1 VINURI ALBE DULCI DIN GRECIA ŞI CIPRU

În conformitate cu reglementările internaţionale legislaţia vitivinicolă din România, vinul este băutura obţinută exclusiv prin fermentarea alcoolică completă sau parţială a strugurilor proaspeţi, zdrobiţi sau nezdrobiţi, sau a mustului de struguri.
Ca urmare, cea mai sumară evaluare a calităţii vinului rezidă în gradul său alcoolic, a cărui mărime nu poate fi mai mică de 8,5 % vol., ca tărie alcoolică dobândită (efectivă).
Numărul mare de vinuri şi diversitatea lor, au determinat mai multe clasificări ale vinurilor, astfel după culoare avem vinuri albe, roşii şi roze şi  după gradul de dulceaţă vinuri seci (max. 4 g/l zaharuri reducătoare), demiseci (4,1-12 g/l), demidulci (12,1-50 g/l) şi dulci (minim 50 g/l).
Reglementările O.I.V. şi potrivit Legii viei şi vinului din România pe piaţă se întâlnesc şi se comercializează vinuri propriu-zise şi vinuri speciale.
Vinurile propriu-zise, pentru care pe plan internaţional se acceptă numele de vinuri stricto sensu, rezultă exclusiv din fermentarea completă sau parţială a strugurilor proaspeţi, zdrobiţi sau nezdrobiţi, ori a mustului rezultat din ei. În cadrul vinurilor stricto sensu (albe, roşii şi roze) se disting două mari categorii : vinuri de masă şi vinuri cu denumire de origine controlată (DOC), ce îşi datorează existenţa datorită faptului că vinul este singurul produs agro-alimentar a cărui provenienţă geografică poate fi identificată pe baza însuşirilor sale senzoriale.
Acestea se obţin numai din soiuri nobile, din specia Vitis vinifera, admise în cultură. Ele se disting prin originalitatea însuşirilor imprimate de locul de producere, de soiul sau sortimentul de soiuri, de modul de cultură şi de tehnologia de vinificaţie folosită. Tăria alcoolică naturală minimă a vinului este de 11 % vol.
Vinurile albe dulci, numite şi vinuri în mod natural dulci, se produc din struguri supramaturaţi (stafidiţi). Concentraţia în zahăr a mustului trebuie să fie de cel puţin 240 g/l, pentru ca, după fermentare, în vinul rezultat să rămână minimum 50 g/l zahăr nefermentat, sub formă de glucoză şi fructoză.
Reglementările O.I.V. clasifică vinurile dulci după un minim conţinut de 45 g/l zaharuri.

Istoria viticulturii şi vinificaţiei grecilor este strâns legată de dezvoltarea şi decăderea acestei insule din nordul Mării Egee. Cu cinci secole înainte de Hristos, podgoriile din Macedonia şi din câteva insule egeene (Thassos, Pella, Stagira) erau cunoscute pe tot întinsul Greciei. Cu vinul din această zonă s-a "făcut" războiul împotriva Troiei şi cu acelaşi vin l-a adormit Ulysses pe uriaşul Ciclop. Dintre toate centrele de vinificaţie, cele din Thassos erau cele mai apreciate, iar Aristotel însuşi ar fi avut o vie în insulă.
Multe personaje mitologice sunt legate de vin si vinificaţie. Astfel, în Grecia de aceasta s-a ocupat zeul Dionis.
În Grecia, beţia nu era un fapt cunoscut înaintea apariţiei noului zeu Dionysos (zeul viţei de vie si al petrecerilor). Prin secolul al VII-lea î.Hr., consumarea băuturilor alcoolice devenise o parte importanta a vieţii de zi cu zi. Grecii erau însă destul de inteligenţi pentru a remarca faptul că, deşi vinul poate crea o stare plăcută, poate, de asemenea, să-l determine pe un individ sa facă lucruri pe care în mod normal nu le-ar fi făcut sau chiar să-şi iasă din minţi. Hipocrate, părintele medicinei, nota că „vinul este un lucru minunat, folositor omului sănătos sau bolnav, dacă se consumă cu măsură, potrivit constituţiei individuale”.
     În Grecia, femeile obişnuiau sa consume foarte mult vin, acest lucru nu era însă valabil şi pentru Sparta. Femeile nu aveau voie să consume alcool deloc.
Datorită calităţilor sale ameţitoare, vinul a devenit repede un simbol religios.
