1

R e f o r m a


        Aparenta unitate a bisericii medievale a fost distrusă atunci c�nd Martin Luther s-a opus autorităţii Papei şi a declanşat Reforma Protestantă. Această scindare a dus la războaie religioase s�ngeroase �n Europa – războaie care au durat 150 de ani.
        �n 1500 Biserica Catolică deţinea supremaţia �n Europa centrală şi de vest, supravieţuind opoziţiei Lollarzilor englezi, a husiţilor boemieni precum şi a altor dizidenţi religioşi. Cu toate acestea, revoltele erau semnalele unei nemulţumiri cresc�nde, care �n cele din urmă s-a dovedit imposibil de suprimat.
        Criticile aduse Bisericii se refereau la imensa sa avere şi la corupţia pe care această bogăţie o �ncuraja. O serie de scandaluri slăbise autoritatea Bisericii şi nenumăraţi preoţi ai Renaşterii erau mai preocupaţi de avere sau putere, dec�t o viaţă sf�ntă. Toate acestea au alimentat resentimentele faţă de privilegiile legale sau de altă natură ale c, precum şi faţă de poziţia dominantă �n cadrul slujbelor, astfel �nc�t laicii (cei care nu făceau parte din cler) deveniseră aproape nişte spectatori.
        Cu timpul, laicii au devenit mai �nstăriţi şi mai educaţi şi s-au decis să joace un rol mai activ �n viaţa religioasă. Folosirea exclusiv a limbii latine limita �nţelegerea Bibliei pentru multe persoane, dar, evident, exista nevoia unui mod mai simplu şi mai puţin ostentativ de manifestare a religiei, aşa cum se �nt�mplase �n cazul primilor apostoli ai Creştinismului. Lu�nd �n considerare circumstanţele, era de la sine �nţeles că declanşarea uni crize religioase era inevitabilă.
        Primul care şi-a exprimat public nemulţumirile a fost Martin Luther (1483 – 1546), un călugăr augustin şi profesor la universitatea din Wittenberg, Saxonia. �n ciuda cunoştinţelor sale Luther se lovise de anumite lipsuri �n viaţa sa spirituală, fapt ce l-a determinat să creadă că salvarea este posibilă doar prin credinţă, care era un dar hărăzit de Dumnezeu, ce nu poate fi cumpărat. Aceste idei inofensive erau de fapt eretice (blasfemii �mpotriva credinţelor religioase acceptate), deoarece duceau la concluzia că toate ceremoniile şi practicile prescrise de Biserică pentru a servi m�ntuirii credincioşilor erau inutile.
        „Justificare prin credinţă” a devenit un element central al crezului lui Luther, dar acest lucru nu ar fi dus neapărat la un conflict cu Biserica. Luther era un călugăr relativ obscur, fără prea mare influenţă. Atitudinea sa faţă de m�ntuire putea fi privită ca o variantă mai severă, dar totuşi permisă, printre multiplele variante tolerate de Roma. Conflictul cu autorităţile depindea de modul �n care Luther �nţelegea să-şi exprime ideile: dacă �şi va promova doctrina �ntr-un mod discret, fără a atrage atenţia asupra sa, sau va evidenţia �n mod public toate implicaţiile negative pe care această doctrină le avea pentru Biserică.
        Prima dispută iniţiată de Luther a avut ca subiect o altă problemă, cea a indulgenţelor – acestea erau documente care, �n anumite situaţii, puteau fi cumpărate de către credincioşii care preferau mai degrabă să plătească suma respectivă dec�t să �ndeplinească penitenţele date pentru ispăşirea păcatelor lor. Această practică oferea conducătorilor bisericii o sursă importantă de venit, dar s-a ajuns foarte uşor la abuz. �n vremea lui Luther, oamenilor li se spunea că dacă vor cumpăra o indulgenţă, vor putea pune capăt suferinţelor prietenilor şi rudelor care se aflau �n purgatoriu (locul unde sufletele morţilor �şi ispăşeau pedeapsa, �nainte de a intra �n ceruri). �n anul 1517, un călugăr dominican făcea o afacere bună din v�nzarea indulgenţelor şi fără pic de ruşine informa audienţa că: „Imediat ce banul de aur a fost dat, sufletul �n ceruri s-a ridicat!”.
