1





ROLUL MATERIILOR
ORGANICE ÎN FERTILITATEA SOLULUI



Profesor îndrumător:                                                                       Proiect realizat de






Calificare: Tehnician ecolog si protecţia mediului
                                                           
2008
CUPRINS

1. Introducere..................................................................................................................1
2. Compoziţie chimică....................................................................................................2
2.1. Parte minerală..........................................................................................................2
2.2. Sursele de materie organică.....................................................................................3
3. Humificarea................................................................................................................5
4. Rolul materiei organice în fertilitatea solului.............................................................7
4.1. Semnificaţia principalelor grupe ale materiei
organice pentru fertilizarea solului.................................................................................8
4.2. Caracterizarea regimului humic al solurilor............................................................9
4.3. Materia organică a terenurilor introduse în circuitul agricol..................................10
4.4. Reglarea regimului humic prin fertilizare organică................................................11
4.4.1. Îngrăşămintele organice cu valoare fertilizantă şi/sau ameliorativă....................12
5. Statistici.....................................................................................................................15
5.1. Fondul funciar.........................................................................................................16
5.1.1. Repartiţia fondului funciar al României pe categorii de folosinţe.......................16
6. Concluzii....................................................................................................................19
7. Bibliografie................................................................................................................21







ARGUMENT

Mi-am ales această temă, deoarece mi se pare foarte important rolul materiei organice în fertilitatea solului şi a capacităţii de producţie a plantelor.
Această lucrare cuprinde, ca prim capitol introductiv, generalităţi despre sol.
În al doilea capitol este vorba despre compoziţia chimică a solului, mai precis despre partea minerală şi partea organică a solului.
Partea minerală a solului provine din rocile care alcătuiesc litosfera, supuse diferitelor procese fizice şi chimice de transformare prin intermediul factorilor de mediu.
Partea organică este foarte importantă datorită cantităţii şi calităţii humusului, care depind de natura învelişului vegetal, natural sau cultivat.
În capitolul al treilea este descris procesul de humificare, care constă în humificarea de substanţe organice complexe, specifice solului, care alcătuiesc humusul ce are în compoziţie acizi humici.
Capitolul al patrulea cuprinde rolul materiei organice în fertilitatea solului şi a capacităţii de producţie a plantelor. În acest capitol este vorba despre prezenţa materiei organice, care diminuează riscuri pe solurile erodate, ca şi pe cele nisipoase şi decopertate şi care previne dereglările de nutriţie cu microelemente în culturile susceptibile.
Materia organică are un rol important în semnificaţia principalelor grupe de substanţe cu origine, compoziţie, grade de stabilitate şi funcţii diferite, în caracterizarea regimului humic.
Tot în acest capitol se mai vorbeşte despre caracterizarea regimului humic, al solurilor, reglarea regimului humic prin fertilizare organică şi despre îngrăşămintele de origine vegetală şi animală cu valoare fertilizantă şi/sau ameliorativă.
În capitolul al cincelea sunt prezentate statistici despre soluri care prezintă o repartiţie în funcţie de caracteristica sa principală şi anume, fertilitatea. Mai exact, este vorba despre proporţia terenurilor agricole, arabile, cu vegetaţie forestieră, etc, care diferă de la om la om.
După părerea mea este foarte important rolul materiei organice în fertilitatea solului, deoarece există şi riscuri, cum ar fi folosirea diferitelor substanţe chimice (fosforul) şi multe altele, pe care nu le conştientizăm.


„Putem îmbunătăţii pământul prin om, dar suntem mai mult datori să îmbunătăţim omul prin pământ. „

Ion lonescu de la Brad


1. INTRODUCERE



Ca suport şi sursă de viaţă a plantelor superioare, solul este unul din factorii esenţiali ai biosferei. În sol, mai ales în orizontul său cu humus, este concentrată cea mai mare parte a substanţei vii a uscatului şi a energiei potenţiale biotice.
Solul îndeplineşte două funcţii esenţiale: furnizor de elemente nutritive pentru plante şi, în acelaşi timp, recipient şi transformator de reziduuri, având rol de protecţie al ecosistemelor şi de purificare a mediului înconjurător.
Datorită capacităţii sale de a întreţine viaţa plantelor, definită ca fertilitate, solul constituie principalul mijloc de producţie în agricultură cu caracter regenerativ. În cazul unei utilizări raţionale, solurile nu se consumă într-un ciclu de producţie, ci îşi păstrează fertilitatea naturală şi chiar se poate ameliora căpătând caracteristici şi calităţi noi.
O bună gestionare a resurselor de sol din ţara noastră nu este posibilă decât dacă sunt cunoscute însuşirile solului, ca mediu fizic de viaţă al plantelor, în strânsă corelaţie cu condiţiile naturale concrete în care s-a format şi a evoluat.    
Această lucrare urmăreşte prezentarea unei imagini generale despre modul de formare şi despre caracteristicile solului în contextul problemelor actuale de utilizare a lor în diferite scopuri.

