1
GRUPUL ŞCOLAR INDUSTRIAL ,,AUREL RAINU’’ FIENI
JUDEŢUL DÂMBOVIŢA
PROIECT DE CERTIFICARE A COMPETENŢELOR
PROFESIONALE DE NIVEL 3
CALIFICARE: TEHNICIAN ECOLOG ŞI PROTECŢIA
MEDIULUI
PROFESOR
ÎNDRUMĂTOR:
ELEV:
VATAVU
LIDIA
MĂNOIU D. DĂNUŢA - COSTINA
DEGRADAREA SOLULUI
2008
Cuprins
Argument
………………………………………………………………….. 3
1.
Introducere …………………………………………………………………. 5
Solul – generalităţi ……………………………………………………... 5
Poluarea – generalităţi …………………………………………………. 6
Poluarea solului ………………………………………………………... 7
2.
Degradarea solului ………………………………………………………… 11
2.1 Degradarea solului …………………………………………………….. 11
2.2 Degradarea prin eroziune …………
………………………………….. 16
2.3 Degradarea prin supraexploatare ………………………………………
17
2.3.1 Defrişarea pădurilor …………………..………………………… 17
2.3.2 Suprapăşunatul ………………………………………………….. 18
2.4 Degradarea prin construcţii de baraje şi canale ……………………….. 18
2.5 Degradarea prin poluare ……………………………………………….. 19
2.5.1 Ploile acide
………………………………………………………. 19
2.5.2 Poluarea cu îngrăşăminte şi pesticide …………………………… 19
3. Măsuri de protecţie a calităţii solului ……………………………………… 21
3.1 Măsuri de protecţie ……………………………………………………..
21
3.2 Factori care influenţează calitatea
solului ………………………………21
4. Tehnici
de îmbunătăţiri funciare …………………………………………... 23
4.1 Obiectivul activităţii …………………………………………………… 23
4.2 Sisteme de irigaţii ……………………………………………………… 23
Concluzii …………………………………………………………………… 26
5.
Bibliografie ……………………………………………………………….... 27
Anexe ………………………………………………………………………. 28
Argument
Motto: „Cea mai preţioasă bogăţie naturală este fără îndoială solul”
Jean Dorst
Una dintre cele mai importante componente ale biosferei este solul.
Solul este stratul afânat, moale şi friabil, care se găseşte la
suprafaţa scoarţei terestre, şi care împreună cu atmosfera constituie
mediul de viaţă al plantelor.
Degradarea solului este procesul care determină distrugerea stratului
fertil de la suprafaţa şi imposibilitatea refacerii lui. Acţiunea
antropică asupra solului prin defrişare, aratul pajiştilor a avut drept
consecinţă apariţia „pământurilor rele” pe care nu se mai formează
vegetaţia. Solul este învelişul afânat de la suprafaţa uscatului, în
care plantele îşi înfig rădăcinile. El este un corp natural format în
timp îndelungat în urma unor procese pedogenetice şi are alcătuire
complexă.
Defrişările neraţionale duc la dezgolirea solului şi la dispariţia unui
număr mare de specii de plante şi animale. Industrializarea,
urbanizarea şi traficul rutier au dus la apariţia şi accentuarea
fenomenului poluării. Substanţele eliminate în aer se depun pe covorul
vegetal, pe case, dar ajung şi în plămânii omului de unde sunt
vehiculate în întreg organismul producând boli grave: anemii, diverse
forme de cancer, malformaţii.
Cauzele degradării solului datorate activităţii umane sunt:
exploatările miniere, defrişările pădurilor, desecările, aratul
necorespunzător, exploatarea intensivă, folosirea excesivă a
îngrăşămintelor şi pesticidelor, păşunatul excesiv, turismul practicat
necorespunzător. Un aspect major al degradării mediului înconjurător,
al restrângerii posibilităţilor de hrană ale populaţiei în continuă
creştere constituie în folosirea neraţionala a solurilor, scoaterea
unor suprafeţe întinse de terenuri de la producţia vegetală.
În ţara noastră protecţia mediului înconjurător constituie o problemă
de interes naţional în scopul păstrării echilibrului ecologic,
menţinerii şi îmbunătăţirii calităţii factorilor naturali, asigurării
unor condiţii de viaţă şi de muncă tot mai bune generaţiilor actuale şi
viitoare. În afară de beneficiile unei vieţi într-o lume mai puţin
poluată şi mai echilibrată, nevoia unei dezvoltări raţionale, devine
din ce în ce mai acută, odată cu răspândirea globală a industrializării.
Solul reprezintă un adevărat laborator complex şi eficace de depoluare,
neutralizare, reciclare şi valorificare a reziduurilor.
Eu am ales tema „Stabilirea proceselor de degradare a solurilor ca
urmare a cauzelor naturale în oraşul Fieni” pentru a mă informa şi a
înţelege importanţa naturii atât pentru sănătatea omului cat şi pentru
dezvoltarea florei şi faunei.
Voi încerca să propun ca masuri locale combaterea poluării şi
îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător deoarece cu ajutorul
acesteia natura nu ar mai fi atât de afectată de poluare iar flora şi
fauna s-ar dezvolta şi ar deveni mai bogată.
De asemenea, prin protecţia mediului înconjurător putem prevenii bolile
produse de poluare şi nu s-ar mai ajunge la dispariţia unor specii de
plante şi animale.
1. Introducere
1.1 Solul - generalităţi
Solul, ca şi aerul şi apa, este un factor de mediu cu influenţă
deosebită asupra
sănătăţii. De calitatea solului depinde formarea şi protecţia surselor
de apă, atât a celei de suprafaţa, cat mai ales a celei subterane.
Poluarea este deosebit de evidentă şi în cazul solului. Deşeurile de
tot felul care nu au fost evacuate în ape şi aer acoperă uscatul tocmai
în locurile aglomerate unde fiecare metru pătrat este intens şi
multiplu solicitat, degradează terenurile agricole tocmai acolo unde
sunt mai fertile, urâţesc natura tocmai acolo unde este mai căutată
pentru frumuseţea ei. Încă o contradicţie a civilizaţiei: alături de
capacitatea de a crea un mediu de viaţa acceptabil, chiar şi în spaţiul
cosmic, stă rezolvarea precară a salubrităţii solului. Dar deşeurile
solide constituie numai un aspect al problemei. Solul mai este supus
acţiunilor poluărilor din aer şi apă.
Într-adevăr, solul este locul de întâlnire al poluanţilor. Pulberile
din aer şi gazele toxice dizolvate de ploaie în atmosferă se întorc pe
sol. Apele de infiltraţie impregnează solul cu poluanţi antrenându-i
spre adâncimi, iar râurile poluate infectează suprafeţele inundate sau
irigate. Aproape toate deşeurile solide sunt depozitate prin aglomerare
sau aruncate la întâmplare pe sol. De la mucul de ţigară sau biletul de
autobuz până la autoturismul abandonat, de la picătura de ulei scursă
din tractorul care ara câmpul pană la groapa de gunoi cu diverse
deşeuri, toate sunt poluări directe ale solului. În oraşe deşeurile
sunt înlăturate mai mult sau mai puţin sistematic. Dacă nu ajung în
ape, sunt depozitate pe anumite terenuri, limitând poluarea la
suprafeţe mai reduse, dar există şi pericolul infiltrării în pânza
freatică. Elementele poluante ale solului sunt grupate în 3 categorii:
• elemente biologice, reprezentate de organisme
(bacterii, viruşi, paraziţi), eliminate de om şi de animale, fiind în
cea mai mare parte patogene. Ele fac parte integrantă din diferite
reziduuri (menajere, animaliere, industriale);
• elemente chimice, în cea mai mare parte de natură
organică. Importanţa lor este multiplă: servesc drept suport nutritiv
pentru germeni, insecte şi rozătoare, suferă procese de descompunere cu
eliberare de gaze toxice şi pot fi antrenate în sursele de apă, pe care
le degradează;
• elemente fizice care provoacă dezechilibrul
compoziţiei solului: inundaţii, ploi acide, defrişări masive.
În general, ploile antrenează în şuvoaie particulele
pe care le desprind din pământ, formează torente care ‘‘ spală’’
straturile de humus şi cară cu ele în ape fertilitatea solului ; în
urma lor, terenurile dezgolite se degradează, devin laterizate
(acoperite cu o crustă de oxizi de fier) sau podzolite (lipsite de
humus), în ambele cazuri fiind neproductive şi nefolositoare.