S-a răspândit repede în jurul Mediteranei. Grecii îl beau după ce uscau strugurii la soare, vinul rezultat fiind dulceag, gros si păstos, încât trebuiau să-l dilueze cu apă de mare (originea şpriţului).
     În Grecia antică vinul era consumat cu apă, consumul nediluat fiind considerat un semn de desfrâu. Vinul se păstra in amfore de ceramică şi în butoaie astupate cu cârpe înmuiate în ulei, pentru a împiedica continuarea fermentaţiei.
    Vestigiile unor crame şi pivniţe antice, descoperite pe versanţii de vest  al Acropolei, precum şi în multe alte părţi ale Greciei insulare, peninsulare şi continentale, atestă că tehnica şi arta vinificaţiei erau cunoscute din antichitate.
Prin poziţia sa geografică, beneficiară a unui climat mediteranean de mare favorabilitate pentru cultura viţei de vie, Grecia se înscrie printre ţările recunoscute pentru producţia de vinuri de înaltă calitate.
Relieful foarte frământat, solul pietros situat pe un subsol de marnă calcaroasă sau de tuf friabil şi marea luminozitate, căreia Grecia îi datorează prestigiul său de ţară cu cel mai frumos cer albastru, favorizează obţinerea unor vinuri de calitate.
Datorită aşezării sale insulare, peninsulare şi continentale, Grecia prezintă numeroase şi variate mici regiuni vitivinicole cu microclimate şi condiţii ecologice specifice.
La condiţiile naturale generoase se adaugă şi numărul mare de soiuri, despre care poetul latin Vergilius spunea că „ar fi mai uşor de numărat firele de nisip ale mării decât varietăţile de viţă de vie”.
Această situaţie avantajează obţinerea unei largi palete de vinuri cu originalitate şi personalitate distincte. Dintre acestea, probabil ca urmare a unei tradiţii care vine din antichitate, vinurile în mod natural dulci ocupă un loc de primă mărime.
Conform legislaţiei vitivinicole elene, vinurile în mod natural dulci sunt elaborate plecând de la musturi bogate în zahăr, a căror fermentaţie alcoolică se opreşte în mod natural, fără nici un adaos de alcool sau alţi fortifianţi. Conţinutul în alcool al unor astfel de vinuri nu trebuie să fie mai mic de 13 % vol., iar conţinutul în zahăr să depăşească 50 g/L. Aceste vinuri trebuie să fie elaborate pornind de la struguri cu un conţinut de zahăr de cel puţin 252 g/L şi care, prin stafidire la soare, să ajungă la o bogăţie mai mare de 300 g/L. Într-un vin astfel obţinut zahărul şi alcoolul trebuie să provină exclusiv din strugurii materie primă vinificaţi, fiind interzis orice adaos de zahăr, alcool, must concentrat, etc.
Dintre vinurile în mod natural dulci care se produc în Grecia, cu caracter mai mult sau mai puţin permanent, în funcţie de gradul de favorabilitate a anului, se amintesc cele de Santorini, Samos, Lesbos şi Muscatul de Rodos.

Vinul de Santorini
Insula Santorini, numită  şi Thera, este cu adevărat de neuitat. Santorini a fost mult mai mare, dar jumatate din insula s-a scufundat in 1450 e.n. , după ce o erupţie vulcanică a fost distrugătoare. Fira, capitala insulei, se află chiar langă crater, la aproape 300 de metri de la nivelul mării, oferind o imagine spectaculoasă. Coasta de vest ofera si peisajele cele mai interesante, iar arhitectura insulei se remarcă prin specificul său. Coasta dinspre sud-est este acoperită de plaje. Pe insulă poti găsi felurite vinuri, de o savoare deosebită şi printre cele mai bune din Grecia, făcute dintr-un soi de struguri numit "Assyrtiko".
Vinul Santorini, produs în insula cu acelaşi nume, se obţine din soiurile Assyrtico şi Aidani. Assyrtico este considerat de greci soiul cel mai bun din bazinul mediteranean, iar Aidani se impune prin gustul său uşor de muscat. Culese la supracoacere, ele dau vinuri care sunt cunoscute încă din cele mai vechi timpuri sub numele de Nycteri, denumire ce se înscrie şi astăzi pe etichetele buteliilor.
Tot în insula Santorini şi tot din aceleaşi soiuri se produce şi un „vin de paie” numit Liastos sau Helios.

