nfrunte vicisitudinile unei naturi aspre si neprietenoase.
Intr-o vreme c�nd starea de război era privita ca normala, o femeie nu putea conduce totuşi cu aceeaşi eficienta ca si un bărbat, si deci regina era nevoita sa se căsătoreasca. Mandra, bănuitoare si irascibila a refuzat sa se căsătoreasca in ciuda faptului ca la mana sa au existat pretendenţi care ar fi făcut sa pălească de invidie orice prinţesa din Europa.
Abdica de la tron in anul 1654 si pleacă spre sud duc�nd cu ea un număr foarte mare de obiecte si av�nd o suita numeroasa. Primul popas a fost la Bruxelles unde se converteşte la catolicism. De aici a plecat la Roma unde a fost at�t de impresionata de papa Alexandru ca i-a adăugat numele la al sau devenind Christina-Alexandra. De aici pleacă in Franţa unde este primita cu mare fast. Dorul de meleagurile natale o va duce de doua ori in Suedia. Moare la v�rsta de 63 de ani si corpul ii este aşezat in Catedrala Sf�ntul Petru din Roma.
După expunerea vieţii sale, se poate spune ca regina a fost o personalitate isterica atinsa de dromomanie. Boala i s-a declanşat in perioada imediat următoare pubertăţii, accentu�ndu-se cu v�rsta, motiv pentru care a fost probabil nevoita sa abdice. Se regăsesc la Christina trăsăturile ce alcătuiesc psihologia unui actor care interpretează in viata de toate zilele un anumit rol, urmărind sa convingă, sa uimească, sa st�rnească admiraţia. Regina, �nconjurata de favoriţii săi, a desfăşurat o viata de lux ostentativ, necunoscut si fara egal in viata popoarelor nordice, urmărind sa rivalizeze cu Curţile europene.
Realitatea este ca, dornica de libertate si repugn�ndu-i responsabilitatea conducerii, nu a pregetat sa abdice si sa peregrineze prin Europa.

George Washington (1732-1799)

Cel mai celebru dintre preşedinţii americani, general si om politic, devenit primul preşedinte al Statelor Unite (1789-1797), avea o fire anxioasa, fiind in permanenta obsedat de starea sanatatii sale; se spune chiar ca ar fi murit lu�ndu-si pulsul. Maxilarele ii erau deformate si tot timpul a avut probleme cu dinţii, astfel incat in cele din urma a fost nevoit sa-si pună dinţi falşi dintr-un lemn tare. Pieptul ii era convex si avea tulburări respiratorii. In ultimii doi ani ai vieţii reumatismul de care suferea s-a exacerbat at�t de puternic incat ii imobilizase aproape complet m�inile.
Starea precara a sanatatii sale nu l-a �mpiedicat totuşi, după ce i-a �nvins pe englezi, sa reorganizeze noul guvern independent, sa restabilească situaţia financiara a tarii si sa trateze intr-un mod strălucit cu indienii.
George Washington a suferit de sindromul Alzheimer. Acesta este opinia celebrului istoric dr. Riley Woodhoc menţionata in cartea: Zile �ntunecate la Mt. Vernon. In ultimele zile ale vieţii sale, Washington era umbra tragica a celui ce fusese. Nu putea nici măcar sa-si lege singur şireturile de la pantof. Jurnalul personal si scrierile intime ale soţiei sale dezvăluie faptul ca preşedintele era cu mintea rătăcita. In 1799, la 67 de ani, c�nd a murit, era grav afectat de sindromul Alzheimer.
In acele timpuri nu s-a pus diagnosticul, deoarece nu era cunoscuta aceasta maladie. Abia in 1906 – adică 107 ani după moartea lui a fost descoperita aceasta boala. Mai alarmant este faptul ca preşedintele manifesta simptome ale bolii inca din 1777. Deşi era un lider remarcabil, deosebit de dotat, Washington era foarte inconsecvent.

Abraham Lincoln (1809-1865)

Se ştie ca a suferit de tuberculoza si de o stare depresiva cronica. Din cauza ultimei, se spune ca, in ziua casatoriei sale, ar fi fugit de acasă si s-ar fi ascuns; c�nd in cele din uram, cu mare greutate, prietenii l-ar fi găsit, era pe punctul de a se sinucide. Daca John Wiljes Booth nu l-ar fi asasinat, medicii presupun ca ar fi murit in urma complicaţiilor date de boala Marfan care afectează mai multe organe vitale.

Dwight Eisenhower (1890-1969)

Cel de-al treizeci si patrulea preşedinte al Statelor Unite, generalul Dwight Eisenhower, era, in 1952 comandantul suprem al forţelor N.A.T.O. Susţinut deopotrivă de republicani si de democraţi, la 16 aprilie se instalează la Casa Alba, fara sa fi visat vreodată la aceasta �nalta funcţie. Nu era genul sau.
Consider�nd-o ca o sarcina, a acceptat-o. Fire echilibrata, sobra, avea răbdarea unui elefant, capacitatea stoica de a primi loviturile fara sa se clintească si mai ales o inclinare către compromisuri, calitati ce nu pot fi trecute uşor cu vederea. Av�nd o educaţie aleasa, convins de perceptele religioase fara a fi bigot, si-a făcut o dogma politica din invatatura biblica: „Cine scoate sabia, de sabie va pieri”.
Misiunea ce-i va fi �ncredinţata nu era c�tuşi de puţin uşoara. Moştenirea lăsata de predecesorii săi, Roosvelt si Truman, tradusa prin douăzeci de ani de guvernare democrata, �nsemna datorii imense. Conflictul coreean, efortul militar datorat si dezvoltării fortei nucleare, epuizaseră rezervele tarii. In plus pe plan intern, trebuie sa facă fata lui Mac Arthur si McCarthy, doua personalitati incomode, rupte de realitate si de mersul istoriei. I-ar fi fost greu si unui politician, cu at�t mai mult unui om lipsit de experienţa politica. Eisenhower a �nvins toate greutăţile, in ciuda v�rstei sale: avea şaizeci si doi de ani!
Organizator excelent, dotat cu o forţa de munca puţin obişnuita, capabil de a �nţelege si de a se orienta repede si de a lua o decizie si de a o urmări pana la capăt, preşedintele Eisenhower a �nregistrat succese demne de invidiat si, mai ales at�t de necesare Statelor Unite intr-o perioada critica.
Coincidenta nefericita, inca din primele zile de la instalarea sa ca preşedinte au debutat nişte dureri atroce abdominale, at�t de puternice ca abia se mai putea tine pe picioare. După un consult amănunţit s-a stabilit ca suferea de boala Crohn sau ileita. Aceasta se manifesta prin �ngroşarea mucoasei peretelui intern al intestinului gros, ce poate duce la ocluzia intestinului. In 1953, boala fiind la �nceput, s-a considerat ca nu era justificata operaţia. După trei ani, alte tulburări, mult mai serioase din cauza hipertensiunii, au �nceput sa se manifeste: dureri de cap si ameţeli puternice. Ameninţat de arterioscleroza, renunţa la fumat, deşi ani de zile fumase zilnic doua pachete si chiar mai mult.
Alimentele ii sunt administrate sub control, grăsimile de orice fel fiindu-i excluse. Cu toate aceste masuri draconice, in cursul anului 1955 tensiunea atinge valori alarmante. La 25 septembrie, in timpul nopţii face primul infarct. Este transportat la spitalul Fitzsimons. Cu acest accident debutează etapa finala, marc�nd declinul sanatatii preşedintelui. In noaptea de 7 iunie 1956 boala Crohn atinge apogeul: ocluzie intestinala. Şansele de scăpare: unu din sase. Operaţia nu mai poate fi am�nata.
La 25 noiembrie 1957, imediat după masa, este dobor�t de un atac cerebral. Nu mai poate vorbi. De fapt avea greutati in vorbire de c�teva zile. I-si revine relu�ndu-si activitatea. Intre 1960-1969, medici �l considera de paisprezece ori mort din punct de vedere clinic. Suferă o noua operaţie la intestine, din cauza ocluziei ivite intempestiv. Mai mult prezintă violente colici hepatice; este operat si i se extrage vezica in care se găsesc şaisprezece calculi biliari.
Sf�rşitul nu este departe: o insuficienta cardiaca globala se instalează ireversibil si la 28 martie 1969, inima ii cedează definitiv. Ideea unui transplant cardiac a fost găsita de familie ca lipsita de logica…