        �n Octombrie 1517, Luther a văzut oameni căr�nd bucăţi de h�rtie care, susţineau ei, �i va salva de m�nia Domnului. Acest lucru l-a �nfuriat �ntr-o asemene a măsură pe Luther, �nc�t a bătut �n cuie, pe uşa bisericii din Wittenberg, o petiţie �mpotriva v�nzării de indulgenţe. Petiţia conţinea 95 de teze (argumente) – modul natural �n care un �nvăţat lua poziţie faţă de un subiect de factură intelectuală şi provoca o discuţie. Dar atacul lui Luther viza un răspuns mult mai larg, �n afara cercurilor de cărturari, iar ideile sale s-au răsp�ndit cu o rapiditate de necrezut datorită uni invenţii relativ recente – tiparniţa. Miile de pamflete şi cărţi ieşite de sub tipar au dat o nouă dimensiune disputelor doctrinare din secolul XVI, cu serioase repercusiuni.
        Conducătorii Bisericii au interpretat poziţia lui Luther ca un atac la legitimitatea autorităţii lor, dar nu au reuşit să �l reducă la tăcere prin ameninţări. Beneficiind de o largă susţinere, Luther şi-a definit ideile mult mai detaliat şi a atacat pe un front mai larg. Ulterior a făcut un pas hotăr�tor, resping�nd autoritatea infailibilă a Papei şi tradiţiile instaurate de Biserică, susţin�nd că Sf�nta Scriptură (Biblia) era singura autoritate adevărată �n practica şi credinţa creştină. Deoarece numeroase doctrine şi practici ale Bisericii Catolice fuseseră dezvoltate �n perioada postbiblică (şi din acest motiv, susţinea Luther, erau corupte) se impunea o nouă religie, radical reformată.
        �n 1520 Luther era pe cale de a fi excomunicat (�nlăturat din cadrul Bisericii de autorităţi) dacă nu renunţa la opiniile sale. �n 1521, la Worms, a apărut �n faţa unei diete (consiliu) imperiale, prezidată de �mpăratul Imperiului Roman, Carol V. Luther a făcut o impresionantă declaraţie de credinţă, spun�nd „Aceasta este poziţia mea!”, dar a fost condamnat de Carol şi de mulţi dintre membrii dietei.
        Scos �n afara legii de Carol şi excomunicat de Biserică, Luther a fost adăpostit de prieteni şi şi-a petrecut iarna la un castel saxon din Wartburg. Acolo a tradus Noul Testament �n limba germană, cre�nd o capodoperă care a conferit limbii literare germane trăsăturile specifice.
        Efortul lui Luther şi al reformatorilor de a traduce Scripturile �n limbi naţionale a avut efecte de lungă durată; �n ţările protestante oamenii obişnuiţi aveau posibilitatea să citească singuri „cuv�ntul lui Dumnezeu” şi timp de secole lectura regulată a Bibliei a devenit at�t de obişnuită, �nc�t a influenţat modul de g�ndire şi exprimare din viaţa de zi cu zi.
        �n următorii ani Luther a pus bazele unei biserici (considerată de el şi adepţii lui o renaştere a bisericii primitive, necorupte) care se opunea Bisericii Catolice. Serviciile Bisericii Lutherane se desfăşurau �n limba naţională şi slujbele erau mult simplificate. De fapt, pe măsură ce Luther şi-a explicat şi şi-a dezvoltat poziţia, a devenit tot mai clar că �ntreaga Biserică, at�t ca instituţie c�t şi din perspectiva ceremoniilor desfăşurate, avea nevoie de o reformă. Numărul sacramentelor a fost redus de la şapte la trei, iar Liturghia a devenit o ceremonie predominant comemorativă. Preoţii nu mai erau consideraţi o categorie aparte a populaţiei şi aveau voie să se căsătorească. M�năstirile au fost desfiinţate (Luther s-a căsătorit �n 1525 cu o fostă călugăriţă) şi au dispărut multe alte aspecte ale Creştinismului medieval: rugăciuni adresate sfinţilor sau Fecioarei Maria, confesiuni, pelerinaje, indulgenţe şi venerarea relicvelor sfinte.