Apa din ploi acţionează distructiv în general
datorita efectului de şiroire care se manifesta îndeosebi la nivelul
terenurilor accidentate. Fiecare cută simplă a terenului poate în
câţiva ani să devină o râpa a cărei adâncimi să atingă câteva zeci de
metri şi către care converg apele colectate în cuprinsul unui bazin cu
suprafaţa întinsă. Se ajunge, astfel, nu numai la înlăturarea solului
ci şi la erodarea profundă a rocii-mama.
O cauză importantă a degradării solului o reprezintă
irigaţiile, adică tocmai acel mijloc tehnic chemat să asigure în cele
mai multe cazuri face recolte bogate, înlăturând capriciile vremii.
Făcute în mod neraţional, fără a ţine seama de condiţiile pedoclimatice
specifice, acestea provoacă însă salinizarea, fie excesul de apă. Un
prim aspect al poluării solului îl constituie reziduurile solide
industriale. Se apreciază că circa jumătate din cantităţile de materii
prime industriale, ajung sub formă de reziduuri şi deşeuri ; din
acestea aproape o treime pot fi considerate ca nocive sau toxice. (vezi
anexa 1 – fotografia 1)
Un loc important printre poluanţii solului deţin
diversele substanţe chimice rezultate de la întreprinderile industriale
şi pesticidele folosite în cantităţi excesive. Aceste substanţe, de
fapt adevărate otrăvuri, transportate de apele de ploaie, se acumulează
treptat în sol şi, pătrunzând în rădăcinile şi ţesuturile plantelor,
ajung în hrana omului.
1.2 Poluarea - generalităţi
Poluarea reprezintă o modificare a factorilor
mediului biotic şi abiotic, sub acţiunea poluanţilor, care reprezintă
deşeuri ale activităţii umane.
Poluanţii sunt substanţe chimice (pesticide,
ţiţei, gaze, metale grele etc), factori fizici (zgomote, căldura,
radiaţii ionizante etc) sau biologici (microorganisme patogene).
Fiind o consecinţă a activităţii umane. Poluarea s-a
amplificat pe măsura creşterii numerice a omenirii, a creşterii
necesitaţilor umane şi a dezvoltării de noi tehnologii. Adeseori, între
pătrunderea poluanţilor în mediu si efectele lor este un decalaj în
timp şi în spaţiu, decalaj ce se datorează modului în care se
desfăşoară procesele ecologice.
Poluarea, sub toate formele ei (fizică, chimică,
biologică), afectează ecosistemele în ansamblu şi implicit comunităţile
de organisme. De-a lungul timpului, s-a acordat o mare atenţie în
special poluării chimice, întrucât efectele acesteia sunt cele mai
evidente. De exemplu, ecosisteme acvatice marine (inclusiv Marea
Neagră) sunt supuse poluării intense cu metale grele, compuşi organici
de sinteza şi reziduuri petroliere. Efectele acestui tip de poluare
sunt amplificate de timpul îndelungat de reţinere a acestor compuşi
greu sau deloc degradabili, ce determină acumularea şi creşterea rapidă
a concentraţiei lor.
Ca urmare, s-au impus deja, la nivelul mondial o
serie de măsuri pentru limitarea acestui fenomen nociv, care afectează
biodiversitatea sub toate formele ei.
Un tip aparte de poluare îl reprezintă poluarea
genetică, care este consecinţa manipulării genetice a organismelor,
efectuate cu ajutorul ingineriei genetice. Scopul acestei modificări
genetice este fie ameliorarea unor caracteristici morfologice şi
fiziologice, fie inducerea rezistentei la diferiţi compuşi chimici,
factori abiotici de mediu, la paraziţi şi la patogeni.
Plantele sunt de multe ori ţinta modificărilor
genetice, urmărindu-se creşterea tolerantei la unii compuşi chimici,
cum sunt erbicidele sau metalele grele, creşterea rezistenţei la boli
sau dăunători, adaptarea la condiţii extreme de mediu si îmbunătăţirea
caracteristicilor productive. (vezi anexa 1 – fotografia 2)
Distrugerea solului prin diverse lucrări de excavare
afectează circa 15 mii ha, aceasta constituind forma cea mai gravă de
deteriorare a solului, întâlnită în cazul exploatărilor miniere la zi,
ca de exemplu, în bazinul minier al Olteniei. Pretabilitatea
terenurilor afectate de acest tip de poluare a scăzut cu 1-3 clase,
astfel ca unele din aceste suprafeţe au devenit practic neproductive.
Acoperirea solului cu deşeuri şi reziduuri solide a determinat
scoaterea din circuitul agricol a circa 18 mii ha terenuri agricole şi
lunci.
1.3 Poluarea solului
Poluarea solului înseamnă orice acţiune care
produce dereglarea funcţionării normale a solului ca mediu de viaţă, în
cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau create de om (antropice),
dereglare manifestată prin degradarea fizică, chimică, biologică a
solului, care afectează negativ fertilitatea sa, respectiv capacitatea
sa bio-productivă din punct de vedere calitativ şi cantitativ.
Indicele sintetic al efectului rezultant al poluării
solului este reprezentat fie prin reducerea cantitativă sau calitativă
a producţiei vegetale (recoltei), fie prin cheltuielile necesare
menţinerii capacitaţii bio-productive (recoltei) la parametrii
cantitativi şi calitativi anteriori manifestării poluării.
În orice ecosistem care cuprinde şi solul acesta are
doua funcţii esenţiale: de depozitare şi de furnizor de elemente
nutritive şi apă, pe de o parte şi de recipient şi transformator de
reziduuri şi deşeuri, pe de altă parte având deci rolul de reglator al
ecosistemului şi de purificator al mediului înconjurător.
Cu toate funcţiile vitale ce le are pentru
asigurarea de alimente, cu toate ca este o sursă limitată,
nerecuperabilă, solul a fost şi este supus tot mai multor solicitări
ale altor sectoare din afara agriculturii şi silviculturii, ceea ce
face ca anual să fie afectate suprafeţe însemnate. Cea mai mare
pierdere este datorită eroziunii, care a distrus circa 430 000 000 ha
de soluri în diferite ţări din lume. Din cauza folosirii ineficiente a
apei de irigaţie, a lipsei de drenaj adecvat ori calităţii
necorespunzătoare a apei, în prezent sunt afectate de salinizare sau de
înmlăştinare secundară suprafeţe întinse de soluri.
În urma aplicării irigaţiei cu ape alcaline, a
drenării sau suprapăşunării sau savane, stepe, antestepe apare adesea
compactarea solului. După o folosire necorespunzătoare timp de 10-20 de
ani, solul capătă structură masivă care se desface în blocuri la uscare
şi devine impermeabilă pentru aer şi apă la umezire. A cărui ameliorare
este foarte dificilă. Extinderea neraţională a urbanizării, a
platformelor industriale, căilor de comunicaţie etc., prin ocuparea
unor terenuri întinse, adesea dintre cele cu soluri foarte fertile,
deosebit de favorabile pentru agricultura, sunt tot atâtea cauze ale
diminuării suprafeţelor cultivate sau cultivabile.
Efectele nedorite asupra calităţii solului îl au
deşeurile şi reziduurile menajere din industrie, comerţ şi agricultură,
care însumează anual, pe plan mondial, circa 5 miliarde tone substanţe
minerale, 32 miliarde m3 de ape industriale uzate, 250 000 000 tone de
praf, 70 000 000 tone substanţe toxice gazoase, dejecţiile de la 3
miliarde capete de animale etc.
Probleme deosebite ridică deşeurile şi reziduurile solide, fiind unanim
recunoscut faptul că degajarea acestora, pe lângă substanţele chimice
folosite în agricultură, prezintă cea mai importantă sursă de poluare a
solului, inclusiv ocuparea unor suprafeţe însemnate de terenuri. De
exemplu : într-un an, 10 000 de oameni produc atât gunoi cât să acopere
1 ha cu un strat gros de 1 m.
