1
Dreptatea şi egalitatea.

Dreptatea  este valoarea etică şi juridică, în funcţie de care se aprobă sau se dezaprobă relaţiile sociale şi raporturile juridice, normele juridice şi hotărârile organelor de jurisdicţie existente într-o epocă şi într-o organizare socială dată; este faptul de a recunoaşte drepturile cuiva, de a acorda fiecăruia ceea ce i se cuvine în mod legitim. Dreptatea este o virtute morală, cea mai înaltă dintre cele patru virtuţi cardinale, care constă în faptul de a da fiecăruia ce este al său, în a respecta drepturile altuia.
În societăţile bazate pe exploatare, clasele dominante caută să justifice, prin concepţiile lor despre dreptate, relaţiile economice existente, să le întărească prin legi şi norme morale, în timp ce clasele şi păturile sociale asuprite promovează propriile lor concepţii despre dreptate, care oglindesc necesitatea  schimbărilor  relaţiilor sociale respective,  năzuinţa maselor de a înlătura inegalitatea socială. Dezvăluind caracterul formal al concepţiei burgheze despre dreptate, concepţie care ascunde  esenţa  exploatării capitaliste, marxismleninismul a făurit o concepţie nouă, comunist-ştiinţifică despre dreptate, conform căreia adevărata dreptate socială constă  în eliberarea  omului de orice  exploatare şi  asuprire, în realizarea  egalităţii sociale depline în condiţiile comunismului.
Există mai multe tipuri de dreptate dintre care principalele categorii de dreptate sunt:
-    dreptatea distributivă este corectitudinea accesului la resurse, poziţii în societate şi a distribuirii  unor avantaje, obligaţii între persoane, grupuri în societate.)
-    dreptatea procedurală presupune respectarea legilor şi înfăptuirea justiţiei. Ca respectare a legilor, dreptatea presupune respectarea drepturilor  legale ale unei persoane: libertarea personală , proprietatea, demnitatea umană şi să i se dea fiecăruia ce i se cuvine.
-    dreptatea corectivă sau reparatorie se referă la repararea  nedreptăţii şi la corectitudinea răspunsului la nedreptăţi, prejudicii.


Proprietatea

    Proprietatea , o formă socială, istoriceşte determinată, de însuşire a bunurilor  materiale de către oameni. Demonstrând că proprietatea este un raport social care ia naştere între oameni în legătură cu însuşirea acestor bunuri, şi în primul rând a mijloacelor de producţie, K. Marx a combătut concepţia burgheză  care o definea ca un raport între om şi obiect. Proprietatea nu se poate confunda cu dreptul de proprietate, care nu este altceva decât expresia juridică a relaţiilor de proprietate. Nu obiectul în sine constituie proprietatea, după cum nici calităţile naturale ale bunurilor însuşite  nu determină caracterul proprietaţii, ci natura  relaţiilor sociale care iau naştere  în legătură cu această însuşire. Spre deosebire de concepţia burgheză, care declară proprietatea privată ca fiind  veşnică şi imuabilă, marxismleninismul consideră proprietatea ca o categorie istorică, ce se schimbă  de la o orânduire socială la alta, încadrându-se  în două tipuri fundamentale: proprietatea privată, care stă la baza orânduirii sclavagiste, feudale şi capitaliste, şi proprietatea comună, socială, care a stat la baza  orânduirii comunei primitive şi caracterizează orânduirea sclavagistă. La rândul lor, aceste două tipuri de proprietate au cunoscut mai multe forme corespunzătoare unui anumit grad de dezvoltare a forţelor de producţie.
Relaţiile de proprietate reprezintă elementul fundamental al  relaţiilor de producţie, ele determinând toate celelalte  raporturi sociale, politice, juridice, familiale etc. Astfel, orânduirile bazate pe proprietatea privată s-au caracterizat prin relaţii sociale bazate pe exploatarea omului de către om, iar cele bazate pe proprietatea comună, socială, prin relaţii de  colaborare şi ajutor reciproc. Prima formă  de proprietate a fost cea obştească  din comuna primitivă, determinată de nivelul foarte scăzut  de dezvoltare a forţelor de producţie, de cantitatea redusă a mijloacelor de trai. În aceste condiţii, când oamenii izolaţi nu puteau face faţă forţelor naturii, era necesară munca în comun  şi, prin urmare, stăpânirea în comun a mijloacelor de producţie. Dominaţia proprietăţii sociale excludea inegalitatea de avere, exploatarea muncii altuia, etc. Dezvoltarea  forţelor de producţie, posibilitatea creării plus-produsului au determinat apariţia proprietăţii private şi, pe această bază, trecerea la o nouă orânduire socială.