Vinul de Samos
Samos, vin în mod natural dulce, este produs în insula Samos , situată în partea de est a Mării Egee. Se obţine din struguri stafidiţi în urma expunerii la soare, timp de mai multe zile. Prin deshidratare, concentraţia în zaharuri poate ajunge la 500 g/L, iar în urma fermentării mustului, rezultă un vin de 12-15 %vol. alcool şi un conţinut în zahăr de la 50 la 200 g/L. Culoarea sa aurie şi gustul atrăgător, la care se adaugă aroma de muscat şi cea dobândită prin maturare şi învechire, îi conferă o notă originală, fiind îndreptăţită denumirea de nectar, sub care este livrat în consum.
Cele mai reuşite vinuri sunt cele care sunt realizate din plantaţiile aşezate pe pantele dintre oraşele Karlovassi şi Samos, unde se întâlnesc şi cramele cele mai importante în care se elaborează acest faimos nectar de Samos.

Vinul de Lesbos
Lesbos este un vin în mod natural dulce produs în insula Lesbos, pe care turcii au numit-o ulterior „grădina imperiului”, din cauza bogăţiei, fertilităţii şi minunatelor sale privelişti. Vinurile de aici au fost cunoscute şi apreciate încă din antichitate. Se povesteşte că, atunci când a venit vremea ca marele gânditor Aristotel (384-322 î.C), să-şi desemneze urmaşul la conducerea şcolii peripatetice , el avea de ales între Eudemos din Rodos şi Teofrast din Lesbos. Nedorind să jignească pe nici unul dintre ei, Aristotel a cerut să i se aducă două cupe cu vin, una din Rodos şi una din Lesbos. Gustând vinul din Rodos, filozoful a exclamat „iată un vin sănătos şi plăcut”. Cu toţii crezuseră că-şi exprimase astfel hotărârea. Dar gustând şi din vinul de Lesbos, adăugă imediat „acesta este însă cu mult mai dulce”. Alegerea era făcută!


1 Vinurile albe dulci produse în Cipru
Ciprul este un stat insular situat în bazinul oriental al Mediteranei, la circa 100 km. de coasta Libanului. Conturată de ţărmuri ca nişte dinţi de ferestrău, insula este scăldată de soarele mediteranean care, din primăvară până în toamnă, încălzeşte dealurile acoperite cu plantaţii viticole, iar în iarnă face să strălucească zăpada pe culmile munţilor.
Pe insulă viţa de vie se cultivă de mai bine de 3500 de ani. În secolul al XV-lea î.C, insula era locuită de ahei, una din cele patru ramuri ale vechilor greci.
În antichitate era cunoscută ca insula Afroditei, datorită cultului dedicat de greci Zeiţei Dragostei. În templul din Paphos, în sud-vestul insulei, se desfăşurau mari festivităţi şi un pelerinaj anual de la care nu lipsea vinul local.
În epoca miceniană (sec.XIII î.C.) locuitorii aveau relaţii comerciale cu celelalte populaţii din  Marea Egee. Există dovezi că mai târziu vinul făcea parte din produsele pe care coloniile greceşti şi feniciene de pe insulă le schimbau cu alte produse de pe arii tot mai largi din lumea antică. Vinurile de Cipru erau cunoscute şi apreciate în Egipt, Grecia continentală şi chiar la Roma.
La un muzeu din Cipru se afla o amorfă ce datează din anul 900 î.C. Lucrările arheologice au scos la iveală  mozaicuri şi alte obiecte care atestă îndelungata tradiţie cipriotă în practica vitivinicolă.
Vechea literatură greacă descria calităţile excepţionale ale vinului dulce din Cipru, care se bea îndoit cu apă, căteodată chiar cu apă de mare.
În decursul timpului insula a fost stăpânită de egipteni, hitiţi, fenicieni,asirieni, perşi, macedoneni, romani, bizantini, arabi, de armate ale cruciaţilor, de veneţieni, turci şi de englezi.
Situată la răscrucea drumurilor comerciale dintre Europa, Asia Mică şi Africa de Nord, insula atrăgea şi prin zăcămintele sale de cupru, renumite în antichitate, când acest metal era deosebit de important. De altfel, însăşi denumirea de Cipru derivă din kypros, care îni a seamnă cupru.