        �n ciuda eforturilor mari făcute de Biserică, Luther a supravieţuit excomunicării datorită ajutorului primit de la prinţi germani, mai ales de la conducătorii din Saxonia şi Hesse. Pe de o parte convingerile religioase au jucat un rol important �n convertirea lor, dar pe de altă parte existau şi numeroase avantaje materiale. Principii luterani puteau să-şi �nsuşească averea Bisericii şi de asemenea puteau să aducă sub controlul lor strict succesoarea Bisericii Catolice: Biserica Luterană. Neav�nd alţi protectori �mpotriva �mpăratului şi a Bisericii Catolice, Luther nu a avut altă opţiune dec�t să susţină supremaţia autorităţii statului.
       
1 Faptul că Luther a fost nevoit să facă un compromis cu privire la poziţie la poziţia sa a devenit evident destul de cur�nd, atunci c�nd entuziasmul generat de sfidarea sa iniţială a dus la răsp�ndirea mai multor idei şi mişcări radicale. Anii 1524-1525 au fost marcaţi de creşterea numărului de revolte ţărăneşti �n Germania. Revolte care au fost denunţate de Luther, cu furia isterică a unui om care se temea să nu fie �nvinovăţit pentru ele. �n anii 1530, radicalismul social şi religios au fost duse la extreme de anabaptişti, care respingeau ideea botezării copiilor şi �n unele cazuri �mbrăţişau idealuri colectiviste primitive. Asemenea credinţe au fost pedepsite cu o cruzime aparte.
        �ntre timp catolicii şi luteranii purtau războaie unii �mpotriva celorlalţi, dar norocul era c�nd de o parte c�nd de alta. �n 1529, prinţii şi oraşele luterane au depus un protest �mpotriva hotăr�rilor Dietei din Speyer, care �i desemna „protestanţi” pe susţinătorii religiei reformate. Aflată �n mare pericol, e posibil ca Biserica Luterană să nu fi supravieţuit fără guvernarea �mpovărătoare a lui Carol V. Prinţii germani, protestanţii sau catolicii, nu doreau ca puterea lui Carol să crească prea mult şi din acest motiv Franţa catolică era dispusă să se alieze cu luteranii pentru a �mpiedica un triumf imperial.
        Luther a murit �n 1546, dar războaiele au continuat �n Germania p�nă c�nd ambele părţi au conştientizat c�t erau de epuizate şi s-au decis să semneze Pacea de la Ausburg, �n 1555. Principiul pe care se baza această pace era spiritual şi dovedea că europenii nu erau �ncă dispuşi să fie toleranţi: principele fiecărui stat avea puterea să aleagă religia pe care o dorea şi să o impună şi supuşilor lui.
        P�nă �n această perioadă, cea mai mare parte a Germaniei de nord era luterană şi, de asemenea, statele scandinave. O versiune  uşor diferită a Religiei Reformate a fost introdusă �n 1522-1523 �n Z�rich, Elveţia, de Ulrich Zwingli (1484-1531); faptul că Zwingli şi Luther nu au reuşit să cadă de acord asupra unor aspecte ale doctrinei, arată că �n Europa diviziunile religioase se �nmulţeau. �n Anglia situaţia era diferită, deoarece regele Henric al VIII-lea rupsese legăturile cu Papa şi se autonumise �n funcţia de conducător al bisericii naţionale. După o perioadă de schimbări contradictorii, regina Elizabeta I s-a urcat pe tronul Angliei �n 1558 şi a determinat stabilirea unui Protestantism de lungă durată.
        Pe măsură ce a devenit religie naţională �n aceste state, p�nă la mijlocul secolului protestantismul realizase progrese substanţiale �n Scoţia, Franţa, Olanda, Polonia şi Boemia. �n aceste state precum şi �n regiunile �n care lupta nu fusese �ncă dusă la bun sf�rşit, Luteranismul ceda �ncet teren uni religii mai riguroase, mai militante dec�t Protestantismul. Această religie era Calvinismul, ce se baza pe �nvăţăturile conţinute �n cartea lui Jean Calvin, Instituţiile religiei creştine (1536). Calvin (1509-1564) era un preot francez, devenit influent după 1541, c�nd s-a stabilit �n oraşul stat elveţian Geneva, pe care l-a transformat �ntr-un „oraş al lui Dumnezeu”, consideraţi de mulţi protestanţi ca o societate model.