Metalele grele (plumb, cadmiu, mercur, crom, cupru, zinc, nichel,
arsen, seleniu etc) provenite din diferite surse şi ajunse în sol, pe
diferite căi, se pot acumula în sol, de unde trec în plante cu efecte
dăunătoare. Fără îndoială, pesticidele sunt şi vor continua să fie de
un enorm sprijin omului. Totuşi în rezolvarea unor probleme privind
mediul înconjurător, pesticidele au creat altele de dimensiuni încă
nedeterminate. Consecinţele neprevăzute ale folosiri pe durată lungă a
unor pesticide au dus la afectarea gravă a diferitelor forme de
viată.
Unele probleme de poluare a solului sunt legate şi
de folosirea în cantităţi mari, an de an, a îngrăşămintelor chimice.
Astfel, superfosfaţii conţin o serie de impurităţi (metale şi metalozi
toxici) care, în ansamblu, constituie un risc potenţial foarte serios
de poluare a solului. O problemă specială o ridica îngrăşămintele cu
azot. Astfel, uneori, ca urmare a suprafertilizării se constată o
acumulare mărita la nitraţi în unele plante.
O altă formă de poluare a solului, tot mai
importantă în zonele aglomerate (aşezări umane, creşterea industrială a
animalelor etc) o constituie poluarea solului de către agenţii
biologici dăunători, reprezentaţi prin microorganismele patogene
eliminate de om şi transmise acestuia în urma contactului direct cu
solul contaminat ori a consumului de alimente obţinute pe solul
contaminat ; prin microorganismele patogene transmise omului prin
contactul direct cu solul contaminat de dejecţiile animalelor infectate
şi prin microorganismele patogene găsite în stare naturală în sol.
Interesul pentru poluarea mediului a crescut foarte mult pentru
întreaga populaţie a globului, a instituţiilor şi a organizaţiilor
diverse, unele polivalente, altele cu caracter specializat, orientate
exclusiv pe problemele poluării. Fără sol nu există viaţă. Solul format
de-a lungul milioanelor de ani poate fi distrus de eroziune în câteva
zile. O treime din solul planetei este serios deteriorat, fapt ce are
consecinţe fatale asupra naturii. Poluarea este evidentă şi în cazul
solului care este cel de-al treilea factor important de mediu, ce
trebuie protejat la fel ca şi apa şi aerul. Reziduurile de tot felul
care n-au fost evacuate în ape şi aer acoperă uscatul, ambianţa
imediată de viaţa a oamenilor, tocmai în locurile aglomerate unde
fiecare metru pătrat este intens şi multiplu solicitat, degradează
terenurile agricole tocmai acolo unde sunt mai fertile, urâţesc natura
acolo unde este mai căutată pentru frumuseţea ei.
Roca ce acoperă pământul a fost transformată de vânt, ploaie şi gheaţă
în particule minuscule, ce pe baza dimensiunilor şi calităţii sunt
denumite nisip, argilă sau mâl. Solul este locul de întâlnire a
poluanţilor: pulberile din aer şi gazele toxice dizolvate de ploaie în
atmosfera se întorc în sol. Apele de infiltraţie impregnează solul cu
poluanţi antrenându-l spre adâncime, râurile poluate infectează
suprafeţele inundate sau irigate, aproape toate reziduurile solide sunt
depozitate prin aglomerare sau numai aruncate la întâmplare pe sol. De
la mucul de ţigară sau biletul de tramvai pană la automobilul
abandonat, la picătura de ulei scursă din tractorul care circulă pe
câmp, toate sunt poluări directe ale solului. Solul reprezintă stratul
superficial cu grosimea de 20-30 cm de la suprafaţa scoarţei terestre
(stratul fertil) care împreună cu atmosfera învecinată, constituie
mediul de viaţă al plantelor.
Importanţa ecologică a solului rezultă din faptul că:
- se află în strânsă legătură cu clima unei
regiuni prin configuraţia, structura şi natura lui;
- influenţează
calitatea surselor de apă subterană şi de suprafaţă;
- răspunde
direct de creşterea şi dezvoltarea vegetaţiei aferente şi indirect de
poluarea alimentaţiei omului;
- este un factor
important în dezvoltarea socio-economică a aşezărilor umane ;
Un kilogram de sol conţine: * ~ 0,78 kg de substanţe minerale;
1. ~ 0,04 kg aer;
2. ~ 0,18 kg apă (substanţe dizolvate);
Substanţele minerale din sol conţin: * ~ 1 % piatră;
1. ~ 99 % pământ măcinat ( huma, argila cu nisip fin), nisip( cuarţ,
mica, feldspat, carbonaţi, oxizi de fier);
Substanţele organice din sol conţin: * ~ 81% humus;
1. ~ 10% rădăcini din plante;
2. ~ 9% flora şi fauna caracteristicile pământului;
Formarea stratului de humus reprezintă un proces foarte lent şi de
durată care presupune mai multe etape. Humusul este un component
important al solului reprezentat de resturile vegetale şi animale
putrezite sintetizat de bacterii şi ciuperci.
Poluarea naturală
Are importanţă secundară în condiţiile în care aportul antropic de
poluanţi devine tot mai grav:
a) erupţiile vulcanice elimină gaze, vapori, particule solide, care
sunt transportate pe mari distanţe de vânt şi curenţi de aer ;
b) eroziunea solului, eoliană sau cauzată de ploi, este cu atât mai
intensă cu cat solul este lipsit de vegetaţie, în pantă sau într-o zonă
cu reţea hidrografică bogată ;
c) reziduurile vegetale şi animale degajă în urma descompunerii o serie
de substanţe gazoase poluante. Polenul sau fungii pot constitui
aerosoli naturali care să influenţeze negativ sănătatea populaţiei
umane.
Poluarea artificială
Iniţial produsele poluante erau de natura organică şi uşor biodegradate
de bacterii şi ciuperci. Pe măsura dezvoltării industriale şi exploziei
demografice au apărut deşeuri nebiodegradabile, pentru care nu există
în natură enzime capabile să le descompună. Poluarea artificială este
de natură: fizică (sonoră, radioactivă, termică), chimică, biologică
(agenţi patogeni, virusuri, bacterii, fungi).
Poluarea chimică
Poluarea chimică a solului afectează circa 0,9 milioane ha, din care
poluarea excesivă circa 0,2 milioane ha; efecte agresive deosebit de
puternice asupra solului produce poluarea cu metale grele (mai ales Cu,
Pb, Zn, Cd) şi dioxid de sulf, identificată în special în zonele Baia
Mare, Zlatna, Copşa Mică.
Deşi, în ultimii ani, o serie de unităţi industriale au fost închise
(ROMFOSFOCHIM-Valea Călugărească), iar altele şi-au redus activitatea,
poluarea solului se menţine ridicată şi în alte zone (Târgu Mureş,
Turnu Măgurele, Tulcea, Slatina s.a.).
Poluarea cu petrol şi apă sărata de la exploatările petroliere şi
transport este prezentă pe circa 50 mii ha.
Distrugerea solului prin diverse lucrări de excavare afectează circa 15
mii ha, aceasta constituind forma cea mai gravă de deteriorare a
solului, întâlnită în cazul exploatărilor miniere la zi, ca de exemplu,
în bazinul minier al Olteniei. Pretabilitatea terenurilor afectate de
acest tip de poluare a scăzut cu 1-3 clase, astfel ca unele din aceste
suprafeţe au devenit practic neproductive. Acoperirea solului cu
deşeuri şi reziduuri solide a determinat scoaterea din circuitul
agricol a circa 18 mii ha terenuri agricole şi lunci.
Daunele economice directe asupra producţiei agricole datorate
restricţiilor menţionate se estimează prin diminuarea acesteia cu circa
20% pe an.
Efectele poluării solurilor :
• Reduce fertilitatea solului ;
• Nedezvoltarea plantelor ;
• Scăderea cantitati de O2 ;
• Eroziunea ;
• Moartea plantelor şi animalelor din sol.
2. Degradarea solului
2.1 Degradarea solului
Ce este degradarea solurilor? Degradarea solurilor înseamnă reducerea
sau pierderea productivităţii lor biologice sau economice. Ea este
determinată de utilizarea solurilor (factorul antropic), de un proces
natural, ori de o combinaţie de procese naturale.