2. COMPOZIŢIE CHIMICĂ

2.1. Parte minerală

Partea minerală a solului provine din rocile care alcătuiesc litosfera, supuse diferitelor procese fizice şi chimice de transformare prin intermediul factorilor de mediu. Aceste transformări se produc cu intensităţi diferite, în funcţie de natura materialului mineral iniţial.
Mineralele sunt substanţe anorganice, solide, omogene din punct de vedere fizico-chimic. Ele se clasifică în funcţie de compoziţia chimică în 5 clase, ultima, sărurile oxigenate, cuprinzând mineralele cele mai răspândite, în litosferă. De remarcat sunt silicaţii, care reprezintă 75% din greutatea litosferei şi sunt minerale componente ale tuturor rocilor.
Rocile magmatice iau naştere prin consolidarea magmelor, acestea fiind topituri sau soluţii a căror temperatură depăşeşte 1000-1300°C, şi în care sunt dizolvaţi oxizi, sulfaţi, sulfuri etc, saturaţi în vapori de apă şi gaze.
Rocile metamorfice iau naştere ca urmare a schimbării condiţiilor termodinamice în care s-au format rocile magmatice sau sedimentare. Acestea îşi modifică compoziţia mineralogică şi orientarea reţelei chimice, suferind procese de metamoefism.
Rocile sedimentare sunt cele mai răspândite în partea superioară a litosferei, ocupând 75% din suprafaţa scoarţei Pământului. Ele prezintă o deosebită importanţă pentru formarea şi evoluţia solului, rocile de solificare fiind reprezentate prin depozite de roci sedimentare foarte diferite. Rocile sedimentare s-au format prin alterarea şi dezagregarea rocilor magmatice sau metamorfice, procese ce au determinat apariţia unor minerale noi. În timpul formării solurilor, rocile şi mineralele lor componente suferă o fragmentare (mărunţire) continuă ce se numeşte dezagregare şi o modificare a reţelei chimice, care are ca rezultat apariţia unor minerale noi, proces ce se numeşte alterare.
Solurile conţin materie organică sub formă de resturi vegetale şi animale, care se transformă în humus, sub acţiunea factorilor de mediu.
Procesul de humificare constă în formarea de substanţe organice complexe, specifice solului, care alcătuiesc ceea ce se cunoaşte sub denumirea de humus, alcătuit din acizi humici.

2.2. Sursele de materie organică

Cantitatea şi mai ales calitatea humusului depind de natura învelişului vegetal natural sau cultivat.
Resturile vegetale lăsate în sol de vegetaţia ierboasă provin atât din sistemul radicular sau alte părţi subterane ale plantelor, cât şi din partea aeriană ( tulpină, frunze, etc.). Cantităţile de resturi organice moarte sunt foarte variate în funcţie de specie şi tip de sol. Astfel, vegetaţia ierboasă din zonele de stepă moderat aridă, resturile organice din partea aeriană  şi din rădăcini însumează în medie 11.000 kg.
Vegetaţia lemnoasă lasă în sol resturi vegetale provenite de la frunze şi ace moarte, rămurele, fragmente de scoarţă, conuri, seminţe, etc., care formează pe sol, o pătură continuă cunoscută sub denumirea de litieră. Grosimea acestui strat variază în funcţie de:
- Specia lemnoasă;
- Vârsta şi consistenţa arboretului;
- Fertilitatea solului;
Cantitatea de resturi vegetale lăsată în sol de plantele cultivate, depinde de felul culturii (unele culturi lasă solului miriştea şi rădăcinile plantelor, la alte culturi se ridică atât organele aeriene cât şi cele din sol, ca de exemplu cultura sfeclei de zahăr), durata de viaţă şi producţia realizată.
Microfauna din sol contribuie in mare masura la formarea partii organice a solului, corpurile moarte, dejectiile si corpurile microorganismelor animale, determina acumularea in sol a materiei organice moarte.