        Calvin susţinea că salvarea (sau condamnarea) sufletului nu depindea de om, ci fusese decisă dinainte (predestinată) de Dumnezeu; cei pe care El �i alesese pentru a fi salvaţi erau „aleşii”. Chiar dacă această doctrină a predestinării suna destul de sinistru, i-a determinat pe calvinişti să se comporte, cel puţin �n aparenţă, ca şi cum ar fi făcut parte dintre cei „aleşi” şi deci erau nevoiţi să păstreze un �nalt standard de disciplină şi moralitate.
        O altă trăsătură aparte a Calvinismului era faptul că nu permitea statului să guverneze bisericile, ci mai degrabă oferea pastorilor şi congregaţiei putere religioasă, politică şi socială. Aceasta �nsemna că statul calvinist ideal era – asemenea Genevei – o teocraţie, �n care Biserica conducea statul şi controla numeroase aspecte ale vieţii de zi cu zi.
        Rigoarea şi autodisciplina calviniştilor i-au făcut pe aceştia rezistenţi �n faţa persecuţiilor şi luptători hotăr�ţi �n conflictele religioase. Din această cauză ei au fost denumiţi „trupele de şoc ale Reformei”. Cu toate acestea, p�nă la mijlocul secolului XVI şi cealaltă parte dispunea de un număr tot mai mare de militanţi la fel de dedicaţi. Pentru Biserica Catolică, Protestantismul s-a transformat �ntr-o provocare, astfel �nc�t s-a hotăr�t să corecteze abuzurile şi, �ntr-un exces de zel, a lansat o contra ofensivă, cunoscută sub numele de Contra-reformă. Consiliul din Trent (1545-1563) a redefinit doctrina catolică, nelăs�nd loc pentru nici un compromis cu Protestantismul. Iezuiţii, sau Societatea lui Iisus, constituită de fostul soldat spaniol St. Ignatius Loyola şi oficial recunoscută �n 1540, au devenit „trupele de şoc” ale Contra-reformei. Iar puterea Spaniei, sub conducerea devotatului Philip II, a susţinut cauza catolică �n Europa.
        Războaiele religioase au continuat aproape un secol, p�nă �n 1648. �n Franţa ele au �mbrăcat forma conflictelor dintre catolici şi hughenoţi (protestanţi), trupele spaniole intervenind uneori de partea catolicilor. Pe l�ngă luptele purtate cu Olanda răzvrătită şi războaiele pe mare �mpotriva Angliei, Spania se confrunta şi cu ereticii. Apoi, cu izbucnirea războiului de treizeci de ani (1618-1648), Germania a devenit din nou arena principalelor operaţiuni deşi această luptă a atras Danemarca, Suedia, Spania, Franţa şi alte state �ntr-o competiţie �n care loialităţile religioase erau tot mai mult umbrite de necesitatea unei politici care să garanteze puterea. Războaiele civile din Anglia (1642-1648) au inclus şi conflicte religioase �ncr�ncenate (de data aceasta �ntre diferite forme de protestantism) dar au avut la bază şi alte motive de divergenţe.
        �n 1648, c�nd s-a terminat războiul de treizeci de ani, catolicismul recuperase o parte din pierderi (mai ales �n ceea ce priveşte Europa de Est), dar puterea Spaniei era �n declin şi ideea unui puternic Imperiu Romano-catolic nu mai părea posibilă.
        Divergenţele religioase din Occident trebuiau acceptate şi, mai mult de nevoie, statele au �nceput să recunoască că eradicarea unor minorităţi aflate �ntre propriile lor graniţe nu era o soluţie. Pasiunile istovite şi visteriile goale, oboseala care se făcea resimţită şi mai ales divizarea Europei �n grupări religioase diferite au dus practic la promovarea toleranţei religioase – o consecinţă extrem de importantă, deşi neintenţionată, a Reformei.





        Bibliografie:
-    Arborele Lumii, Istorie Universală, pag. 109-112
-    Internet: imagini