Cauzele degradării solului sunt fie naturale, fie legate direct sau
indirect de activitatea omului. Poluarea solului este considerată o
consecinţa a unor obiceiuri neigienice sau practici necorespunzătoare,
datorată îndepărtării şi depozitării la întâmplare a reziduurilor
rezultate din activitatea omului, a deşeurilor industriale sau
utilizării necorespunzătoare a unor substanţe chimice în agricultură.
Solul este supus poluării ca şi celelalte elemente ale mediului, dar el
se reface tot mai greu în comparaţie cu apa şi aerul, deoarece
procesele de autoepurare sunt mult mai lente.
Se consideră că este absolut necesar ca la identificarea şi estimarea
intensităţii poluării solului să se aibă în vedere funcţia capitală a
acestuia, aceea de suport şi mediu pentru plantele terestre, mijloc
principal de producţie vegetala la baza existenţei omului însuşi.
Omul a început să înţeleagă mai ales în ultimele decenii că progresul
societăţii umane s-a transformat treptat în instrument de distrugere,
cu efecte dezastruoase asupra naturii.
Odată cu apariţia civilizaţiei umane a apărut şi intervenţia brutală a
omului prin exploatarea neraţională a naturii şi alterarea mediului
prin poluarea produsă de activităţile industriale, agricole, menajere.
Efectul de seră, distrugerea stratului de ozon, ploile acide au avut
consecinţe din ce în ce mai dramatice în ultimii ani.
Caracteristicile solului sunt legate direct de
productivitatea agricolă. Chimizarea în exces a agriculturii duce la
tulburarea echilibrului solului ca şi la acumularea în sol şi în apa
freatică a unor substanţe minerale (ex.: nitriţi care au efect
methemoglobinizant pentru om şi animale şi distrug bacteriile fixatoare
de azot atmosferic).
Pesticidele, nebiodegradabile în majoritatea centrează de-a lungul
lanţurilor trofice, fiind toxice pentru plante şi animale. De asemenea,
dăunătorii devin rezistenţi la pesticide, fiind necesara crearea de noi
substanţe de sinteză, eficiente dar mai toxice pentru mediu. (vezi
anexa 2 – tabel 1)
În natură, energia exista sub diferite forme: mecanică, termică, ,
electrică, nucleară. Acoperirea consumului de energie în continuă
crestere determină preocuparea permanentă pentru descoperirea de noi
surse de energie, de identificare a modalităţilor pentru protejarea
surselor neregenerabile, a surselor naturale, de control al emisiilor
de CO2.
Cărbunele, ţiţeiul si gazele naturale reprezintă surse de energie
neregenerabile sau convenţionale.
Efectele energiei s-au făcut simţite datorita creşterii sporite a
producţiei şi consumului de energie, urmate totdeauna de efecte adverse
asupra mediului şi sănătăţii umane.
Arderea combustibililor solizi contribuie esenţial la poluarea
atmosferica prin aportul de oxizi de sulf şi azotaţi, metale grele,
monoxid de carbon şi suspensii care se degaja alături de alte elemente
dăunătoare sănătăţii umane. Poluarea creste continuu nu numai datorita
arderii combustibilului solid în centralele termice sau în industrie
cât şi datorită autovehiculelor şi consumului casnic de energie al
populaţiei.
Acidificarea este procesul prin care suprafaţa pământului este
"sărăcită" în baze şi suferă continuu o creştere a acidităţii, ducând
la degradarea solului şi a apelor precum şi la deteriorarea
ecosistemelor aferente.
Prognozele arată că acidificarea solului produce importante daune în
special asupra agriculturii. Metode de combatere a efectelor acesteia
există, dar costurile sunt foarte ridicate. Impactul cel mai puternic
se face simţit asupra agriculturii, ceea ce afectează în mod special
populaţia săracă. Statisticile indică o degradare globală de 2000
milioane de hectare de pământ, o suprafaţa echivalentă cu o treime din
suprafaţa agricolă globală şi suprafaţa ocupată de pădure.
Peste 300 de milioane de hectare se găsesc la un nivel de degradare
astfel incat se consideră că fenomenul este ireversibil.
Producţia de energie (incluzând biomasa şi biogazul) nu sunt cauze
majore ale degradării solului, dimpotrivă aceasta poate juca un rol
pozitiv în stoparea fenomenului. De exemplu introducerea unui sistem
modern de producere a energiei pe bază de biomasă ar putea acţiona
asupra preţului de piaţa al biomasei şi îl face profitabil pentru
restaurarea unor zone cu potenţial productiv afectate de degradarea şi
transformarea acestora în aşa numite " ferme energetice" cu poluare
critică.
Nivelul contaminării solului depinde şi de regimul ploilor. Acestea
spală în general atmosfera de agenţii poluanţi si îi depun pe sol, dar
în acelaşi timp spală şi solul, ajutând la vehicularea agenţilor
poluanţi spre emisari. Trebuie totuşi amintit că ploile favorizează şi
contaminarea în adâncime a solului. (vezi anexa 2 – fotografia 1)
Într-o oarecare măsură poluarea solului depinde şi de vegetaţia care îl
acoperă, precum şi de natura însăşi a solului. Lucrul acesta este
foarte important pentru urmărirea persistenţei pesticidelor şi
îngrăşămintelor artificiale pe terenurile agricole. Interesul economic
şi de protejare a mediului cere ca atât îngrăşămintele cât şi
pesticidele să rămână cât mai bine fixate în sol. În realitate, o parte
din ele este luată de vânt, alta este spălată de ploi, iar restul se
descompune în timp, datorită oxidării în aer sau acţiunii enzimelor
secretate de bacteriile din sol. În tabelul următor sunt prezentate
unele date în legătura cu persistenţa în sol a unor insecticide comune.
Întrucât deplasarea pesticidelor şi a
îngrăşămintelor din locul pe care au fost administrate mediului
constituie un risc grav de poluare a mediului, s-au încercat metode
pentru mărirea persistenţei lor prin aditivi chimici. Spre exemplu
persistenţa heptaclorului în sol a fost mărită:
-cu 18% prin adaos de ulei lubrefiant mineral ;
-cu 52% prin adaos de răşină de Piccopale ;
-cu 30% prin adaos de polistiren alchilat ;
-cu 29% prin adaos de plastifiant aromatic.
-cu 21% prin adaos de fracţiuni grele aromatice din petrol.
Experienţa a arătat că persistenţa pesticidelor mai depinde şi de
natura solului : ea este mai mică în solurile cu conţinut anorganic mai
bogat (nisipuri, argile) decât în substanţe organice.
Degradarea solului reprezintă îndepărtarea stratului de humus sau/şi
modificarea acestuia. Datorită căldurii şi ploilor abundente, la
tropice roca este rapid descompusă şi astfel poate forma o bază cu
grosimea de chiar şi 50 de metri. În regiunile moderate solul fertil
este rar mai adânc de un metru. Excepţie sunt malurile Fluviului
Mississippi, unde depunerile pot atinge şi adâncimea de 30 de metri.
Indiferent de adâncime, la majoritatea solurilor stratul cel mai
apropiat de suprafaţă este cel mai fertil, acesta fiind cel mai afectat
de eroziune.
Procesul de degradare este rezultatul a două fenomene principale:
1. creşterea suprafeţei agricole şi a
suprafeţei pentru construcţii;
2. despădurirea,
datorită creşterii continue a suprafeţei arabile, precum şi a cererii
de lemn de foc, de construcţii( mobilă), pentru industria celulozei;
Eroziunea solului are loc datorită acţiunii vântului şi a apei. O
picătură de ploaie căzută pe sol poate împrăştia pământul în toate
direcţiile. Ca rezultat al acestui fenomen, în caz de ploi abundente,
solul este împins spre văi. Vântul produce mai rar eroziune şi chiar şi
atunci numai în regiunile uscate. Efectul acestuia este însa mult mai
îngrijorător, deoarece într-o singură oră vântul poate deplasa o
cantitate de pământ ce ar putea fi mişcată de apă numai în câţiva ani.
(vezi anexa 3 – tabel 1)
Mai multe milioane de tone de pământ au fost deplasate de
vânturi. Chiar şi astăzi, un strat mai înalt de 150 de metri de pământ
este purtat de vânturi. La tropice solul este deplasat de ploi
asemănătoare potopului, fapt ce poate perturba considerabil echilibrul
ecologic. Daca arborii pădurilor tropicale din regiunile montane sunt
defrişaţi, ploile vor spăla stratul superior de pământ aflat de-a
lungul văilor şi astfel vor fi inundate păşunile, satele şi drumurile.