3. HUMIFICAREA

Procesul de humificare constă în formarea de substanţe organice complexe, specifice solului, care alcătuiesc ceea ce se cunoaşte sub denumirea de humus, alcătuit din acizi humici.
Dintre substanţele intermediare de descompunere a resturilor organice care participă la sinteza acizilor humici, un rol deosebit îl au compuşii aromatici de tipul polifenolilor, rezultaţi din degradarea ligninei şi aminoacizilor proveniţi din hidroliza substanţelor proteice.
Formarea lor se realizează prin sinteza (condensarea) radicalilor fenoli şi hidrochinone pe de o parte, urmată de polimerizarea în diferite grade.
Substanţele humice se caracterizează prin:
- absenţa completă a structurii ţesuturilor prin a căror transformare a luat naştere;
- starea coloid amorfă;
- culoare de la negru la brun închis;
- capacitate de legare a elementelor bazice prin neutralizare;
- conţinut de azot între 3-5%;
Alcătuirea internă a acizilor humici (Dragunov şi Kononova) este următoarea:
- nucleu aromatic (fenolic sau chinonic);
- catene laterale de diferite naturi ( radicali, hidrocarbonaţi peptide) şi grupe funcţionale organice (carboxil-COOH, fenolică-OH şi metoxil-OCH3).
Polimerizarea şi condensarea se realizează diferit în funcţie de condiţiile în care are loc procesul de humificare. În zona de stepă este favorizată polimerizarea înaintată,  în timp  ce în  condiţii mai  umede polimerizarea este mai slabă, rezultând substanţe humice diferite.
Proprietatea acizilor humici de a avea cationi adsorbiţi (legaţi la suprafaţa moleculelor) şi de a-i schimba cu alţii din soluţia solului se numeşte capacitate de adsorbţie şi schimb cationic. Acizii humici au o capacitate de adsorbţie şi schimb cationic mult mai mare decât cea a mineralelor argiloase (cel mult 150m.e. la 100 g material).
Acizii humici intră în reacţie cu partea minerală a solului formând diferite combinaţii organo-minerale:
-    cu fierul şi aluminiul formează complexe coloidale mixte humico-ferice şi humico-aluminice;
-    cu mineralele argiloase formează complexe adsorbtive, alcătuind complexul argilo-humic sau coloidal sau adsorbtiv al solului;
-    cu cationii metalelor alcaline şi alcalino-teroase formează diferite săruri ale acizilor humici, denumite humaţi.
Din categoria acizilor humici se deosebesc două grupe principale:
Acizii huminici, compuşi macromoleculari, de culoare închisă cu grad ridicat de polimerizare, cu greutate moleculară între 10 000 şi 100 000, se întâlnesc în toate tipurile de sol, în proporţii diferite;
Acizii fulvici, compuşi macromoleculari, de culoare gălbuie până la brun gălbuie, cu grad de polimerizare mai redus decât la acizii huminici, cu greutate moleculară între 2 000 şi 9 000, sunt solubili în soluţii alcaline şi precipită în prezenţa acizilor minerali. Se formează în toate solurile, dar în cantităţi mai mari la luvisolurile albice podsoluri şi în cantităţi mai mici în solurile acide şi neutre.