Lyndon Johnson (1908-1969)

Ajuns din cauza unei intamplari nefericite preşedinte al Statelor Unite, Lyndon Johnson a fost o personalitate controversata. Temperament vulcanic, se comporta ca un adevărat suveran, vorbind cu cei din jurul sau intr-un limbaj colorat. �ntreaga sa atitudine, dezvăluita acum publicului este incredibila.
Fire dispreţuitoare, profera cu uşurinţa imprecatiuni si avea mania sa fie filmat continuu, chiar atunci c�nd plonja gol oblig�ndu-si oaspeţii sa facă la fel, in piscina Casei Albe. Nonşalanta sau… altceva! Isi scărpina pe sub camasa burta si primea consilierii in cele mai insolite ipostaze. Orbit de putere, Johnson nu-si da seama ca a depăşit de mult limitele unei decente elementare. Isi umileşte colaboratorii si, mai ales, isi exprima ne�ncrederea in ei, manifest�nd o inclinaţie bolnăvicioasa de a-i tortura moral. De aici pana la a pune la cale in S.U.A., interceptarea convorbirilor telefonice, e un pas. Si-l face. Nu reuşeşte sa-si domine �ndoielile, lu�nd hotăr�ri in ultimul moment.
A fost măcinat de impulsuri necontrolate si accese maniace. Vorbea mult, pe un ton monocord, repede, cu un debit surprinzător. Nu ştie sa-si facă prieteni, iar pe cei pe care ii mai avea l-au parasit cu toţii. In 1968 se decide sa abandoneze politica, si se retrage la ranch-ul sau, unde după mai multe infarcte moare peste un an.

Richard Nixon

A fost comparat cu Ianus, de-a lungul �ntregii sale cariere politice nefăc�nd altceva dec�t sa-si ascundă jocul si sa privească pe furiş la alţii.
Caracterul lui Nixon trebuie sa fie explicat, spun psihanaliştii, in copilăria sa, in sărăcia si viata dusa pana la o anumita v�rsta, plina de privaţiuni. Astfel se naşte in sufletul copilului un sentiment de ura fata de toate sistemele, c�teodată chiar fata de toti oamenii.
Pe tatăl sau �l acuza, facandu-l responsabil de sărăcia cunoscuta in copilărie, iar pe mama sa o respecta, merg�nd pana la a se identifica cu ea. Este doar cea care tine casa. In naivitatea sa de copil, isi imaginează ca este preferatul ei; dar se inseala. Mai avea un frate, Harold. Bolnav de tuberculoza – boala de  care va sucomba in cele din urma – mama sa Hannah pleacă departe de casa, in căutarea unei slujbe, pentru a-si �ngriji copilul care se stingea văz�nd cu ochii. Richard este gelos.
După dispariţia fratelui sau, �ntreaga afecţiune a mamei sale se revărsa din nou asupra sa. Pe acest fundal extrem de complex apare un element nou: dorind sa-i insufle o rigoare morala cu ajutorul credinţei, Hannah �l duce ce regularitate la biserica. Si daca poveţele recomandate pot fi sintetizate in cuvintele „umilinţe, slăbiciunea, nevoile trebuie combătute”, Richard in mintea lui frageda le interpretează in felul sau: „foloseşte toate mijloacele pentru a le face fata”. Ca urmare, Richard Nixon devine un om ascuns, �nchis in el, un introvertit. Astfel, ne explicam caracterul sau.
Acest germene de personalitate va evolua in adolescenta in aceeaşi direcţie, datorita �mprejurărilor. In timpul studiilor are de �nt�mpinat nenumărate obstacole si este nevoit sa facă fata unor greutati de tot felul. Pentru a le surmonta, Richard lupta cu armele sale favorite, care ii aduc porecla de „Tricy-Dick” adică „Richard şiretul”. Personalitatea ii este d acum formata; ajuns la apogeul carierei sale – de la un birou de avocatura, in fotoliul prezidenţial – nu va face altceva dec�t sa-si practice, ori de cate ori va fi cazul, metodele verificate si care i-au adus succes: intrigi, calomnii, lovituri sub centura, etichetarea adversarilor, intr-un cuv�nt o strategie de a-si insela adversarii, metode puse in slujba unui singur tel: interesul sau personal.
Personalitate ambigua, plin de febrilitate, căuta legături la polul opus. Meticulos pana la manie, av�nd in fata scopul propus, isi controlează si modelează gesturile si vocea pentru ca cel mai ne�nsemnat discurs. Are totuşi un handicap: ii este teama de mulţime. Are fobie de oameni. Treptat maladia de care suferea, psihonevroza, devine tot mai evidenta. Tulburările de comportament sporesc. Discuta ore �ntregi, o adevărata logoree, cu adjuncţii săi despre cele mai ne�nsemnate lucruri. Se izolează complet, interpun�ndu-se intre el si restul Statelor Unite o superechipa de agenţi si personaje gata sa execute orice. Nu isi iubea poporul, poate chiar �l ura. Cum se poate explica altfel dezvoltarea serviciilor secrete pentru controlarea inamicului intern, pentru spionarea tarii. Un alt simptom: daca Johnson cerea sa fie filmat, Nixon voia sa fie �nregistrat absolut totul, de la decizii politice pana la fapte banale. In seifurile de la Casa Alba se acumulau pe zi ce trecea, sub presedentia sa, kilometri de banda magnetica.
Dezaprobat de propriul sau popor in urma afacerii Watergate, demisionează la 9 august 1974, retrăg�ndu-se la San Clemente. Va mai reveni in viata politica pentru a �ndeplini, pe linie de stat sau pe cont propriu, unele misiunii in diverse tari. Un ultim am�nunt: �ntotdeauna intrigile si inselaciunile ii reuşiseră, cu excepţia celei din urma, care, din cauza extinderii nevrozei ce i-a �ntunecat judecata, i-a provocat căderea.