Din istoria sa agitată, merită semnalat faptul că Richard Inimă de Leu a cucerit insula în anul 1191, în timpul cruciadei a treia. Cronica acestei cruciade povesteşte că, la prima sosire a regelui în Cipru, i s-a oferit un banchet, la care s-au servit cele mai bune vinuri locale şi că acestea „erau diferite de vinurile din toate celelalte ţări”. Richard Inimă de Leu a vândut insula mai târziu cavalerilor templieri, care la rândul lor au cedat-o ex-regelui Ierusalimului, păstrându-şi doar câteva teritorii numite commanderii. Termenul de commanderie desemna domeniul acordat unui ordin religios sau militar, precum şi reşedinţa comandorului acelui ordin. Pe aceste commanderii, templierii au avut fericita inspiraţie de a cultiva viţa de vie, producând vin care era consumat mai mult pe plan local. Datorită cavalerilor templieri şi ulterior celor  ioaniţi, vinul devine celebru, fiind cunoscut în occident sub denumirea de commanderia, nume cunoscut şi în prezent.

Vinul de Commanderia
Commanderia este acela mai cunoscut vin alb în mod natural dulce produs în Cipru, poartă în sine darurile unui sol generos şi ale unui climat prielnic, precum şi bogăţia unei tradiţii viticole milenare, marcată de fluctuaţiile unei istorii zbuciumate.
Filip II August, rege al Franţei, l-a supranumit „Apostolul vinurilor”. Henri d’Andeli, care scrie despre acest fapt în 1223, în poemul său „La bataille des vins”, arată că vinul de commanderia se situa în fruntea vinurilor creştinătăţii.
În 1352, la Londra, s-a servit vin commanderia la un celebru banchet, rămas în istorie sub numele de „Banchetul regilor”. Henry Richard, şeful corporaţiei viticultorilor, l-a oferit în cinstea regelui Petru I al Ciprului.
La banchet au participat şi alţi patru monarhi: Eduard III al Angliei, David al Scoţiei, Valdemar al Danemarcei şi Jean II al Franţei. Două secole mai târziu, regina Elisabeta I a Angliei i-a acordat lui Walter Raleigh monopolul importului vinurilor de Cipru prin portul Southamptom. Spre gloria acestor vinuri şi spre nenorocirea ţării care le produce, se spune că în anul 1571, sultanul Soliman II, poreclit „Beţivanul”, i-a ordonat comandantului armatei să cucerească insula Cipru pentru că „acolo se află acea comoară pe care numai regele regilor e demn să o posede”. Sub dominaţia turcească şi datorită interdicţiei impuse de religia islamică, producţia vinului a scăzut foarte mult, nu însă şi faima sa.
Producţia vinurilor de commanderia a inceput să se redreseze după anul 1878, când englezii au luat în stăpânire insula. Suprafaţa plantaţiilor creşte la circa 22.000 ha, reprezentând 10 % din terenurile cultivabile.
Zona de producere a vinurilor commanderia se află pe versanţii sudici ai masivului central Troodos, la altitudini de 400-800 m, pe terenuri ce aparţin la 14 sate, dintre care cele mai importante sunt Kalo, Choria, Agios, Constantinos. Solurile, foarte superficiale, sunt formate pe rocă mamă vulcanică în partea de sus sau pe formaţiuni sedimentare în partea de jos. Creşterea şi dezvoltarea viţei de vie este condiţionată aici de precipitaţiile foarte variabile şi de frecvente perioade de secetă. Este de notat că viile din Cipru au contribuit la crearea unor podgorii şi vinuri celebre din alte părţi. Astfel în secolul XV s-a plantat viţă din Cipru în insula Madera, celebră astăzi pentru vinul ei. Aceeaşi origine se atribuie Tokajului din Ungaria, precum şi Marsalei din Sicilia.
Principalele soiuri de viţă de vie cipriotă sunt: Mavro negru, Xynisteri alb şi Muscat de Alexandria. Soiurile Mavro şi Xynisteri au fost semnalate prima dată de contele de Revasenda în 1877 şi au fost descrise de Gallet într-un articol despre ampelografia cipriotă.
O menţiune foarte importantă este faptul că filoxera nu a pătruns în Cipru, fapt pentru care viţa de vie se cultivă pe rădăcini proprii. Producătorii se limitează mai mult la soiurile locale, evitând introducerea unor soiuri din afară, care ar putea prezenta riscul aducerii acestui dăunător.