1 4. ROLUL MATERIEI ORGANICE ÎN
FERTILITATEA SOLULUI

Rolul esenţial al materiei organice în definirea fertlităţii solului şi a capacităţii de producţie a plantelor a câştigat producţii noi în condiţiile intensificării agriculturii din ţara noastră.
Materia organică înmagazinează în constituenţii ei energie chimică şi elemente biogene, care le eliberează în sol în cantităţi mici şi continuu, în cursul transformărilor suferite sub influenţa activităţii microorganismelor.
Prin eliberarea treptată şi în raporturi echilibrate a macro- şi microelementelor nutritive, precum şi a unor substanţe specifice cu influenţă pozitivă asupra metabolismului vegetal, materia organică atenuează stresurile climatice şi nutritive, contribuind la obţinerea unor producţii multianuale stabile. Datorită capacităţii ei de tamponare, plantele sunt protejate de efectul concentraţiilor ridicate temporare ale sărurilor minerale din sol, îndeosebi ale îngrăşămintelor cu azot şi potasiu, şi al fluctuaţiilor rapide ale reacţiei solului. Pe soluri având conţinuturi ridicate de metale grele, acumulate din emisii industriale sau ca urmare a aplicării unor materiale reziduale cu valoare fertilizantă sau ameliorativă, materia organică diminuează sau întârzie efectul fitotoxic al acestora prin reţinerea lor în combinaţii stabile. Descompunerea substanţelor organice xenobiotice ( pesticide, ierbicide, detergenţi ) este strâns legată de transformările materiei organice din sol, cu consecinţe asupra persistenţei lor în mediul ambient. Prin influenţa favorabilă pe care o are asupra însuşirilor fizice, materia organică contribuie la valorificarea mai eficientă a unor verigi ale tehnologiilor intensive, cum ar fi irigaţiile. În special pe solurile cu texturi extreme, materia organică reduce impactul utilajelor grele şi al trecerii lor repetate asupra  stratului arat, limitând astfel înrăutăţirea condiţiilor de aeraţie şi de circulaţie a apei, ceea ce are repercursiuni pozitive şi în sfera mobilizării şi deplasării ionilor nutritivi din sol şi a folosirii lor de către plante. Prezenţa materiei organice diminuează riscul de eroziune pe terenurile situate în pantă, iar pe solurile erodate, ca şi pe cele nisipoase şi decopertate, previne dereglările de nutriţie cu microelemente în culturile susceptibile.

4.1. Semnificaţia principalelor grupe ale materiei organice pentru fertilizarea solului

Materia organică din sol este constituită din grupe de substanţe cu origine, compoziţie, grade de stabilitate şi funcţii diferite, care au semnificaţii deosebite pentru caracterizarea regimului humic şi a variaţiei acestuia în funcţie de condiţiile pedoclimatice şi de practicile culturale.
            După origine, materia organică din sol a fost clasificată în două grupe principale : prima grupă cuprinde resturi organice ( de plante şi animale ) proaspete şi incomplet transformate, separabile din sol prin mijloace mecanice, iar a doua grupă este constituită de humusul solului, care prezintă o parte integrată a solului ce nu poate fi separată de aceasta, prin mijloace mecanice. Humusul, la rândul lui, este un amestec complex format din produşi de transformare avansată a resturilor organice şi produşi de resinteza microbiană şi din substanţe humice propriu-zise ( acizi humici, acizi fulvici şi humină ). Ţinând seama de variaţia mare a gradului de biodegradabilitate a substanţelor organice ce intră în alcătuirea materiei organice din sol şi de rolul lor specific, Schffer şi Ulrich (1960) au împărţit pragmatic materia organică din sol în “humus nutritiv” şi “humus stabil”. Humusul nutritiv este reprezentat de totalitatea compuşilor organici, mai mult sau mai puţin uşor mineralizabili, care se încadrează în ambele grupe principale din clasificarea lui Kononova. El are un rol predominant în asigurarea microorganismelor şi plantelor superioare cu elemente nutritive şi asigură materia primă şi  substanţele precursoare sintetizării substanţelor humice propriu-zise. Humusul stabil cuprinde ansamblul substanţelor care se  descompun  lent,  ajungând  şi  ele  în  final  la  compuşi  minerali ( CO2, H2O şi NH3 ).
            Într-o agricultură intensivă rolul humusului în asigurarea unui mediu favorabil pentru creşterea plantelor, ca rezervor cu eliberarea lentă a elementelor nutritive ( N, P, S, K, Ca, Mg) şi ca regulator al metabolismului vegetal, trebuie să se manifeste la nivele superioare ale echilibrului humic.
Numeroase cercetări asupra bilanţului humusului din solurile cultivate în diferite sisteme urmăresc rezolvarea favorabilă a contradicţiei care se manifestă între conservatorismul solului de a-şi menţine echilibrul humic şi cerinţele agriculturii de creştere treptată a conţinutului de humus, în condiţii raţionale din punct de vedere tehnic. Solurile preconizate pentru terenurile agricole din ţara noastră reies din analiza evoluţiei humusului în diferite situaţii de cultură.