Vladimir Ilici Ulianov – Lenin (1870-1924)

Vladimir Ilici s-a născut la Simbirsk in 1870. Tatăl sau, Ulianov, era inspector şcolar si s-a străduit sa ofere copiilor săi o educaţie aleasa. Cei doi băieţi insa au fost atraşi de ideile revoluţionare socialiste ce se răsp�ndeau in tara tot mai mult.   
Fratele mai mare a lui Ilici este arestat, judecat si condamnat la moarte prin sp�nzurare. Efectul asupra lui Ilic iese imens: paraseste studiile Facultăţii de Drept si se dedica activităţii revoluţionare lu�ndu-si porecla de „Lenin”, adică „omul de pe Lena”, fluviu pe malurile căruia isi va petrece o perioada din tinereţea sa ca si deportat politic. Dotat cu talent oratoric si cu o imensa capacitate de munca, a studiat enorm. După un exil in Elveţia, se �ntoarce in tara in noaptea de 3 aprilie 1917 la Petrograd si conduce revoluţia din octombrie 1917.
In 1919, pe c�nd se retrăgea de la un miting ţinut la o uzina de langa Moscova, o opozanta, Fanya Kaplan, a tras doua focuri de revolver in el. Proiectilele de plumb au pătruns in umăr si in braţ. Medicii au găsit de cuviinţa ca ar fi prea riscant sa le extragă.
Activitatea epuizanta a sf�rşit prin a-si face simţite efectele. Paloarea fetei, cearcanele accentuate si mai ales oboseala nu au scăpat neobservate celor din preajma sa. Secretarele, dar mai ales colaboratorii săi, l-au surprins nu o data in biroul sau aflat intr-o stare de prostatie. C�nd se retrăgea in apartamentul sau din Kremlin, putea fi văzut merg�nd �mpleticindu-se si sprijinindu-se de ce avea la indemana. Răul a �nceput sa progreseze si hemoragii minuscule au �nceput sa se producă in creier. Rezultatul: maladia Alvarez.
Are durei violente la cap, nu poate dormi. Vomita des si simte dureri difuze in abdomen. Isi pierde chiar graiul. Este chemat profesorul german Vorster care prognostichează un final apropiat si sumbru. La 26 mai 1922 un atac cerebral urmat de coma. Un cheag de s�nge a obturat o artera si ca urmare i-a paralizat partea dreapta a corpului.
In iulie starea sanatatii se ameliorează văz�nd cu ochii si in octombrie este in măsura sa-si reia o parte din activitatea sa. Dar boala este prea grava si la 12 decembrie al doilea atac cerebral �l doboară, pe c�nd se afla la birou. Paralizia nu o depaseste ca efecte pe precedenta. Dar nu se mai reso9arbe si Lenin este condamnat sa stea intr-un fotoliu. Nu poate sa scrie, ci doar sa dicteze, cuvintele fiind pronunţate cu destula greutate. La 9 martie cel de-al treilea atac �l zdrobeşte si mai mult. Nu mai poate vorbi deloc. La 15 mai isi pierde cunoştinţa complet. Va mai trai in aceasta stare de inconştienta inca opt luni, pana la 21 ianuarie 1924 c�nd inima �ncetează de a-i mai bate. Avea cincizeci si patru de ani.

Iosif Vissarionovici Djugasvili – Stalin (1879-1953)