Producerea vinului commanderia, întemeiată pe o tradiţie străveche, se face după o metodă specifică, numită mana. În anul 1580, lucrarea sa intitulată „Descriere insulei Cipru” Estiene de Lusignan, referindu-se la metoda mana, arată că: „există o anumită viţă anume, cu struguri negri care se coc la sfârşit de iulie, dar care se recoltează în septembrie. Odată recoltaţi, ei sunt aşezaţi pe acoperişul caselor şi lăsaţi la soare, timp de trei zile, astfel încât căldura să elimine conţinutul de apă. După aceea, strugurii sunt zdrobiţi, iar ciorchinii şi seminţele se îndepărtează înainte de fermentaţie.” Mustul obţinut era pus la fermentare în urcioare de lut cu fund conic, îngropate pe jumătate în pământ. Vinul rezultat rămânea aici mai mulţi ani. În Evul Mediu vinurile de commanderia se păstrau 30 şi chiar 100 de ani. Astfel, în anul 1683, Wilbrand van Oldenburg nota că se poate găsi vin de 100 de ani  şi că pe măsură ce se învecheşte devine tot mai bun. Tot el afirma că, după obiceiul locului, la nunta fiului, tatăl scotea cel mai vechi vin şi, demn de reţinut, vasul era apoi reumplut cu vin mai tânăr.
De-a lungul timpului, această practică s-a dezvoltat, devenind un procedeu specific de maturare şi învechire a vinului, procedeu descris de abatele Mariti, în anul 1781, sub aceiaşi denumire, mana.
În zilele noastre ţăranii ciprioţi după cules şi triere întind strugurii pe acoperişurile relativ plate ale caselor pe care au aşternut frunze de viţe. Uneori strugurii sunt aşezaţi pe bucăţi de pânză întinse pe pământ printre butuci şi rânduri. După aproximativ 20 de zile de expunere la soare strugurii ajunşi la supramaturaţie (semistafidiţi), au un potenţial alcoolic de 18-20 % vol. În mod tradiţional zdrobirea lor se face cu o roată şi apoi cu picioarele. În prezent se efectuează cu ajutorul zdroitului mecanic.
Mustul este colectat în urcioare mari de lut sau în butoaie de ştejar, unde are loc fermentaţia alcoolică. După desăvârşirea fermentaţiei vasele se menţin complet pline. Tragerea vinului de pe drojdie şi încă alte 2-3 pritocuri cu completarea necesarului de dioxid de sulf, se efectuează la locul de producere a vinului.
În toamna celui de-al doilea an mai precis cu câteva săptămâni înainte de declanşarea culesului, micii producători vând vinul la Limassol, unde există mari antrepozite şi firme de condiţionare, stabilizare şi comercializare.
Există şi obiceiul ca vinul să se păstreze timp îndelungat pe drojdie, care nu numai că nu îi dăunează, dar chiar îl şi îmbunătăţeşte.
Conform reglementărilor vitivinicole cipriote, strugurii destinaţi producerii vinului commanderia, trebuie să aibă la recoltare minim 212 g/L zahăr la soiul Xynisteri, şi 258 g/L la soiul Mavro. Prin expunerea lor la soare trebuie să crească la 390-450 g/L.
În prezent operaţiile de vinificare dar mai ales cele de maturare, condiţionare, stabilizare şi învechire se fac după procedee moderne, practicate de mari firme din oraşul port Limassol.
Sub raport organoleptic, vinul Commanderia, are un parfum asemănător celui de fructe uscate, un gust de miez de nucă şi o culoare galben pai când este tânăr. Prin învechire devine galben auriu şi căpătă o savoare foarte plăcută, este dulce siropos, catifelat, dens, particularizându-se net de alte vinuri dulci de mare marcă.
Commandaria este mândria Ciprului şi cel mai vechi vin, dintotdeauna faimos de-a lungul secolelor. Cel mai renumit vin al Ciprului este şi cel mai vechi vin din lume, vinul Commandaria, un vin dulce de desert, producţia căruia este ţinută în secret. Un lucru este totuşi sigur, gustul acestui vin este irepetabil, datorită faptului că producătorii niciodată nu termină un butoi pînă la capăt, ci în fiecare an îl amestecă cu vinul nou. Astfel, şi un vin gustat azi are picături ale unor epoci demult apuse. Commandaria rămâne Mandria, Arta si Tradiţia producătorilor ce locuiesc în satele ariei geografice originale producţiei de Commandaria.