4.2. Caracterizarea regimului humic al solurilor

În ţara noastră, în studiul agrochimic ca şi în cel pedologic, caracterizarea terenurilor agricole sub aspectul conţinutului de materie organică se face diferenţiat. La solurile organice ca şi la solurile de seră, îmbogăţite prin aporturi masive de materie organică parţial descompusă, se determină “materia organică”, în timp ce la celelalte soluri se determină humusul, după îndepărtarea prealabilă a resturilor descompuse din sol. Recunoaşterea humusului ca un indicator sintetic al stării de fertilitate a solului este evidenţiată de folosirea resurselor de humus din primii 50 cm printre criteriile principale de stabilire a notelor în Sistemul român de bonitare a terenurilor agricole (1976). Conţinutul de humus din stratul arat multiplicat cu raportul saturaţiei în baze, cunoscut sub denumirea de indice-azot, este utilizat în analiza agrochimică pentru caracterizarea stării de asigurare cu azot a solului. În studiile agrochimice curente nu se practică fracţionarea humusului, întrucât aceasta este determinată predominant de tipul de sol şi mai puţin de practicile culturale. Anual în solurile arabile din ţara noastră se mineralizează o cantitate de 1-3 % din materia organică a solului, îndeosebi pe seama humusului nutritiv. Evaluarea cantitativă a acestor transformări prezintă interes pentru stabilirea bilanţului humic al solului sub diferite sisteme de cultură şi pentru a aprecia aportul solului în azot accesibil plantelor. În cercetarea agrochimică se folosesc metode bazate pe mineralizarea materiei organice uşor biodegradabile în condiţii controlate de umiditate şi temperatură sau pe uşurinţa ei de oxidabilitate (descompunere) chimică pentru estimarea azotului organic potenţial accesibil, ambele determinări efectuându-se pe soluri din care nu au fost îndepărtate resturile organice.

4.3. Materia organică a terenurilor introduse în circuitul agricol

Principala rezervă de sporire a suprafeţei arabile a ţării, a constituit-o regiunea inundabilă a Dunării, atât prin mărimea suprafeţelor recuperabile cât şi prin fertilitatea ridicată a solurilor aluviale şi a sedimentelor. Au fost introduse aproape integral în folosinţă agricolă terenurile din Lunca Dunării, pe măsura îndiguirii incintelor, iar Delta Dunării este în curs de amenajare. În solurile şi sedimentele din aceste zone materia organică se găseşte în cantităţi ridicate, cu mult mai mari decât în solurile zonale.
Rezervele de humus ale solurilor cresc de la solurile aluviale slab evoluate către solurile de luncă evoluate şi, în cadrul aceluiaşi tip de sol variază în funcţie de textură. Comparativ cu cernoziomurile cultivate de multă vreme pe terasele Dunării, având aceeaşi textură, solurile din Lunca Dunării aveau conţinuturi şi rezerve de humus cu mult mai mari.
După îndiguire, conţinutul de materie organică a început să scadă ca urmare a întreruperii aportului periodic de mâl aluvionar bogat în componente organice, a schimbării regimului hidric datorată descrierii terenurilor şi cultivării lor. În Insula Mare a Brăilei conţinutul de materie organică din sedimentele fostelor fonduri de lac a scăzut cu aproape 20%  în primi 15 ani de cultivare (de la 5,1 la 4,2%).
Datorită condiţiilor specifice de depunere a suspensiilor organice şi proceselor de bioacumulare în regimul natural, sedimentele şi solurile au conţinuturi foarte ridicate de materie organică, atât cele emerse cât şi cele submerse, chiar şi la texturi grosiere. Conţinuturile cele mai ridicate de materie organică se întâlnesc la solurile turbogleice şi la turbe. Materia organică a sedimentelor şi solurilor din Delta Dunării este caracterizată printr-un grad slab de humificare: pus în evidenţă de conţinuturi mici de acizi humici obţinuţi la fertilizarea materiei organice, precum şi prin valori ale raportului C/N apropiate sau nu prea ridicate faţă de cele întâlnite la solurile cultivate. Aceste caracteristici, alături de condiţiile climatice specifice zonei indică condiţii favorabile de mineralizare a materiei organice după modificarea regimului natural în care s-au format aceste sedimente şi soluri, având drept consecinţă scăderea rapidă şi de amploare a conţinutului de materie organică. Pe aceste terenuri cu potenţiale ridicate de fertilizare, culturile agricole vor beneficia de aporturi însemnate de elemente nutritive din sol în primii ani după amenajarea lor agricolă. Degradarea oxidativă a materiei organice poate avea, în funcţie de natura solurilor, pe lângă consecinţe organice bogate în sulfuri libere, subsidenţa teritoriului la toate solurile organice şi riscul de deflaţie eoliană la solurile cu textură uşoară.
Pentru atingerea unor echilibre humice superioare pe solurile din Delta Dunării apare necesar să se asigure atât restituirii substanţei de materie organică proaspătă prin măsuri agrofitotehnice cât şi atenuarea proceselor de mineralizare a materiei organice prin menţinerea unui regim hidric corespunzător, îndeosebi fără alternanţe repetate ale stărilor de umezire-uscăciune, posibil de reluat prin măsurile de desecare şi irigare.