Născut Iosif Vissarionovici Djugasvili la 21 decembrie 1879 in oraşul  Gori din Georgia, in Caucaz, Stalin a fost terorizat in copilărie de tatăl sau alcoolic, un cizmar sărăcit. După moartea tatălui, copilul de 11 ani avea sa fie rasfatat de mama sa care �l iubea exagerat de mult, vis�nd sa facă din el un preot ortodox. S-a �nscris la seminarul teologic din Tiblisi la v�rsta de 14 ani, si atitudinea sa rebela I-a atras porecla de Koba, după numele legendarului bandit si rebel georgian. In scurt timp s-a simţit �ncorsetat de aspra disciplina ce domnea in seminar si sub acuzaţia de a fi răsp�ndit idei subversive, a fost exmatriculat din seminar in 1899. După trei ani era membru al secţiunii georgiene a Partidului Social-democrat si in aceasta calitate calatorea prin Caucaz, făc�nd agitaţie printre muncitori si organiz�nd greve. Asemeni contemporanului sau german Adolf Hitler, tanarul “Koba” provenea dintr-un mediu familial sordid si brutal si părea complet lipsit de perspective in tinereţe. Spre deosebire de Hitler, ucenicul revoluţionar georgian nu avea nici carisma, nici talent oratoric, dar era curajos, necruţător si un strălucit organizator. Limba lui materna era gruzina, o limba foarte diferita de rusa �nsuşita ulterior, pe care a vorbit-o toata viata cu un pronunţat accent gruzin.
Stalin isi propunea sa transforme Uniunea Sovietica dintr-o tara eminamente agrara intr-o putere industriala moderna. Pentru a atinge acest obiectiv era dispus sa sacrifice vieţi omeneşti la o scara fara precedent. La sf�rşitul anului 1928 a expropriat terenurile fermierilor din clasa de mijloc (kulaci) “deport�ndu-i” sau omor�ndu-i pe cei care opuneau rezistenta. Regimul lui Stalin a pus in aplicare o serie de “planuri cincinale” prin care urmau sa fie realizate coletivizarea si industrializarea. Administraţia lui a finanţat industria export�nd cereale si alte produse, in ciuda foametei devastatoare care a b�ntuit Uniunea Sovietica in 1932. Milioane de oameni care au opus rezistenta au fost executaţi si mai multe milioane au murit de inaniţie. Potrivit unei estimări din 1988 cu privire la numărul victimelor colectivizării forţate din 1928 –1933, acesta s-a ridicat la 25 de milioane.  Pe parcursul primului plan cincinal, opoziţia �mpotriva lui Stalin s-a materializat  intr-o răscoala taraneasca pe care dictatorul a inabusit-o fara probleme.  Investit cu o putere absoluta, Stalin a iniţiat o serie de purificări politice �ncep�nd cu anul 1934. In momentul in care Congresul al XVII-lea al partidului si-a manifestat sprijinul pentru Serghei Kyrov, un moderat si un potenţial rival, Stalin a pus la cale asasinarea lui in decembrie 1934.     
Stalin a fost un ucigaş de comunişti mult mai eficient dec�t s-a dovedit vreodată politia ţarista. De exemplu in 1939, 98 din cei 139 de membri ai Comitetului Central ales in 1934 fuseseră executaţi, iar 1108 din cei 1966 de delegaţi la Congresul al XVII-lea arestaţi. Evident, Stalin urmarea in primul r�nd  sa pre�nt�mpine instalarea vreunei puteri  independente in fruntea tarii. Sub conducerea sefului KGB Lavrenti Beria, politia secreta a arestat, executat, exilat sau �ntemniţat in �nchisori sau lagăre de munca pe oricine a �ndrăznit sa formuleze vreo obiecţie la adresa conducătorului, aduc�nd astfel populaţia la ascultare. In ajunul celui de-al doilea război mondial Stalin crease probabil cea mai autoritara dictatura a timpurilor moderne, o structura de guvernare care se insinua in toate aspectele vieţii sociale, anihil�nd libertăţile civile. Marea Teroare s-a manifestat in �ntreaga societate sovietica, �ncuraj�nd oamenii sa-si imagineze conspiraţii peste tot si sa devina informatori. Oricare ar fi fost scopul iniţial al acestor epurări, s-a ajuns la un fel de nebunie generalizata, ceva similar vanatorii de vrăjitoare din primele secole. In 1939, Stalin a fost nevoit sa pună capăt acestor proceduri. După perioada rămasa in istorie sub numele de Marea Teroare, dictatura stalinista a guvernat fara a �ntimpina cea mai mica rezistenta, deşi Stalin poza in continuare drept un modest secretar de partid ce fumează pipa.
Printre masurile economice adoptate de Stalin se număra si colectivizarea forţata a agriculturii, o acţiune extrem de nepopulara care a st�rnit nemulţumiri in r�ndul taranilor. La �nceputul anilor treizeci, din ordinul lui Stalin, milioane de tarani au fost omoraţi sau lăsaţi sa moara de foame, astfel ca pana la urma colectivizarea s-a generalizat in lumea satelor.    
Sosise momentul unui efort conjugat pentru industrializarea tarii. Stalin a declarat ca Uniunea Sovietica se afla cu cel puţin 100 de ani in urma vestului capitalist, dar va trebui sa recupereze diferenţa in10 ani, altfel va fi zdrobita. Fidel concepţiei marxiste privind eterna lupta dintre socialism si capitalism, el era conştient ca U.R.S.S. era �nconjurata de inamici. Singura soluţie a progresului era considerata a fi planificarea de stat. Intr-un stat cu un singur partid nimeni nu se �ncumeta sa contrazică comunicatele guvernamentale care exagerau succesele si mascau greşelile sau le puneau pe seama tradatorilor si sabotorilor . Cu toate acestea, rezultatele obţinute nu erau de loc neglijabile. In 10 ani URSS devenise un stat puternic industrializat, o realizare cu at�t mai importanta cu cat sovieticii nu aveau in vedere doar perioada imediat următoare, ci lucrau pe termen lung. Standardul de viata a rămas insa scăzut, deoarece nu se investise in producţia de bunuri de larg consum. Toate resursele fuseseră folosite pentru a crea infrastructura necesara unui stat industrial - fuseseră construite cu sutele fabrici,uzine electrice, baraje, oraşe industriale, maşini si tractoare. Realizările Uniunii Sovietice erau admirate nu numai de partidele comuniste din alte tari, care urmau modelul politic sovietic, ci si de unii oameni de ştiinţa, de scriitori si de intelectuali străini. Uniunea Sovietica era privita ca un nou tip de societate iar planificarea era considerata soluţia progresului economic si social. Aceste idei erau cu at�t mai credibile, deoarece tarile vestice erau devastate de Marea Criza din 1929 si păreau neputincioase in combaterea sărăciei si şomajului. Admiratorii Uniunii Sovietice tratau cu indiferenta marile probleme ale societatii sovietice, consider�ndu-le greutati inerente ale �nceputului.        