Canalele de irigaţii înfiinţate în ţările în curs de dezvoltare se
umplu rapid cu mâl şi devin de neutilizat.
Turismul este o căutare de locuri frumoase şi curate, un prilej de
reconfortare fizică şi psihică în mijlocul naturii, dar în incinta
campingurilor, ca şi în afara acestora, se produc abateri de la igiena
şi educaţie. Straturile superficiale, chiar primii milimetrii ai
solului au o mare capacitate de mineralizare a substanţelor organice şi
o energică acţiune de distrugere a germenilor patogeni. Apa este locul
de dizolvare şi de antrenare. Microorganismele furnizează plantelor
substanţe nutritive degradând poluanţii organici. Solul, spre deosebire
de atmosfera şi ape, nu are putere de dispersare, degradarea lui
producându-se imediat şi ireversibil.
Orice suprafaţă compromisă trebuie să ne reamintească faptul că
pentru a se forma trei centimetrii de sol pe cale naturală sunt
necesari 300-1000 ani de desfăşurare a proceselor fizico-chimice şi
biologice, iar un strat arabil de 20 cm se formează în 7000 ani.
Avertismentul este şi mai sever pentru acţiunile de modificare a
suprafeţei planetei, care duc la degradarea solului prin eroziune.
Volumele uriaşe de aluviuni ajung în râuri şi fluvii înrăutăţindu-le
calitatea. Dacă solul este supus agresiunii unui poluant, întotdeauna
va fi investigat şi stratul acvifer subteran, care riscă să fie
contaminat prin transferul poluantului de la suprafaţa solului spre
adâncime. însă şi contaminarea unui acvifer cu o substanţă toxică, care
pătrunde în profunzime poate produce contaminarea solului prin
vaporizarea şi ascensiunea capilară a apei poluate.
La nivelul solului, hidrocarburile sufocă vegetaţia, poluează atmosfera
prin vaporizare şi prezintă un potenţial risc de explozie şi incendiu.
După principiile tehnice generale, pentru depoluarea solului se disting:
Metode fizice: bazate pe imobilizarea fizică a poluanţilor în mediul
contaminat, fie prin izolare(etanşare, blocare hidraulică),
stabilizare; bazate prin extracţia fizică a poluanţilor din mediul
contaminat, prin excavare, pompare, spălare, flotaţie, injecţie cu aer
sub presiune, etc;
1
Metode chimice: se aplică pentru separarea, distrugerea sau
transformarea poluanţilor în forme mai puţin nocive ( extracţia
chimică, oxidarea, reducerea, declorurarea şi precipitarea);
Metode termice: distrug, extrag sau imobilizează poluanţii prin
supunerea materialului contaminat la temperaturi ridicate (incinerarea,
desorbţia termică şi vitrificarea);
Metode biologice: constă în biodegradarea poluanţilor sub acţiunea
microorganismelor(bioreactorul, biodegradarea în vrac, biodegradarea in
situ, bioventring-ul, biosparging-ul), metode de biolixiviere şi
bioacumulare a poluanţilor;
Privim solul ca pe un cadou al naturii, deşi această valoare
inestimabilă dispare cu o viteză alarmantă. Acest fenomen poartă numele
de eroziune a solului şi animalele pot eroda solul deplasând solul fără
intenţie şi astfel îşi ameninţă propriul habitat. În trecut, pe
Insulele Farne trăia o populaţie de foci şi una de alce (Alca torda),
pasările au smuls iarbă pentru a-şi construi cuiburi, iar focile se
rostogoleau în mâl şi astfel au distrus stratul superior al solului.
Focile au fost alungate în mod voit şi astfel s-a reuşit alungarea lor
de pe insulă şi salvarea coloniei de păsări şi animalele erbivore
contribuie la eroziunea solului, în special în regiunile în care sunt
ţinute pe păşuni mici, îngrădite. Caprele pot produce pagube însemnate
în regiunile deluroase. În câteva ţări au fost introduse legi în scopul
limitării creşterii caprelor, pentru a proteja vegetaţia. Formarea
stepelor infertile din zona Mării Mediterane, poate fi explicată în
special prin creşterea caprelor într-o proporţie mult mai mare decât
posibilităţile zonei.
Natura se găseşte în mod evident, în faţa unui declin ecologic, în care
factorul antropic a avut rolul determinant, ca factor de deteriorare
prin mijloace directe-indirecte, multiple şi complexe, apropiate sau
îndepărtate în timp.
2.2 Degradarea prin eroziune
Eroziunea – ca formă de degradare a solului sau a
rocilor, se
datorează acţiunilor ploilor, vântului şi omului care prin lucrările
agricole, a distrus textura solului, l-a dezgolit în faţa radiaţilor
solare şi l-a sărăcit de asociaţiile vegetale naturale.
Omul, printr-o folosire abuzivă a pământului, a dus
la o micşorare
a capacităţii de reţinere a apei în sol. Aceasta se evapora, sau se
scurge rapid la suprafaţă, provocând dese inundaţii, deoarece lipseşte
stratul cu vegetaţie arborescentă care să „amortizeze” efectele
precipitaţiilor puternice. Această eroziune se datorează poluării cu
pesticide şi îngrăşăminte chimice, ploilor acide, tăierilor masive de
păduri, lucrărilor necorespunzătoare ale solului, care în timp
degradează textura acestuia. Alunecările de teren sunt si ele
foarte
devastatoare. (vezi anexa 4 – foto grafia 2)
Eroziunea a afectat în ultimul secol pe întreg
globul 20 mil km2
din terenurile cultivate, adică 28% din suprafaţa lor. În ţara noastră
suprafaţa supusă eroziunii este de circa 7 milioane hectare, fiind
afectată zona centrală a Transilvaniei, Podişul Bârladului şi zona
Subcarpaţilor de Curbură.
Se ştie că solul uscat, degradat şi lipsit de
vegetaţie, formează
norii de praf cu acţiune devastatoare. Aşa s-a întâmplat în anul 1934
în statele americane – Kansas, Texas şi Oklahoma, când solul a fost
erodat pe o suprafaţa de 450.000 km2, până la o adâncime de 25 cm, în
unele locuri, constituind cea mai mare catastrofă, a cărei cauză a fost
acţiunea omului necontrolata.
Ca masuri de evitare a eroziunii, omul a folosit
încă din vechime,
mai ales în Asia, cultivarea în terase limitate de şanţuri care reţin
apa; aratul în brazde, care urmează curbele de nivel, acoperirea în
permanenţă a solului cu un strat de resturi vegetale sau de culturi
care să restabilească echilibrul chimic în sol.
2.3 Degradarea prin supraexploatare
2.3.1 Defrişarea pădurilor
Pădurile reprezintă factorul determinant în
menţinerea echilibrului
ecologic, climatic şi hidric, reprezentând ecosistemul cu o capacitate
de regenerare de 3-5 ori mai mare, decât oricare alt ecosistem natural.
Tăierile masive din ultimii 80 de ani, mai ales după
primul război
mondial, a dus la o reducere a suprafeţei de 9 milioane ha la 6.3
milioane ha păduri, din care astăzi 5.5% sunt afectate de poluare şi
dăunători. Vegetaţia forestieră contribuie la încetinirea scurgerii de
suprafaţa, păstrarea litierei, a covorului vegetal ierbos şi la
reţinerea apei. Litiera este sursa principală de întoarcere a
elementelor minerale în sol şi a substanţelor organice. (vezi anexa 5 –
fotografia 1)
Despăduririle masive în scopul valorificării
lemnului constituie o
cauză esenţială a degradării solului prin eroziune, mai ales pe
terenurile în pantă. În anul 1975 producţia anuală mondială de lemn a
fost de 2,4 miliarde m3. Datorită acestui fapt prin intervenţia
distructiva a omului, care solicită lemnul drept combustibil, pentru
construcţii, în industrie sau pentru eliberarea terenurilor necesare
agriculturii. Pe glob sunt ţări ca Spania şi Grecia care şi-au redus
suprafaţa împădurită până la 15%.
