1
Bibliografie:- Opera:  Comandanţi Militari
    - Autori: C. Căzănişteanu • V. Zodian • A. Pandea
    - Editura: Ştiinţifică şi Enciclopedică
               - Ediţia: 1983



    Regele Carol s-a născut la 7 aprilie 1839 şi este al doilea fiu al Prinţului Carol Anton de Hohenzollern - Sigmaringen şi al soţiei sale, prinţesa Iosefina. Domnitor (1866-1881) şi rege al României (1881-1914) a decedat la 27 septembrie 1914.
    A efectuat stagiul militar în Garda regală prusiană, participând ca voluntar la războiul purtat împotriva Danemarcei (1864).
    După abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), guvernul provizoriu de la Bucureşti i-a oferit, cu consimţământul Parlamentului României, act ce a primit recunoaşterea oficială a Imperiului Otoman la 11 octombrie 1866. Sub domnia lui s-au efectuat o serie de reforme care au contribuit la dezvoltarea ţării, îndeosebi în domeniile administrativ şi al apărării. Carol a dus mai departe acţiunea de modernizare a puterii armate şi de organizare a sistemului defensiv naţional, iniţiată de Alexandru Ioan Cuza.
    Carol a acordat o atenţie specială înzestrării unităţilor cu mijloace de luptă corespunzătoare. Infanteria a fost dotată cu puşti, artileria cu tunuri de câmp, s-a generalizat pregătirea genistică în rândul trupelor terestre. Instrucţia a urmat reguli din armata europeană, înmulţindu-se taberele de pregătire şi manevrele anuale, cu participarea unor efective din componentele sistemului militar naţional.


      La izbucnirea Războiului turco – sârbo – muntenegrean (1876), Carol a luptat pentru expectativa, favorabilă popoarelor balcanice ridicate la luptă împotriva suzeranităţi Porţii. A sprijinit încheierea convenţiei cu Rusia de la Bucureşti la 4 aprilie 1877 şi a luat masuri de alertare a trupelor pentru a respinge o eventuală invazie otomana. La 29 aprilie – 11 mai 1877 a sancţionat poziţia guvernului de proclamare a stării de război  cu puterea suzerană, primul act politic si militar al Războiului de neantârnare din 1877-1878. După declaraţia de independenţă de la 9-21 mai 1877 a dispus intensificarea pregătirilor de luptă. El a dezbătut problemele cooperării militare si politice cu ţarul Aleksandr II (1855-1881). A pledat pentru acceptarea punctelor de vedere din planul român de operaţii. Aceste propuneri erau cu atât mai întemeiate, cu cât armata româna îşi dovedise capacitatea combativa în acţiunile de protejare a frontierelor in anul 1877, asigurând în acelaşi timp trupelor imperiale deplasarea în securitate spre Dunăre.
    Carol a răspuns favorabil cererilor insistente de ajutor venite din partea ducelui Nicolae.
    După tratativele guvernamentale de la 6-18 august 1877, Carol şi comandamentul român, împreună cu Armata de Operaţii, au trecut la sud de Dunăre, concentrându-se în împrejurimile Plevnei.
    Domnitorul României a luat comanda Armatei de vest, formată din 38 000 ostaşi români şi 52 100 ostaşi ruşi, şi a coordonat operaţiile de încercuire şi nimicire a grupării otomane, comandată de Osman Paşa.
După cucerirea Plevnei, Carol a revenit în ţară cu o parte din armată, lăsând pe front 3 divizii pentru a lichida rezistenţele otomane de la Vidin şi Belogradcik. Carol s-a pronunţat pentru păstrarea integrităţii ţării şi apărarea independenţei în preliminariile Congresului de pace de la Berlin din 1878.
    Carol a avut un rol foarte important în construirea centurii întărite a Bucureştilor şi a liniei defensive fortificate Focşani - Nămoloasa - Galaţi.
Pe plan intern însă nerezolvarea problemei agrare, a generat vii nemulţumiri ţărăneşti, ce au culminat cu răscoalele din 1888 şi 1907, faţă de care Carol a adoptat o atitudine dură de reprimare violentă.
În politica externă, s-a orientat, în perioada următoare, spre cooperarea cu Germania şi Austro-Ungaria, care a încheiat un tratat secret de alianţă 1883. A sancţionat participarea României, alături de Serbia, Grecia şi Turcia la cel de-al doilea război balcanic din 1914.

Carol, deşi „fidel” alianţei din 1883, s-a supus hotărârii Consiliului de coroană din 21 iulie – 3 august 1914 şi a consimţit, în conformitate cu interesele superioare ale ţării, să accepte adoptarea de către România a unei poziţii de neutralitate armată.
Militar de carieră, a contribuit la succesele armatei române din 1877-1878, la modernizarea sistemului naţional de apărare şi a armatei.