1 In ciuda disfunctionalitatilor �nregistrate, programul de industrializare al lui Stalin a fost, pe termen scurt, un succes.     
Imensele pierderi materiale suferite in timpul celui de-al doilea război mondial n-au �mpiedicat Uniunea Sovietica sa devina cea de-a doua putere industriala a lumii. Pe termen lung, insa, politica agricola si cea industriala impuse de liderul sovietic au afectat grav economia sovietica.
Ca dictator al Uniunii Sovietice, Stalin a influenţat soarta multor oameni vreme de aproximativ un sfert de secol. De fapt,  daca �nr�urirea de ansamblu a unui dictator asupra generaţiei proprii ar fi proporţionala cu numărul de persoane supravegheate, cu gradul de control asupra indivizilor si cu timpul cat  a rămas la putere, probabil ca Stalin ar fi considerat cel mai puternic dictator din istorie.    
Ce pasiuni �l dominau pe Stalin? Un a singura, o patima atotcuprinzătoare insa, absoluta, de car era realmente copleşit: setea de putere. Era se poate spune, o patima de maniac, de satrap asiatic din vremuri de mult apuse. Practic, Stalin era robul acestei patimi: numai ei ii consacra tot timpul sau, numai in aceasta sete de putere vedea telul adevărat al vieţii sale.
Stalin nu a avut ceea ce se cheamă o familie. Doar fr�nturi de cămin. Se spune ca a avut trei copii. Cel mai cunoscut, a fost o fata, Svetlana. Vasili era ofiţer de aviaţie, general. Alcoolic, a ajuns un ratat. Svetlana si Vasili proveneau de la cea de-a doua şotie, Nadejda Aleluieva, care neput�nd suporta tracasările ce i le făcea Stalin, a sf�rşit prin a se sinucide.
Prima soţie se numea Ecaterina Svanizde, si se casatorisera in 1902 la Tblisi. Din aceasta casatorie rezultase un băiat, Iakov. Mama avea sa se stingă la scurt timp după ce-l adusese pe lume. Cat priveşte pe Iakov, el a pierit in timpul celui de al doilea război mondial in Germania, intr-un lagăr de prizonieri. Stalin nu a �ntreprins nimic sa-l salveze.
Stalin poseda o fire rece, s-ar zice lipsit de sentimente omeneşti. Ca dovada ca din ordinul lui au fost condamnaţi pentru alte crime �mpotriva securităţii statului, aproape patru milioane de cetăţeni. Tot din ordinul lui Stalin N.K.V.D.-ul a ucis zeci de mii de ofiţeri si cetăţeni polonezi. Dar, autorul moral al altor milioane de vieţi secerate in tarile satelite U.R.S.S. după cel de-al doilea război mondial, este tot Stalin. Bilanţul este de neimaginat, iar orice caracterizare este insuficienta.
Stalin a fost descris ca si o personalitate puternic accentuata, combinaţie a unei firi hiperperseverente. S-a remarcat printr-o tenacitate neobişnuita, urmărindu-si neabătut convingerile. S-a bucurat de o sănătate de fier, pe care si-a menajat-o, mai ales in cea de a doua parte a vieţii, printr-un trai cumpătat si fara excese, deşi poporului se străduia sa-i ofere o cu totul alta imagine. De pilda, Stalin locuia intr-o clădire, la Usovo, in apropierea Moscovei si nicidecum la Kremlin cum se răsp�ndise zvonul. Ferestrele apartamentului sau, luminate toata noaptea, incercau sa acrediteze credinţa ca „tătucul” lucra neobosit pentru binele poporului sovietic.
Stalin suferea de fobia oamenilor. Nu suporta prezenta altora. O arterioscleroza ivita in anii războiului a �nceput sa progreseze cu rapiditate după 1945. Pana atunci nu a ţinut seama de nici un avertisment al medicilor. I se recomandase un regim alimentar strict, sărac in calorii. Stalin proceda invers: ingurgita mari cantitatea de alimente. In loc de repaus muncea mult, perturb�nd ritmul biologic, invers�nd ziua cu noaptea. Cat priveşte medicaţia prescrisa de medici, el o �nlocuise cu una personala, deprinsa de la tara: c�teva picături de tinctura de iod intr-un pahar cu apa. El suferea de un complex de inferioritate, manifestat prin atitudinea sa fata de diversele domenii ale ştiinţei, in special ale medicinei. In creierul lui Stalin arterioscleroza progresa sub forma insidioasa ce caracterizează boala Alvarez. Au apărut halucinaţii, iar vorbirea i s-a �ngreunat. In 1952 caracterele specifice tiranului erau pregnante. Stalin isi ura poporul si se izola de el.
La 13 ianuarie 1953, delirul sau de persecuţie avea sa devina public cu prilejul procesului intentat medicilor ce-l �ngrijeau, sub pretext ca ar fi vrut sa-l suprime. S-a văzut atunci ca doua treimi dintre cei presupuşii vinovaţi, erau evrei. Rezulta deci ca nu era altceva dec�t o forma deghizata de pogrom. Din fericire, mai �nainte ca acţiunea sa ia o amploare mai mare, un atac cerebral l-a dobor�t pe Stalin.
Dictatorul a suferit de ceea ce se cheamă „narcisism malign” termen datorat psihanaliştilor si care defineşte un sindrom care are la baza teoria lui Freud. Amestec insolit de paranoia, megalomania si isterie, Stalin era susceptibil la orice, s-a considerat atotştiutor si nu admitea nici cea mai mica observaţie, crez�ndu-se ţinta unor atacuri si conspiraţii. Fapt caracteristic, ideea dominanta care pune stăp�nire pe bolnavul de narcisism laturi de autoadulare, o constituie dorinţa de putere, ca scop suprem si nu ca mijloc pentru satisfacerea altor teluri. Individul fuge de colectivitate si in acelaşi timp se simte bine c�nd in preajma sa nu se afla cativa oameni, ci mari mulţimi. Bolnavii de narcisism sunt incapabili sa lege o căsnicie si sa intemeie o familie, in schimb reuşesc, indiferent d mijloace, sa fie adulaţi de mase. Trăiesc in mod vampiric din proslăvirea ce li se face, din puterea nemărginita pe care o exercita. Simt nevoia sa-si controleze zilnic mecanismul puterii si fac noi si noi victime. Suferinţele nu trezesc nici un ecou, fiind creata o anumita stare specifica, explicabila, dar imposibil de acceptat.
Stalin a exercitat, la c�teva decenii după moartea sa, mai multa influenta asupra lumii dec�t orice personalitate politica in viata

Adolf Hitler (1889-1945)