În Africa pădurile tropicale s-au redus cu 2/3,
fiind necesare
suprafeţe pentru plantaţiile de cacao şi alte plante exotice. În
America de Nord, datorită tăierilor masive din N-V Californiei a
pinului canadian s-au produs numeroase inundaţii cu sute de mii de
hectare de terenuri distruse.
Deşi s-au făcut reîmpăduriri cu răşinoase şi
eucalipţi, în diverse
zone ale globului, aceste păduri artificiale sau amenajate nu prezintă
diversitatea pe vârste, specii şi categorii ecologice de plante,
multitudinea relaţiilor interspecifice şi o stabilitate ecologică
asigurată în sute de ani. Se ştie că în viitor nevoia de lemn va spori
cu 17% iar pădurile tropicale riscă să dispară la începutul acestui
mileniu.
Pentru menţinerea învelişului protector al
ecosferei, care să fie
ferită de eroziune şi ariditate, ONU a luat măsuri de protecţie a
pădurilor la scară planetară, în sensul conservării solului, a
resurselor de apă, a purificării aerului şi a îmbunătăţirii climatului.
Pădurea are şi funcţia de recreare şi sursă de ozon pentru om.
2.3.2 Suprapăşunatul
Distrugerea covorului vegetal dintr-un ecosistem
apare ca urmare a
procesului de păşunare intensivă de câtre animalele ierbivore. În
pampasul argentinian capacitatea limită pe păşunile naturale se
cifrează la 14.000 kg vite/km2. În preeria din Texas de 11.000 kg
vite/km2, iar în savana din Kenya numai de 3500 kg vite/km2.
Daca aceste limite sunt depăşite, în populaţiile
animalelor
sălbatice apare autoreglarea, adică se intesifică activitatea
prădătorilor, creste frecvenţa bolilor şi paraziţilor, deoarece
populaţiile de insecte fitofage se găsesc în echilibrul relativ cu
mediul, suferind oscilaţii în funcţie de fluctuaţiile acestuia.
În cazul animalelor domestice, care rămân în afara
factorilor
ecologici şi se supun factorului antropic, apare suprapopularea
pasiunilor şi o dezgolire accentuată a biotopului, care îşi pierde
posibilităţile de regenerare.
Animalele domestice ţinute pe suprafeţe limitate,
prin călcarea
solului, duc la tasarea acestuia şi strivirea învelişului vegetal.
Astfel vegetaţia dispare progresiv de pe anumite suprafeţe care sunt
supuse treptat eroziunii şi degradării. Spre exemplu, insula Sf. Elena,
în care portughezii au introdus capre în anul 1513, în anul 1909 flora
era complet distrusă. Aceeaşi situaţie cu solurile erodate, aride cu
reliefuri accidentale şi vegetaţie distrusă se întâlneşte în zona
Apeninilor – Italia, platoul Castiliei – Spania, Orientul Apropiat –
Siria, Iran şi America de Nord.
În prezent pe glob există o preocupare generală de
salvare a
vegetaţiei de la suprapăşunare. În acest context se înscriu plantarea
de perdele forestiere, sau de fixare a solului în Nordul Africii (
Tunis, Maroc) prin specii de Tamarix articulată, Accacia Cyanpiphylla
şi Accacia cyclops, care rezistă la secetă şi temperaturi ridicate.
2.4 Degradarea prin construcţii de baraje şi canale
Pentru asigurarea de apă potabilă, irigaţii, căi de
comunicaţii,
producerea de energie electrică, omul a intervenit în ecosistemele
acvatice prin construcţia de canale şi baraje. (vezi anexa 5 –
fotografia 2)
Aceste construcţii duc la inundarea unor terenuri aluvionare şi schimba
componenţa cantitativă şi calitativă a florei şi faunei locale. În
unele cazuri, noile lacuri constituie surse de boli, prin dezvoltarea
numeroşilor paraziţi. Astfel dezvoltarea vegetaţiei acvatice în
canalele de irigatie, alimentate de la barajul de la Assuan din Egipt,
a dus la instalarea gasteropodelor gazdei intermediare ale agenţilor
bilhariozei, exemplu trematodele Schistosoma hematobium şi S. Mansoni.
Aici apar şi vectorii malariei ca şi onchicercozei care provoacă
orbirea.
2.5 Degradarea prin poluare
Poluarea - procesul de modificare a factorilor de
mediu biotici şi
abiotici prin introducerea în mediu a poluanţilor de tipul deşeurilor
din activitatea umană.
Poluarea solului e cauzată de pulberile şi gazele
nocive din aer,
de apele reziduale, de deşeurile de natură industrială sau menajeră ,
dar mai ales de pesticidele şi de îngrăşămintele chimice folosite în
agricultură.
Poluarea artificială a apărut odată cu dezvoltarea
primelor aşezări
urbane, sub influenţa factorului antropic. Iniţial produsele poluante
erau puţine, de natură organică şi uşor degradabile de câtre
microorganismele mediului (bacterii şi ciuperci).
2.5.1 Ploile acide
Ploile acide sunt determinate de prezenţa în
atmosferă a oxizilor
de sulf şi azot, care în prezenţa vaporilor de apă şi sub influenţa
radiaţilor ultraviolete, se transformă în acizi corespunzatori extrem
de toxici ca : acidul sulfuric şi acidul azotic.
Încă din anul 1950 s-a semnalat în Norvegia,
scăderea producţiei de
peşte din cele peste 200 de lacuri existente, o sărăcire a solului în
substanţe nutritive şi uscarea masivă a pădurilor. Enigma a fost
dezlegată abia în anul 1960, când s-a dovedit că apa de ploaie conţine
acizi, cu efecte nocive asupra vieţuitoarelor.
Efectele nocive ale ploilor acide sunt:
- spălarea solului de substanţe nutritive, vitale
arborilor(Ca, Mg, K)
- aluminiul existent in sarurile minerale din sol
este pus in
libertate de acizii conţinuţi în apa de precipitaţii si poate intra în
competiţie cu Ca, pentru a se fixa pe rădăcinile fine ale arborilor,
reducând aprovizionarea acestora în Ca şi încetinirea creşterii.
- distrugerea reducătorilor din sol prin pH-ul
scăzut al apei de
precipitaţii şi prin concentraţia mare in Al, împiedică sau diminuează
procesele de mineralizare, prin intermediul cărora, sunt repuse în
circulaţie elementele minerale necesare arborilor pentru sinteze
organice.
2.5.2 Poluarea cu îngrăşăminte chimice şi pesticide
Chimizarea în exces duce la scăderea potenţialului productiv. O altă
consecinţă este acumularea în sol şi în apa freatică a unor elemente
minerale - nitraţi - în concentraţii dăunătoare. (vezi anexa 5 –
fotografia 3)
Folosite timp îndelungat îngrăşămintele chimice pot
opri reciclarea
substanţelor organice din solurile cultivate, ameninţând grav
fertilitatea lor. Creşterea cantităţilor de îngrăşăminte şi humusul din
sol. Acesta are drept efect deteriorarea structurii pedologice,
contribuind astfel la declinul complexului absorbant argilo-humulos.
Pesticidele cu mare toxicitate pot şi ele să
degradeze biocenozele
din sol, dar în această privinţa părerile sunt împărţite. Se ştie că
pesticidele ajunse în sol pot dăuna faunei ce contribuie la
încorporarea materiei organice în sol. Dintre acestea, cel dintâi
suferă ramele care au un rol primordial în asigurarea fertilităţii
solului
Alte produse care poluează solul sunt: reziduurile
solide de la
exploatările miniere, zgurile metalurgice şi de la termocentrale,
deşeurile rezultate de la crescătoriile de animale, reziduurile
provenite din industria alimentară, deşeurile casnice. Printr-o
depozitare neraţionala, aceste produse ocupă mari suprafeţe de teren
agricol sau de alt interes economic.
3. Măsuri de protecţie a calităţii solului
3.1 Măsuri de protecţie
Asigurarea populaţiei mondiale, în continuă
crestere, cu produse
agroalimentare şi a industriei prelucrate, cu materii prime, impune cu
necesitate ca toate resursele de la sol să fie protejate şi
valorificate integral, cu randament sporit şi eficienţă economică cât
mai mari.