4.4. Reglarea regimului humic prin fertilizare organică

Fertilizarea organică reprezintă principala măsură agrotehnică prin care este influenţată în mod pozitiv regimul humusului din sol.
Îngrăşămintele organice cu consecinţă solidă ca şi resturile vegetale rămase în solul de la culturile agricole, reprezintă surse de materie primă pentru humusul nutrtiv, dar şi pentru sinteza humusului stabil. Ambele contribuie, alături de alte verigi ale tehnologiilor de cultură a plantelor la menţinerea sau la creşterea conţinutului de humus din solurile cultivate.


4.4.1. Îngrăşămintele organice cu valoare fertilizantă şi/sau ameliorativă

Îngrăşămintele organice posibil de folosit în ţara noastră sunt numeroase.
În grupa îngrăşămintelor de origine vegetală intră produsele agricole secundare (paie, coceni de porumb, tulpini de floarea soarelui, frunze şi colete de sfeclă), composturile, îngrăşămintele verzi şi turbe. Îngrăşămintele de origine animală, produse în sistem gospodăresc şi în sistem industrial de creştere a animalelor, sunt constituite din gunoi de grajd, urină, must de bălegar şi respectiv nămoluri, composturi, tulbureală şi ape reziduale. Provenienţele reziduale au nămoluri de la staţiile de epurare orăşeneşti şi industriale, composturile rezultate din ele precum şi din gunoaiele menajere. În prezent în ţara noastră, precum şi în alte ţări, îngrăşămintele organice de origine animală sunt cele mai larg folosite pe terenurile agricole. Turba şi composturile de origine animală şi vegetală sunt folosite în legumicultură. Introducerea resturilor vegetale în sol, cu scop ameliorativ, nu constituie o practică curentă. Folosirea nămolurilor şi composturilor de la diferite staţii de epurare pe terenurile agricole au depăşit stadiul experimental.
Sub raportul efectului fertilizant, îngrăşămintele organice de origine animală sunt cele mai valoroase. Ele aduc în sol cantităţi importante din toate elementele esenţiale nutriţiei plantelor, în raporturi echilibrate faţă de cerinţele acestora. Anual, în fermele zootehnice şi în marile crescătorii de animale din ţara noastră rezultă cca 30 milioane tone de îngrăşăminte organice (în echivalent gunoi de grajd semifermentat).  Masa substanţelor organice conţinută în această cantitate echivalent-gunoi este de  5.8 - 6.0 milioane tone. În ea se găsesc 120 - 130 mii tone N, 75 - 80 mii tone P202 şi 130 - 135 mii tone K2O. Sulful organic şi mineral ajunge la 13-14 tone, iar substanţele bazice la 70 - 80 mii tone CaO şi 38 - 45 mii tone MgO. Cu aceste îngrăşăminte se restituie în sol cca 120 - 150 tone S, 600 - 700 tone Zn, 10-20 tone Mg şi cca 200 - 250 tone Cu. Azotul şi fosforul din îngrăşămintele organice, reprezintă aproximativ 1/10 din necesarul anual de îngrăşăminte, în timp ce potasiul din gunoi echivalează cu cca 1/4 din necesarul anual de îngrăşăminte cu potasiu al agriculturii. Dintre îngrăşămintele organice de origine vegetală, produsele agricole secundare conţin cantităţi apreciabile de potasiu. Îngrăşămintele organice neconvenţionale (nămoluri şi composturi de la staţiile de epurare) au conţinuturi variabile în elemente nutritive, în funcţie de provenienţa lor.
Efectul ameliorativ ai îngrăşămintelor organice se datorează aportului apreciabil de materie organică, care este constituită atât din compuşi uşori cât şi greu degradabili. Fracţiunea de materie organică mai stabilă este constituită îndeosebi din lignină. Persistenţa mai mult timp în sol, determină efectul de durată al îngrăşămintelor organice şi ameliorarea solului, inclusiv în ceea ce priveşte regimul humusului. Cu excepţia îngrăşămintelor organice semilichide (tulbureală) şi lichide (urină, must de bălegar, ape reziduale), a căror materie organică este integral uşor biodegradabilă, toate îngrăşămintele organice cu consistenţă solidă constituie într-o măsură mai mare sau mai mică la ameliorarea solului. Comparativ eficienţa unor doze egale de substanţe organice introduse în sol ca gunoi de grajd, rădăcini, paie de cereale, îngrăşăminte verzi, frunze, rumeguş de lemn şi turbă de Sphagnum în creşterea conţinutului de humus se inserează în ordinea 1; 0.55; 0.45; 0.35; 0.25; 2; 2.5 (Kolenbrander, 1976). Numeroase experienţe au arătat că 1/5 din masa uscată a gunoiului de grajd tradiţional, numai 1/8 - 1/9 din masa paielor se transformă în substanţe humice (Hera şi Borln, 1980). Dintre îngrăşămintele organice de origine animală, gunoiul de grajd de taurine contribuie cel mai mult la formarea humusului stabil, întrucât conţine cantitatea cea mai mare de lignină raportată la substanţa organică. În raport cu specia animală, proporţia de compuşi greu biodegradabili din dejecţii creşte de la animalele furajate cu concentrate (păsări, porci) la animale furajate cu grosiere (cai, oi, taurine); în acelaşi sens creşte şi efectul îngrăşămintelor organice cu consistenţă solidă provenite de la speciile în ameliorarea de durată a solului. Efectul ameliorator al nămolurilor provenite din complexele de creştere industrială a animalelor mai depinde de prezenţa sau absenţa aşternutului şi de cantitatea înglobată de furaje nefolosite. Composturile rezultate din nămoluri de origine animală, resturi vegetale şi alte adaosuri, supuse unei fermentări aerobe dirijate timp de mai mulţi ani, aduc în sol o cantitate însemnată de substanţe humice deja formate în cursul procesului de compostare, contribuind substanţial la ameliorarea complexă a însuşirilor solului.