A fost conducător al guvernului şi al politicii germane şi unul dintre cei mai puternici dictatori ai secolului 20, care a convertit Germania �ntr-o societate complet militarizată şi a lansat cel de al 2 Război Mondial. Făc�nd anti-semitismul un lucru de bază �n propaganda şi politicile sale, el a construit partidul nazist �ntr-o mişcare �n masă. Pentru un timp, a dominat o mare parte din Europa şi din Africa de Nord. El a cauzat măcelul a milioane de evrei şi a altora pe care el �i considera inferiori.
Hitler s-a născut �n Braumau am Inn, Austria, pe 20 Aprilie 1889, fiind fiul unui neimportant oficial al vămii şi al unei ţărăncuţe. Un student slab, nu a terminat niciodată liceul. A optat pentru admiterea la Academia de Arte Plastice din Viena, dar a fost respins din cauza lipsei de talent. St�nd �n Viena p�nă �n 1913, mai �nt�i a trăit �ntr-o pensiune pentru orfani, mai t�rziu trăind din micile c�ştiguri din tablourile pe care le-a pictat. A citit vicios, develop�nd convingeri anti-evreice şi antidemocratice, o admiraţie pentru individualitatea de neoprit şi o grijă pentru mase.
 �n primul război mondial, Hitler, pe atunci era �n Munich, se oferise voluntar �n serviciul armatei bavariene. S-a dovedit un soldat dedicat şi curajos, dar nu a fost niciodată promovat mai mult de clasa I soldat deoarece superiorii săi considerau că nu avea calităţi de conducere.
După �nfr�ngerea Germaniei �n 1918, s-a �ntors la Munich, răm�n�nd �n armată p�nă �n 1920.Comandantul lui l-a făcut un ofiţer de educaţie, cu mandatul de a opri pornirile sale �mpotriva pacifiştilor si ideilor democratice. In septembrie 1919, s-a alăturat partidului Muncitorilor Germani naţionalist, si in aprilie 1920 a �nceput sa lucreze cu timp complet pentru partid, acum redenumeşte partidul �n partidul naţional socialist al muncitorilor germani ( partidul nazist). �n 1921, a fost ales preşedinte al partidului (Fuhrer) cu puteri dictatoriale.
Hitler si-a dat seama, probabil de la �nceputul carierei sale politice, de posibilităţile sale. El si-a dezvoltat unele dintre aptitudini cu �ndem�nare, capatand gustul performantelor. Era perfect conştient in acelaşi timp si de limitele sale, motiv pentru care făcea tot ceea ce era posibil sa-si ascundă defectele in fata anturajului sau in primul r�nd si apoi in fata publicului. Acest sentiment de inferioritate in unele privinţe explica tendinţa sa de izolare si interesul sau pentru grandomanie.
Hitler a �ncercat pe tot parcursul vieţii sale sa adapteze intuiţiei sale, mersul evenimentelor. Pentru el „intuiţia” era de fapt o exprimare a ideii de Dumnezeu. El deducea, cu o logica, privita de el ca irefutabila, ca fusese „ales’ pentru a realiza aceasta misiune. Instrumentul sau era ideologia naţional-socialista, născuta din nazuintele curmate ale unor grupuri de „st�lpi de cafenea si berarii” din primul război mondial, mişcare fasonata si condusa ulterior, după cum se ştie de Hitler. Aceasta misiune, aceasta sarcina pe care el �nsuşi o privea ca „formidabila” ii acapara tot timpul, toata energia sa , toata �ndem�narea sa si �ntreaga sa capacitate intelectuala, necesit�nd o existenta fizica si psihica fara limite, si mai ales, o credinţa nestrămutata.
Vocabularul ii era extrem de bogat – depăşea cu mult c�teva mii de cuvinte – iar memoria ii era stupefianta, si ea nu l-a trădat nici o clipa, aceste doua elemente fiind principalii factori care, at�ta timp cat a trăit, i-au atribuit si �ntărit aureola sa de infailibilitate. Hitler se considera artist, iar viata sa personala reflecta aceasta tendinţa de boem pe de-o parte, iar pe cealaltă parte, pretenţia sa de a fi un om aparţin�nd… Renaşterii!
Rănile primite in cursul primului război mondial se vindecaseră complet si rănile atacului cu gaze asfixiante pe care-l suferise au fost si ele eliminate. Astfel, Hitler a debutat in politica cu o sănătate de fier si abuza de ea in continuare. Aceasta atitudine facea parte din imaginea de supraom pe care voia s-o ofere poporului despre sine. Pentru citit trebuia sa se folosească de ochelari, dar de fapt se ferea sa fie văzut astfel. După 1938, odată ajuns in fruntea statului, a devenit mai prudent, a �nceput sa se �ngrijească. Voia sa trăiască cat mai mult posibil căci „viata era indispensabila pentru ca el era omul ales de providenţa”. Risipirea ei ar fi afecta misiunea sa. De acum ducea o viata liniştita. Nu bea , nu fuma si devenise vegetarian, nu atat din convingere , ci pentru ca voia sa-si păstreze sănătatea. Ca toţi cei care suferea de stomac, se controla din ce in ce mai des, era �ncontinuu in căutare de noi remedii si consulta cat mai mulţi medici. Dieta pe care si-a impus-o singur nu a dat rezultatele scontate si atunci si-a �nmulţit apelurile catre medici. Le pretindea acestora sa-i asigure funcţionalitatea organelor sale interne si voia sa-i fie �nlăturate durerile d cap ce-l torturau mereu; trăia mai ales sub teroarea bolilor infecţioase si in special al gripei. �nghiţea medicamentele cele mai diverse, in cantitati tot mai mari.
Aparentul sau echilibru fizic si psihic a fost insa complet răsturnat o data cu atentatul de la 20 iulie 1944. Timpanele urechilor i-au fost perforate de suflul exploziei. S-a constatat ca suferise un soc nervos, din care nu si-a mai putut reveni niciodată. A rămas prada unor depresii si crize de melancolie ciclice. Organismul sau at�t de sensibil a fost dezechilibrat mai mult dec�t in cazul unui om normal. Anturajul sau nu si-a dat seama de aceasta schimbare si nu l-a inteles. Atentatul eşuat a constituit pentru mintea sa fragila inca o dovada a vulnerabilităţii ale si a fost privit ca o confirmare divina a misiunii sale. Deşi ii sporise �ncrederea in sine, a �nceput sa se teama si mai mult de toţi si de tot. Cei care nu impartaseau opinia ca „Hitler este omul ales” erau consideraţi ca incapabili, tradatori, eretici, si răspunzători de toate greşelile sale. Si cu cat se iveau mai multe �nfr�ngeri cu at�t Hitler devenea mai dur, consider�ndu-se infailibil.
Este un simptom ce marcheaza o grava maladie psihica. Toata lumea a putut observa, mai ales in ultimii ani ai vieţii ale, ticurile lui Hitler si tremuraturile m�inilor. Avea veritabile crize de epilepsie. Devenise din ce in ce mai iritabil, nu vorbea dec�t cu voce ridicata si isi pierduse orice control asupra sa. Era inabordabil si izolarea era absoluta, fapt remarcat si la alţi dictatori. Se �ndepărtase total de restul lumii si singurul repaus si unica sa distracţie o constituiau conversaţiile pe care le purta cu cei intimi, in timpul orelor t�rzii din noapte. Se culca spre dimineaţa si dormea pana către pr�nz. Trăia intr-un buncăr la zeci de metri sub pamant. Dar si din punct de vedere psihic era �nconjurat de ziduri de ciment. Pentru el nu mai existau ore, nici noapte si nici zi.
Avea tendinţa sa se izoleze si, �ncep�nd din 1938, a fi primit de el era considerat un privilegiu. Ii era groaza de discuţii; obişnuit de multa vreme sa nu fie contrazis si sa nu se exprime dec�t prin monologuri, prefera excesele de exaltare de la tribuna, c�nd răguşea de la at�ta ţipat, regulilor care se cădea sa le respecţi intr-o �nfruntare individuala. Colaboratorii săi, mai ales după 1940, au putut sa remarce potopul de cuvinte al acestei minţi neliniştite ce lua forme din ce in ce mai extravagante: generalii din marele cartier general, luptau disperaţi cu somnul, indur�nd tirade interminabile asupra artei, filosofiei, rasei, tehnicii sau istoriei, care se prelungeau uneori pana in zori. Hitler avea permanent nevoie de auditori, de spectatori pasivi, dar niciodată de interlocutori, iar obiecţiile nu făceau dec�t sa-l enerveze si sa-l antreneze in noi asociaţii de idei, si mai dezordonate, si pe cat de interminabile pe at�t de incoerente.
In egocentrismul sau Hitler nu putea interpreta tăcerea care-l �nconjura dec�t ca pe un semn de spaima fata de aureola „fuhrer” – ului. Ideea mortii premature �ncepuse sa-l obsedeze pe acest om care se considera de ne�nlocuit in a conduce destinele poporului german. Hitler a fost nu numai cel mai mare comedian al Europei, după cum s-a numit el �nsuşi intr-o zi, cu o m�ndrie cinica, ci si cel mai abil judecător. Celor din jurul sau, Hitler le oferă pe r�nd trei fizionomii, corespunzătoare celor trei aspecte ale personalităţii ale. Prima era flasca; trăsăturile sale erau căzute, tenul era buhăit, privirea vaga, pierduta in visările sale, fata ii conferea un aer absent, �ndepărtat. Era o fizionomie tulbure si ravasita de angoasa.
A doua imagine a fetei sale era colosala si transportata de pasiune; narile ii fremătau, ochii lansau fulgere, exprimau violenta si se ghiceau in ei pofta de dominare, nerăbdarea de  a constr�nge pe toţi, ura pentru adversar, o şiretenie cinica, o energie feroce, gata in orice moment sa se reverse:o fata furtunoasa, de om posedat, pregătita de atac. In acesta stare, subalternii săi ghiceau felul indecis, cu ezitările si slăbiciunile care �l măcinau.
A treia imagine era a unui om oarecare, naiv, rustic, grosier si vulgar, uşor de amuzat, razand cu un ras gros si zgomotos �nsoţit de lovituri de coapse. Era o fata banala si fara nimic deosebit. Interlocutorii lui Hitler puteau observa cu uşurinţa succed�ndu-se cele trei „fete”. La �nceputul �ntrevederii, părea ca nu-si asculta interlocutorul, ca nu �nţelege, ram�nd indiferent si amorf, absorbit ore �ntregi intr-o stranie contemplaţie care se prelungea, de regula, după miezul nopţii, c�nd �nsoţitorii săi plecau.
Si apoi, deodata ca si cum s-ar fi apăsat pe buton, se lansa intr-un discurs impetuos. Vorbea pe un ton ridicat, exaltat, coleric, argumentaţiile se precipitau abundente, asurzitoare. C�nd Hitler �ncepea o astfel de tirada, nu trebuia oprit. Logoreea dura unu, doua  sau trei sferturi de ora. Si brusc fluxul se oprea si Hitler cădea intr-o stare amorfa.
Aceste alternante de excitare si depresiune, aceste crize care mergeau de la excesele de o fervoare devastatoare, la gemetele de animal ranit, �l făceau sa fie considerat de către psihiatri ca un ciclotimic, in timp ce alţii vedeau in el tipul paranoicului.
Cert este faptul ca nu a fost o persoana normala si faptele sale inca ne dau fiori de groaza.