În acest scop, este necesar să se asigure cele mai
bune măsuri de
gospodărire a solurilor, de prevenire şi combatere a fenomenelor de
degradare a lor, pentru a se menţine şi spori fertilitatea, respectiv
capacitatea lor productivă. Tocmai în acest scop, recent, în ţara
noastră, Ministrul Agriculturii şi Industriei Alimentare a introdus
norme tehnice de protecţie a calităţii solului obligatorii pentru toţi
deţinătorii de terenuri agricole, cu privire la prevenirea degradării
solului datorate excesului de apă, sărăturării secundare, eroziunii
prin apă şi vânt, degradării stării fizice a solurilor, degradării
solului prin acidifiere ca urmare a aplicării sistematice şi în doze
crescânde a îngrăşămintelor cu azot cu potenţial de acidifiere,
apariţiei de escese sau carenţe în unele elemente nutritive,
contaminării cu diverse substanţe şi organisme dăunătoare.
În acelaşi scop, pentru cunoaşterea tendinţei de
evoluţie a
calităţii solului de către factorii de decizie la diferite niveluri, se
întocmeşte periodic evidenţa stării de calitate a solurilor, cu efecte
de prognoze şi avertizări asupra eventualelor fenomene sau pericole de
degradare a solurilor.
3.2 Factori care afectează calitatea solului
Seceta se manifesta pe circa 7,1 milioane ha, din care şi pe cea mai
mare parte a celor 3,2 milioane ha amenajate anterior cu lucrări de
irigaţie. După datele M.A.A.P. şi din Anualele Statistice ale României
reiese o crestere a suprafeţelor irigate în intervalul 1980-1995, după
care s-a înregistrat un declin puternic, ajungându-se ca la mijlocul
anului 2006, doar 200 000 ha să fie udate. (vezi anexa 4 – fotografia 1)
Excesul periodic de umiditate în sol afectează circa 3,9 milioane ha,
din care o mare parte din perimetrele cu lucrări de drenaj (3,2
milioane ha), care nu funcţionează cu eficienţă scontată.
Eroziunea hidrica este prezentă pe 6,3 milioane ha, din care 2,3
milioane amenajate cu lucrări antierozionale, în prezent degradate
puternic în cea mai mare parte; aceasta împreună cu alunecările de
teren (circa 0,7 milioane ha) provoacă pierderi de sol de pană la 41,5
t/ha/an.
Eroziunea eoliană se manifestă pe aproape 0,4 milioane ha, cu pericol
de extindere, cunoscând ca, în ultimii ani, s-au defrişat unele păduri
şi perdele de protecţie din zone susceptibile acestui proces de
degradare.
Conţinutul excesiv de schelet în partea superioară a solului afectează
circa 0,3 milioane ha.
Sărăturarea solului se resimte pe circa 0,6 milioane ha, cu unele
tendinţe de agravare în perimetrele irigate sau drenate şi iraţional
exploatate, sau în alte areale cu potenţial de sărăturare secundară,
care însumează încă 0,6 milioane ha.
Deteriorarea structurii şi compactarea solului ("talpa plugului") se
manifestă pe circa 6,5 milioane ha; compactarea primara este prezentă
pe circa 2 milioane ha terenuri arabile, iar tendinţa de formare a
crustei la suprafaţa solului, pe circa 2,3 milioane ha.
Starea agrochimică, analizată pe 66% din fondul agricol, prezintă
următoarele caracteristici nefavorabile:
• aciditate puternică şi moderată a solului pe circa
3,4 milioane ha
teren agricol şi alcalinitate moderată-puternică pe circa 0,2 milioane
ha teren agricol;
• asigurare slabă pană la foarte slabă a solului cu
fosfor mobil pe circa 6,3 milioane ha teren agricol;
• asigurare slabă a solului cu potasiu mobil se
resimte pe circa 0,8 milioane ha teren agricol;
• asigurarea slabă a solului cu azot, pe aproximativ
5,1 milioane ha teren agricol;
• asigurarea extrem de mică pană la mică a solului cu
humus pe aproape 7,5 milioane ha teren agricol;
• carenţe de microelemente pe suprafeţe însemnate,
mai ales carente
de zinc, serios resimţite la cultura porumbului pe circa 1,5 milioane
ha.
După datele M.A.A.P., consumul aparent total de fertilizanţi (N, P2O5,
K2O) a scăzut continuu, începând cu anul 1986, de la 1295 mii tone la
293 mii tone în anul 1998 si a înregistrat o uşoară crestere în anul
1999 (305 mii tone substanţa activa). În mod corespunzător, consumul
total de N, P, K kg/ha a scăzut in aceeaşi perioada, de la 86 kg/ha la
circa 21 kg/ha în anul 1999. Această scădere sistematică se reflectă şi
în dinamica parametrilor corespunzatori ai solului, prin creşterea
suprafeţelor cu conţinuturi foarte mici de N, P, K.
4. Tehnici de îmbunătăţiri funciare
Având în vedere cerinţele de hrană ale populaţiei
umane,
funcţionarea normală a solului este execuţială: alături de alte domenii
ştiinţifice şi tehnice, ecologia funciară şi tehnicile de îmbunatatire
funciară contribuie la păstrarea şi îmbunatatire caracteristicilor
terenurilor agricole.
În România îmbunătăţirile funciare au o tradiţie
îndelungată. În
1910 se înfiinţa la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor un Serviciu
Special de Îmbunătăţiri Funciare pentru Îndiguirea şi valorificarea
luncii inundate a Dunării. Dezvoltarea unei agriculturi care să asigure
producţii foarte mari înseamnă conservarea solului, aplicarea unor
masuri ştiinţifice de lucrări funciare şi calificarea lucrătorilor
agricoli.
4.1 Obiectul activităţii
Îmbunătăţirile funciare reprezintă un ansamblu de
procedee tehnice
şi biologice folosite la valorificarea în folosul agriculturii a unor
terenuri improprii sau slab productive pentru crearea şi menţinerea
unui raport favorabil intre apă şi sol pe terenurile cu deficit sau
exces de apă şi prevenirea eroziunii solului.
Calificarea lucrătorilor de îmbunătăţiri funciare,
în funcţie de scopul acestora :
1. Combaterea lipsei de apă din sol prin irigaţii ;
2. Combaterea excesului de apă prin regularizări,
îndiguiri, desecări sau drenaje ;
3. Combaterea eroziunii solului ;
4. Sporirea fertilităţii solurilor slab productive
prin combaterea
fenomenelor de sărăturare şi acidifiere prin defrişare şi nivelare.
Lucrările de îmbunătăţiri funciare sunt folosite pentru o perioadă
lungă de timp (mai ales îndiguirile, desecările şi drenajele), necesită
cheltuieli mari pentru realizare şi sunt complexe.
4.2 Sisteme de irigaţii
Sisteme de irigaţii sunt complexe de lucrări pentru
captarea apei
dintr-o anumită sursă, aducerea apei la terenul care trebuie irigat,
udarea terenului, precum şi colectarea şi îndepărtarea surplusului de
apă.
Sistemele de irigaţii pot fi sisteme mari, care
servesc suprafeţe
mari de teren agricol (de pildă zonele secetoase din sudul României sau
din Dobrogea) sau sisteme cu caracter local. Sistemele mari se compun
din mai multe părţi :
• priza de apă, instalaţia de captare a apei ;
• reţeaua de aducţiune şi distribuţie: canale din
pământ, jgheaburi de beton, conducte ;
• amenajări pe suprafaţa irigată, canale sau rigole
de udare, mici
diguri care separă parcelele irigate (în cazul orezăriilor) ;
• reţeaua de colectare şi evacuare: canale deschise
care preiau surplusul de apă ;
• diferite construcţii hidrotehnice : stăvilare,
conducte de traversare etc.
Deşi absolut necesare, irigaţiile determină şi efecte negative. Unele
dintre acestea este sărăturarea terenurilor. Se ştie că apa râurilor,
folosită pentru irigaţii, nu are aceeaşi compoziţie chimica în
comparaţie cu apa de ploaie. Sarurile pe care le conţine se depun
treptat în sol sunt eliminate la suprafaţa prin evaporare şi se depun.
Încet, încet, solul devine sărat, nepotrivit pentru cultura agricolă.