5. STATISTICI
SOLUL

Solul este definit ca stratul de la suprafaţa scoarţei terestre. Este format din particule minerale, materii organice, apă, aer si organisme vii. Este un sistem foarte dinamic care îndeplineşte multe funcţii şi este vital pentru activităţile umane si pentru supravieţuirea ecosistemelor.
Ca interfaţă dintre pamânt, aer şi apă, solul este o resursa neregenerabilă care îndeplineşte mai multe funcţii vitale:
• producerea de hrană/biomasă;
• depozitarea, filtrarea şi transformarea multor substanţe;
• sursa de biodiversitate,habitate, specii si gene;
• serveşte drept platformă/mediu fizic pentru oameni şi activităţile umane;
• sursa de materii prime, bazin carbonifer;
• patrimoniu geologic şi arheologic.
Principalele opt procese de degradare a solului cu care se confruntă Uniunea Europeană sunt:
• eroziunea;
• degradarea materiei organice;
• contaminarea;
• salinizarea;
• compactizarea;
• pierderea biodiversităţii solului;
• scoaterea din circuitul agricol;
• alunecările de teren şi inundaţiile.
Solul nu a constituit, până acum, subiectul unei politici comunitare specifice de protecţie a solului. Câteva aspecte referitoare la protecţia solului se regăsesc în acquis, astfel încât diferite politici comunitare au contribuit în mod difuz la protecţia solului. Este cazul unor prevederi ale legislaţiei comunitare referitoare la apă, deşeuri, chimicale, prevenirea poluării industriale, protecţia naturii şi pesticide.