Nicolae Ceausescu (1918-1989)

Ceaşescu s-a născut �n satul Scorniceşti, judeţul Olt, la 26 ianuarie 1918, �ntr-o familie de ţărani. La v�rsta de 11 ani, după absolvirea şcolii primare, Ceaşescu pleacă la Bucureşti, unde se angajează ca ucenic cizmar.
�n 1932 devine membru al Partidului Comunist din Rom�nia, formaţiune politică aflată �n ilegalitate la acea vreme. �n 1933 este arestat pentru prima oară, pentru agitaţie comunistă �n timpul unei greve. �n 1934 urmează �ncă trei arestări – pentru colectare de semnături �n sprijinul eliberării unor muncitori feroviari acuzaţi de activitate comunistă şi pentru alte acţiuni similare. �n urma acestor arestări, este etichetat de autorităţile vremii drept „agitator comunist periculos”, precum şi „distribuitor activ de material de propagandă comunistă şi antifascistă”. După eliberarea din detenţie, Ceauşescu dispare pentru o vreme �n „subteran”, dar �n 1936 este din nou arestat, de data aceasta fiind condamnat la doi ani de �nchisoare şi �ncarcerat la �nchisoarea Doftana.
�n 1939 o �nt�lneşte pe Elena Petrescu, cu care se căsătoreşte �n 1945 – aceasta va avea o influenţă cresc�ndă asupra carierei sale politice pe parcursul următoarelor c�teva decenii şi va fi executată alături de el �n 1989. Ceauşescu e arestat şi condamnat din nou �n 1940, iar �n 1943 este transferat la �nchisoarea de la T�rgu Jiu, unde �mparte celula de detenţie cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, �n scurt timp devenind protejatul acestuia. După cel de-al doilea război mondial, �n timp ce controlul sovietic asupra Rom�niei devenea tot mai pronunţat, Ceauşescu este numit ca secretar al Uniunii Tineretului Comunist – U.T.C. - (1944-1945).
�n urma loviturii de stat şi a abdicării forţate a Regelui Mihai din Decembrie 1947, după preluarea puterii de către comunişti, Ceauşescu devine ministru al agriculturii, iar mai apoi ministru-adjunct al forţelor armate �n regimul lui Gheorghiu-Dej. �n funcţia de ministru al agriculturii a activat direct la cooperativizarea forţată a agriculturii, a ordonat reprimarea sau arestarea ţăranilor care se �mpotriveau cooperativizării. �n 1952, devine membru al Comitetului Central (CC) al Partidul Muncitoresc Rom�n (PMR), la doar c�teva luni după eliminarea "fracţiunii moscovite" (condusă de Ana Pauker) din conducerea partidului. �n 1954, Ceauşescu devine membru plin al Biroului Politic al PMR, iar ulterior ajunge să ocupe poziţia numărul doi �n ierarhia PMR.
La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, �n martie 1965, Ceauşescu preia funcţia de secretar general al Partidului Muncitoresc Rom�n (acesta era numele Partidului Comunist Rom�n la acea vreme, după asimilarea forţată, �n 1948, a unei aripi a Partidului Social Democrat). Una dintre primele acţiuni ale lui Ceauşescu, odată ajuns la putere, a fost redenumirea Partidului Muncitoresc Rom�n �n Partidul Comunist Rom�n. �n acelaşi timp, el afirmă că Rom�nia a devenit o ţară socialistă şi decide schimbarea numelui oficial al ţării din Republica Populară Rom�nă (R.P.R.) �n Republica Socialistă Rom�nia (R.S.R.).
A construit cu minutiozitate o cazarma sociala. Cu aceeiasi minutiozitate si-a faurit cultul persionalitatii: ultimii ani ai carmuirii sale erau oficial numiti “epoca de aur a lui Ceausescu”, iar in paralel cu titlurile traditionale “marele conducator” etc. exista si unul original – “geniu Carpatilor”. Regimul dictatorial instalat in tara n-a avutat precedent in istoria Romaniei si, ca monstruozitate, i-a deposit pe toti concurentii din tarile surori (poate cu o singura exceptie Coreea de Nord). Indignarea poporului, acumulata in timp de mai multi ani de dictatura, s-a revarsat in decembrie 1989 si regimul care parea vesnic a fost cat ai clipi aruncat la gunoi.
Suferea de megalomanie şi mitomanie galopanta(nu vroia să aibă rival �n istorie şi �n viaţă). Megalomania de care suferea s-a manifestat prin gigantismul planurilor şi al construcţiilor sale.
�n timpul tuturor călătoriilor sale era �nsoţit de un medic chimist �nsărcinat să-l protejeze �mpotriva oricărui risc de contaminare.Nu purta aceeaşi �ncălţăminte de 2 ori, şi avea �n depozitele sale 365 de costume şi perechi de pantofi care erau arse după utilizare.
In fiecare lună o echipă de medici prelevau circa 3 l de sange de la 20 de sugari spre a-i administra dictatorului.
Din grupa ideilor delirante expansive se remarca ideea de bogatie, constatată la el care s-a remarcat prin str�ngerea unei averi fabuloase.
Printre fobiile de care suferea se numără: agorafobia, clustrofobia, nasofobia, cancerofobia, şi tanatofobia toate alcatuind o pantofobie.
Nicolae Ceausescu suferea de dislogii şi dislalii(tulburări ale vorbirii), iar tendinţa spre discursuri interminabile tradeaza o hiperactivitate verbala.

