1                   CREŞTINISMUL


Creştinismul este o religie universală,cu vechime bimilenară, construită pe temeiul credinţei în Iisus Christos, ca fiu şi mesager al lui Dumnezeu, trimis pe pământ în vederea răscumpărării omenirii din captivitatea păcatului original al cuplului Adam şi Eva, precum şi a mântuirii omenirii. Apărut în sec.I d.Hr. în Palestina şi acceptat de unii evrei din diaspora, apoi atrăgând prozeliţi dintre cei de alte religii, creştinismul se dezvoltă repede, de la forma sa iniţială de sectă iudeo-creştină, la o religie autonomă, sprijinită pe miturile cuprinse în textele epice din Evanghelii şi din Faptele Apostoli-lor şi consolidată teologic prin Epistolele  apostolului Pavel şi în Epistolele soborniceşti ale apostolului Ioan, răspândită apoi în cuprinsul Imperiului Roman chiar în sec.I, constituindu-se într-o comunitate de adepţi, numită Biserica creştină, care se consideră “trupul lui Christos”, iar după sfârşitul evului mediu  invadând lumea, astfel că azi (potrivit unor statistici formale) ar însuma peste un miliard de credincioşi. Creştinismul a avut nevoie de câteva secole pentru a-şi elabora doctrina; credinţa creşti-nă e definită abia de conciliul IV ecumenic (Calcedonia, 451), prin formularea crezului ,care stabileşte esenţa ei; această esenţă rezidă în: acceptarea misiunii de mântuitor a lui Iisus Christos, calităţii lui de fiu al lui Dumnezeu, născut din Fecioara Maria, deci de Dumnezeu şi de om în acelaşi timp, “monogen, în două naturi, fără confuzie nici schimbare, fără diviziune nici separaţie”.
 Iisus Christos este considerat nu un semizeu, ci întruparea Logosului divin, o faţă a Absolutului, a esenţei divine unice.Iisus Christos/ Iisus Hristos este întemeietorul şi figura centrală a creştinismului. Numele de Iisus este forma geacă a lui Ioşua (care înseamnă “Mântuitorul” sau “Domnul care mântuie”). A fost numit şi Iisus din Nazaret. Hristos este echivalentul gerc al ebraicului “Messiah ”,”Unsul lui Dumnezeu”, titlu ce se referă la originea şi misiunea divină a lui Iisus.Întemeietorul tradiţional, ca Dumnezeu întrupat, al creştinismului şi strania figură-cheie a religiei creştine, personaj mitologic enigmatic şi paradoxal, socotit şi om şi divinitate, presupusă personalitate istorică, necertificată însă direct de nici un document autentic, cu o biografie construită fluctuant, inconsecvent, în 4 variante canonice (în cele 4 evanghelii) din Noul Testament şi în câteva evanghelii apocrife.
După conceptul hagiografic esenţial, Iisus s-a născut în localitazea palestiniană Nazaret, din Feciora Maria, necunoscătoare de bărbat, logodnica dulgherului Iosif, zămislind spiritual de la Sfântul Duh, după ce fusese anunţată prin bunăvestire de Îngerul Gabriel. Născut într-o iesle, întâmpinat de trei magi orientali, supus ritualului tradiţional al circumciziei (iar îndeplinirea acestui ritual e considerată de teologia creştină o dovadă exemplară a întrupării omeneşti autentice – în Dumnezeu-Fiul), îşi petrece o copilărie precoce între familie şi templu, dispare misterios până la vârsta de 30 de ani când, reapărut este botezat în apa Iordanului, apoi începe să-şi predice învăţătura, să facă miracole (vindecări de boli,învieri de morţi, exorcisme, înmulţirea pîinilor şi peştelui pentru masa mulţimii, schimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileii), rosteşte mai multe parabole doctrinare, apoi e trădat de unul din cei 12 discipoli: Iuda, arestat, judecat de procurorul roman

1 Pontius Pilatus, la instigaţia castei sacerdotale evreeşti din provincia romană Iudeea, e condamnat la moarte,  şi răstignit pe o cruce pe care şi-o poartă singur pe muntele Golgota într-o zi de vineri(14 sau 15 nisan a anului 33 d. Hr), unde moare, suferind omeneşte, dar învie după 3 zile, reapărându-le discipolilor schimbat la faţă şi, după 40 de zile de la înviere, se înalţă la cer.  