5.1. Fondul funciar
5.1.1. Repartiţia fondului funciar al României pe categorii de folosinţe

În funcţie de destinaţia lor, terenurile se împart în mai multe categorii:
• terenuri cu destinaţie agricolă;
• terenuri cu destinaţie forestieră;
• terenuri aflate permanent sub ape;
• terenuri din intravilan, aferente localităţilor urbane si rurale pe care sunt amplasate construcţiile, alte amenajări ale localităţilor, inclusiv terenurile agricole şi forestiere;
• terenuri cu destinaţii speciale cum sunt cele folosite pentru transporturile rutiere,
feroviare, navale si aeriene, plajele, rezervaţiile, monumentele naturii, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice etc.
Din tabelul 4.1.1. se remarca faptul ca în anul 2005 ponderea principală o deţin terenurile agricole (61,84 %), urmate de păduri si de alte terenuri cu vegetaţie forestieră (28,28 %). Alte terenuri ocupă 9,88 % din suprafaţa ţării (ape, bălţi, curţi, construcţii, căi de comunicaţie, terenuri neproductive).


În tabelul 4.1.2 se prezintă repartiţia terenurilor agricole pe tipuri de folosinţe în perioada 1999-2005.
Suprafaţa terenurilor arabile ocupă 63,9% din totalul suprafeţei agricole, iar restul se repartizează între păşuni (circa 22,82%), fâneţe (circa 10,28 %), vii (1,52%) şi livezi (1,48%). Ca urmare a creşterii indicelui demografic, în ultimii 65 ani, suprafaţa arabilă pe locuitor a scăzut de la 0,707 ha în anul 1930 la 0,43 ha în anul 2005.



6. CONCLUZII

Dezvoltarea tot mai accentuată a activităţii umane, introduce în mediu cantităţi mari de substanţe (îngrăşăminte, pesticide, insecticide), dintre care multe afectează factorii de mediu: apă, aer, sol.
Solul este un sistem dinamic, care îndeplineşte mai multe funcţii şi asigură supravieţuirea ecosistemelor.
Datorită capacităţii  sale de a întreţine viaţa, solul constituie principalul mijloc de producţie în agricultură.
Principala proprietate care îi conferă aceste funcţii este fertilitatea.
Deci, fertilitatea este proprietatea solului, ce constă în aprovizionarea permanentă şi simultană a plantelor cu apă şi substanţe nutritive în cadrul unor condiţii de mediu favorabile.
În definiţia fertilităţii, un loc aparte îl ocupă humusul, deoarece acesta constituie suportul energetic de asigurare cu substanţe nutritive. Cu cât cantitatea de humus este mai mare, cu atât şi fertilitatea este mai mare. Deci humusul poate fi considerat un criteriu de bază în aprecierea gradului de fertilitate a diferitelor tipuri de sol, a capacităţii lor de producţie, în final a potenţialului productiv al acestora.
Solurile diferă după gradul lor de fertilitate. În urma studiilor efectuate în ţara noastră s-a constatat ca terenurile cu o fertilitate ridicată sunt terenurile agricole, care deţin ponderea cea mai mare, aproximativ 62%, din care 64% reprezintă terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii şi livezi. Terenurile agricole sunt urmate de păduri şi alte terenuri de vegetaţie într-un raport de 28%, iar restul de 10% sunt construcţii civile şi drumuri.
O bună gestionare a terenurilor, cât şi a resurselor din sol, nu este posibilă decât dacă sunt cunoscute caracteristicile solului. Cunoaşterea  detaliată a acestor caracteristici, ajută la păstrarea calităţii factorilor de mediu şi la schimbul permanent de materie necesară vieţii.
Pentru a evita activităţile distructive şi în vederea producţiei, conservării şi ameliorării solului, se impune o politică ecologică de perspective, unitară şi concentrată, care să se sprijine pe cunoaşterea prealabilă a sistemelor biologice, ce asigură funcţionarea în condiţii optime a ecosistemului.
În concluzie, viaţa solului este condiţionată în mare măsură de energia provenită din vegetaţia supraterestră, care la rândul ei, depinde de substanţele nutritive extrase din sol, necesare pentru asigurarea optimă a proceselor de creştere.



7. BIBLIOGRAFIE


1.    Oanea N., Rogobete Gh – Pedologie generală şi ameliorativă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
2.    Florea N. – Cercetarea solului pe teren, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964
3.    Mastacan G. – Cristale, minerale şi roci, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967
4.    Udrescu S. – Curs de pedologie, AMC, USAMV’ Bucureşti, 1994.