     Socrate (470-399 i.H.)

Socrate a avut stări de extaz asemănătoare celor de catalepsie. Extazul lui adeseori caracterul mai mult sau mai puţin tranşant al unor halucinaţii, e drept scurte, dar in schimb frecvente. Este vorba de halucinaţii cinestezice si externe (auz si văz).
Socrate nu a ascuns niciodată celor din preajma sa prezenta zeilor. La masa, pe străzile din Atena sau pe c�mp, se oprea brusc, fara un motiv aparent, alta data ca urmare a unui strănut al sau ori al vreunui �nsoţitor din dreapta sau st�nga. Se oprea, mai ales atunci c�nd pretindea ca a auzit vocea zeilor. Aceste false percepţii sau halucinaţii, el le considera drept inspiraţii provenite de la zei si, pe măsura ce �nainta in v�rsta, deveneau tot mai dese.
A sf�rşit prin a se autoconvinge ca, datorita acestui ajutor divin, era capabil sa exercite de la distanta o influenta magnetica asupra tinerilor discipoli si sa-i �ndrume, printr-un fel de curent magnetic.

Auguste Comte (1798-1857)

A avut o mare si durabila influenta asupra orientărilor filosofice a savanţilor secolului al XX-lea. Are meritul deosebit de a fi cel care inventează termenul de „sociologie”. A fost in realitate pe jumătate nebun.
Stătea �nchis in camera sa, scria scrisori incoerente, cu cuvinte pe care le sublinia si care se referau la fapte absolut ne�nsemnate. Cu prilejul unei plimbări, a vrut sa se arunce in lacul Enghien, antren�nd-o si pe soţia sa. A fost internat la spitalul condus de doctorul Esquirol – care i-a diagnosticat un acces de megalomanie – si unde, intr-una din zile a �nfipt furculiţa in obrazul unui gardian. In ziua ieşirii ale din stabiliment a semnat actul de eliberare cu numele de Brutus-Bonaparte-Comte.
Pe timpul c�nd lua masa, recita pasaje din Homer, obişnuia sa �nfigă cuţitul in tăblia mesei „ca in Scoţia al lui Walter Scott” – spunea el – si cerea sa i se servească „fundul suculent al unui porc!”. Mai t�rziu afl�ndu-se pe podul Artelor, a �ncercat sa se arunce in Sena. Intr-o zi a plecat la Montpellier, dar a ajuns la Nimes si s-a �ntors acasă.
Intreaga sa viata este punctata de accese de nebunie �ntrerupte de perioade de seminebunie, timp in care de fapt si-a compus si publicat opera. Georges Dumas care i-a dedicat un studiu bine documentat si pertinent menţiona: „A fost un mistic cu perioade de halucinaţii si extaz, un temperament psihopatic”

Saint Simon (1760-1825)

Nu mult diferit fata de Auguste Comte, el se proclamase „vicar al lui Dumnezeu si papa ştiinţific”. Intr-una din scrierile sale nu a ezitat sa menţioneze: „In perioada cea mai cruda a Revoluţiei, in timpul unui nopţi, in vreme ce eram deţinut la Luxemburg, mi-a apărut Carol cel Mare si mi-a zis ca de c�nd e lumea nici o familie nu s-a bucurat de onoarea si de a da un erou si un filosof aşa ca mine, apoi a dispărut”
Adeseori referindu-se la vedenia avuta, spunea ca i s-a arătat �nsuşi Dumnezeu pentru a-i vorbi si pentru a-l �ncuraja sa-si duca la bun sf�rşit misiunea si programul. Saint-Simon a fost un bolnav psihic, inteligent si remarcabil.


Jean-Jacques Rousseau (1712-1778)

A avut o ereditate nevropatica �ncărcata. Pana la a patra generaţie, strămoşii săi au fost negustori de vin si in acelaşi timp si mari băutori. Mama sa s-a casatorit la v�rsta de opt ani, iar tatăl sau afirma ca are idei care-i cad de pe luna! A fost de meserie ceasornicar dar voia sa dea lecţii de dans.
Jean-Jacques a citit mult, fara nici un  discernăm�nt. La optsprezece ani a plecat de acasă, duc�nd cu el o f�nt�na a lui Heron, spun�nd ca isi va c�ştiga existenta arăt�nd-o oamenilor in pieţe; a practicat pe r�nd toate profesiile: ceasornicar (meserie care o invatase de la tatăl sau), scamator, maestru de muzica, gravor, pictor, servitor, si a făcut pe r�nd după �mprejurări, medicina, muzica, teologie, botanica, medit�nd ziua, in plin soare torid, cu capul descoperit.
�ndrăgostit la unsprezece ani, va spune mai t�rziu, ca timp de zece ani si i-a petrecut intr-un continuu delir. Se credea urmărit de entuziasmul oamenilor, apoi ca e persecutat de toti; de Rusia, de Anglia, de Franţa, de regi, de femei, de preoţi. Pleca brusc din hanuri abandon�ndu-si bagajele si spunea ca duşmanii săi l-au mituit pe frizer, pe hangiu si pe brutar sa nu-l mai servească. A fost refuzat sa fie primit in �nchisoare atunci c�nd a solicitat acest lucru. Distribuia pe strada trecătorilor, ce nu i se păreau suspecţi si ostili u memoriu in care isi justifica ideile persecutorii.
In cele din urma i-a scris lui Dumnezeu o scrisoare foarte tandra si familiara, pe care a depus-o sub altarul din catedrala Notre Dame din Paris. Masochist si exhibiţionist, Jean-Jacques in ciuda tuturor excentricităţilor a fost un mare scriitor, un geniu delicat si plin de tandreţe.




Biblografie

Paul Stefanescu – Nebunii istoriei, Editura Saeculum Vizual, Bucuresti, 2003
Magda Stan – 101 personalitati si evenimente istorice
www.wikipedia.com