Având ca punct de plecare o ipocrizare şi spiritualizare a speranţei mesianice iudee, noua religie înglobează apoi elemente ale cultelor şi religiilor orientale, ale filozofiei elene şi ale utopiilor sociale elenistice. Proclamând programatic egalitatea şi fraternitatea, speranţa de mântuire într-o nouă viaţă, după moarte, creştinismul este îmbrăţişat la început de păturile sociale cele mai dezmoştenite ale imperiului, sclavi, liberţi, sărăcimea urbană, mai puţin rurală. Până în vremea împăratului Nero noua religie este confundată cu cea iudaică în sânul căreia luase naştere. Din acest moment, creştinismului i se retrag privilegiile religioase şi juridice  acordate iudaismului. Datorită monoteismului intransigent, morelei sale distincte, completei respingeri a panteonului tradiţional roman şi a cultului imperial, noua religie se afirmă ca un corpus doctrinar distinct în Imperiu Roman. Nerecunoscut oficial în primele trei secole  de existenţă, creştinismul este practicat ilicit, adepţii săi fiind toleraţi sau persecutaţi de autorităţi. În primul veac de la apariţie noua religie se răspândeşte în Egipt, Siria, Fenicia, Asia Mică, apoi în Africa de Nord şi numai foarte lent în provinciile europene; la Roma i-a fiinţă din vremea împăratului Claudius(41-54) o comunitate creştină. În cursul sec.II d.Hr., creştinismul îşi clarifică doctrina, îşi cristalizează propriile norme, delimitându-se net de religiile mistice elenistice, şi începe confruntarea cu celelalte culte. Criza generală a societăţii romane de la sfârşitul sec.II şi din sec.III, destrămarea vechilor culte politeiste, faptul că noua religie se adresează fără discriminare mozaicului de popoare care alcătuiau imperiul, simplitatea cultului şi a mesajului său, reprezintă tot atâtea elemente care înlesnesc transformarea creştinismului într-o religie universală. În sec.I-II noua doctrină este persecutată în mod izolat, în sec.III are loc confruntarea deschisă între statul roman şi religia ilicită care este acum supusă unor prigoane sistematice în vremea împăraţilor Decius, Valerian, Diocleţian, Galeriu.
La Roma, Constantin cel Mare desfiinţează cohortele pretoniene şi iniţiază o politică favorabilă creştinilor. În urma întrevederii dintre Constantin cel Mare şi Lcinius de la Mediolanum (febr.-mart. 313) este pronunţat “Edictul de la Milano”, prin care creştinişmul devine o religie egală în drepturi cu celelalte culte din stat.
După 320 d.Hr., în condiţiile adâncirii contradicţiilor dintre cei doi împăraţi, Licinius, sprijinit de cercurile păgâne din Orient, iniţiază o politică anticreştină, în timp ce Constantin cel Mare se apropie tot mai mult de poziţiile bisericii creştine.
După moartea lui Licidius la Tesalonic, imperiul este reunificat şi supus autorităţii unui unic împărat, situaţie nemaiîntâlnită din 285 d.Hr.. Constantin cel Mare, care se revendică alesul pe pământ al divinităţii unice, abandonează politeismul tetrarhiei în favoarea monoteismului creştin, care  devine fundamentul ideologic al monarhiei despotice.
Pe plan religios, Constantin cel Mare intervine în conflictele cristologice luând poziţie împotriva schismelor şi ereziilor, urmărind unitatea bisericii, important factor de spirjin al statului.
În 325 d.Hr. are loc la Niceea, convocat din iniţiativa lui Constantin cel Mare, primul conciliu ecumenic al bisericii creştine, care pune bazele dogmatice şi canonice ale noii religii. Constantin moare la Nicomedia, în drum spre graniţa răsăriteană a imperiului,unde izbucnise un nou război cu Imperiul Sasanid (22 mai 337). Pe patul de moarte este botezat în religia creştină de către episcopul Eusebios.
În 392 împăratul Teodosiu I interzice toate cultele păgâne ,decretând creştinismul ca unica religie a Imperiului Roman.
Biserica creştină este o instituţie concretă, cu statut juridic şi cu istorie politică; ae se consideră trupul mistic al lui Iisus Christos şi îşi asumă sarcina de a propaga învăţătura acestuia, ca întemeietor al ei; în acest cadru, afirmă a avea un rol matern şi pedagogic faţă de credincioşi (fiind, într-o formulare catolică, mater et magistra ).