Un alt efect negativ este băltirea apei care poate fi evitată dacă
sistemul de irigatie funcţionează normal, adică nu doar pentru udare ci
şi pentru eliminarea surplusului de apă. Efectele negative pot fi
controlate dacă sunt respectate normele tehnice cu mare stricteţe. Apa
folosită pentru irigaţii poate proveni dintr-un râu sau bazin poluat şi
atunci apar probleme suplimentare legate mai ales de starea apelor
subterane.
Dacă normele de irigaţie corespund capacităţii de absorţie a solului în
cazul unui sol omogen teoretic, apele care conţin poluanţii ar trebui
să-i elibereze în spatiile dintre granule. În multe cazuri, se
practică, supraîncărcarea terenurilor irigate şi solul are de suferit
ca urmare a acumulării crescânde de substante cum ar fi nitraţii sau
nitriţii. Până în prezent, în România ca şi în alte ţări cu agricultură
mare, de tip centralizat, domina reţelele de irigatie (prin aspersiune
sau de suprafaţă) cu distribuţia apei prin rotaţie la diferite culturi.
Din ce constă sistemul de irigare ?
Conducte (tuburi) subterane:
- prin acestea apa ajunge la aspersoare;
Aspersoare:
- în timpul irigării acestea se ridică automat (de la presiunea apei)
deasupra solului iar după încetarea irigării automat se retrag la
nivelul solului;
- în timpul neutilizării sistemului acestea nu deranjează la activităţi
sportive sau la tunsul gazonului;
- în timpul funcţionării sunt vizibile;
- după funcţionare se retrag la nivelul solului;
Sistemul electronic de comandă:
- realizează irigarea terenului la timpul şi cu cantitatea de apă
precis stabilită;
- în caz de cădere de tensiune menţine programul sistemului cu ajutorul
unui acumulator;
- sistemul este automat şi funcţionează fără supraveghere;
Electrovane:
- funcţionează la 24 volţi, deschide şi închide valva, deci porneşte şi
opreşte irigarea;
- impulsul de comandă este primit de la panoul de comandă;
Senzor de ploaie:
- cu ajutorul căreia se evită irigarea pe timp de ploaie;
Avantajele sistemului
Prin irigare se realizează o atmosferă plăcută, măreşte valoarea
locuinţelor, reţine praful din atmosferă purificând aerul realizând o
temperatură recreatoare.
Prin irigare se realizează creşterea uniformă a gazonului şi a
plantelor.
Concluzii
În concluzie, dacă vrem să mancăm cât mai sănătos, trebuie să luptăm pe
cât se poate de mult împotriva acestui „haos”, numit poluarea solului
deoarece odată cu poluarea lui ne „poluăm” pe noi înşine. Solul, ca şi
aerul şi apa, este un factor de mediu cu influenţă deosebită asupra
sănătăţii. De calitatea solului depinde formarea şi protecţia surselor
de apă, atât a celei de suprafaţa, cat mai ales a celei subterane.
Într-adevăr, solul este locul de întâlnire al poluanţilor. Pulberile
din aer şi gazele toxice dizolvate de ploaie în atmosferă se întorc pe
sol. Apele de infiltraţie impregnează solul cu poluanţi antrenându-i
spre adâncimi, iar râurile poluate infectează suprafeţele inundate sau
irigate. Aproape toate deşeurile solide sunt depozitate prin aglomerare
sau aruncate la întâmplare pe sol.
Se consideră că este absolut necesar ca la identificarea şi estimarea
intensităţii poluării solului să se aibă în vedere funcţia capitală a
acestuia, aceea de suport şi mediu pentru plantele terestre, mijloc
principal de producţie vegetala la baza existenţei omului însuşi. Omul
a început să înţeleagă mai ales în ultimele decenii că progresul
societăţii umane s-a transformat treptat în instrument de distrugere,
cu efecte dezastruoase asupra naturii.
Dacă ne dorim cu toţii să trăim intr-un mediu sănatos, trebuie să oprim
poluarea solului.
5. Bibliografie
1. Matei E., Ecosisteme umane, Editura Universitară,
Bucureşti, 1988.
2. Vişan S., Creţu S., Alpopi C., Mediul
înconjurător. Poluare şi protecţie, Editura Economică, Bucureşti, 1998.
3. Răuţă C., Cârstea S., Prevenirea şi combaterea
poluării solului, Editura Ceres, Cluj, 1983.
4. Ghinea L., Apărarea naturii, Editura ştiinţifică
şi pedagogică, Bucureşti, 1978.
5. Gâldean N., Stancu G., Ecologia şi protecţia
mediului – Manual
pentru clasa a XI-a, Filiera tehnologică, Profil: Resurse naturale şi
protecţia mediului, Editura Economică Preuniversitară.
6. Gruia A., Şăitan T., Manual biologie clasa a
XII-a, Editura CD Press.
7. Canarache A., Fizica solurilor agricole, Editura
Ceres, Bucureşti, 1990.
8. Chitanu G. C., coordonator, Noi materiale
multifuncţionale pe
bază de copolimeri maleici pentru protecţia mediului şi bioaplicaţii,
Proiect MATNATECH C111/2002-2005.
9. Chivulete S., Chitanu G. C., Carpov A., Tatu M.,
Dorobantu N.,
Cercetări privind efectul imediat şi permanent al tratamentului cu
Ponilit GT 1 şi Ponilit A 1 asupra structurii solului cernoziomic
cambic, Lucrările Conferinţei Naţionale pentru Ştiinţa Solului, Tulcea
29 aug – 3 sept., 1994, Bucureşti, vol. 28 A.
10. Dormeanu A., Concepţii moderne în fertilizarea
organică a solului, Editura Ceres, Bucureşti 1994.
11. Florea N., Degradarea, protecţia şi ameliorarea
solurilor şi a terenurilor, Editura Universitară, Bucureşti 2003.
Anexe
Anexa 1 – fig. 1
Degradarea solului
Anexa 1 – fig. 2
Depozitarea gunoaielor pe sol
Anexa 2 – tabel 1
Insecticidul Timpul pt. dispariţia a 50% din doza
administrata
solului Timpul pentru a se ajunge la concentraţia de
0,1 ppm
Aldrin 2 luni
Carbaryil 1 luna
Phorate 1 luna
Azinphosmetil 20 zile
Parathion 20 zile 90 zile
Metilparation 30 zile
Malation 8 zile
Anexa 2 – fig. 1
Carpatcement – principala sursa de poluare a oraşului Fieni
Anexa 3 – tabel 1
Denumirea factorului Suprafaţa afectata, mii ha
total arabil
Seceta 7100 -
din care amenajări pentru irigaţii 3211
-
Exces periodic de umiditate în sol2, 3781
-
din care cu amenajări de desecare-drenaj
3196 -
Eroziunea solului prin apă2 6300
2100
din care cu amenajări antierozionale 2274
-
Alunecări de teren 702 -
Eroziunea solului prin vânt 378 273
Schelet excesiv de la suprafaţa solului
300 52
Sărăturarea solului, 614 -
din care cu alcalinitate ridicată 223
135
Compactarea solului datorită lucrărilor necorespunzătoare "talpa
plugului" 6500 6500
Compactarea primara a solului 2060
2060
Formarea crustei 2300 2300
Rezerva mica-extrem de mică de humus în sol
7485 4525
Aciditate puternică şi moderată 3424
1867
Asigurarea slabă şi foarte slabă cu fosfor mobil
6330 3401
Asigurarea slabă şi foarte slabă cu potasiu mobil
787 312
Asigurarea slabă cu azot 5110 3061
Carente de microelemente (zinc) 1500
1500
Poluarea chimică a solului din care: 900
-
excesiv poluate
200 -
poluarea cu petrol si apă sărată
50 -
poluarea cu substanţe purtate de
vânt 147 -
Distrugerea solului prin diverse excavări
15 -
Acoperirea terenului cu deşeuri şi reziduuri solide
18 -
Date referitoare la afectarea solurilor agricole la nivelul României :
Suprafaţa terenurilor agricole afectate de diverşi factori limitativi
ai capacităţii productive la 31 decembrie 2006 in România.
Anexa 4 – fig. 1
Seceta
Anexa 4 – fig. 2
Alunecări de teren
Anexa 5 – fig. 1
Defrişarea pădurilor
Anexa 5 – fig. 2
Baraj
Anexa 5 – fig. 3
Îngrăşăminte chimice
| Cele mai ok referate! www.referateok.ro |