1 România
Denumirea oficială: România
Capitala: Bucureşti (2 mil. loc.)
Limba oficială: româna
Suprafaţa: 237.500 km2
Locuitori: 22,77 mil. (96 loc./km2)
Religia: ortodoxie 87%; catolicism 5%; protestantism, greco-catolicism
Moneda: leul ¬
Forma de guvernământ: republică¬
Ziua naţională: 1 decembrie

Geografie: România este aşezată în SE Europei Centrale, la N de Peninsula Bal¬canică. Limite: Ucraina (N şi E), Republica Moldova, M. Neagră (E), Bulgaria (S), Iugoslavia (SV), Ungaria (V). Geografie fizică: România are un relief variat: câmpii 36% din teritoriu, dealuri şi podişuri 33% şi munţii 31%. Câmpiile se desfăşoară de-a lungul Dunării: Câmpia Română, Câm¬pia Dunării de Jos (alt. max. 300 m), şi de-a lungul graniţei de V, Câmpia de Vest (alt. max. 170 m). Dealurile sunt prezente atât în interiorul arcului carpatic: depresiunea colinară a Transilvaniei, cât şi în exteriorul lui: Podişul Moldovei (în E), Podişul Dobrogei (SE), podişul Getic, în S şi SV, şi colinele din V. Carpaţii româneşti, au forma unui arc în mijlocul ţării, pornind din N teritoriului, curbân¬du-se în zona din N Buzăului, pentru a se închide arcul în V, cu masivul Bihor. Se disting: Carpaţii Orientali ce se întind de la graniţa nordică până în Valea prahovei, des¬făşuraţi pe trei şiruri longitudinale, diverse ca origine şi cu altitudini moderate; în E rocă sedimentară, în centru rocă cristalină: Munţii Rodnei; vf. Pietrosul Rodnei (alt. max. 2.305); în V, rocă vulcanică (vulcani stinşi): Călimani cu vf. Pietrosul (alt. max. 2.102 m) şi Gurghiului; Carpaţii Orientali au mai multe depresiuni; mai importante: Mara¬mureş, depresiunea Braşov. Carpaţii Meridionali se întind între valea Prahovei, valea Cernei şi a Timişului, mult mai ma¬sivi şi mai înalţi: Munţii Făgăraş cu vf. Moldoveanu (alt. 2.544 m). Aici există lacuri glaciare. Ei sunt străbătuţi de defileurile Oltului şi Jiului (râuri ce se varsă în Dunăre); depresiunea Petroşani. Carpaţii Occidentali se întind între Defileul Dunării de la Porţile de Fier, cel mai lung din Eu¬ropa (144 km), în S până la Someş, în N. Ei cuprind: Munţii Banatului, Munţii Poiana Ruscă şi Munţii Apu¬seni. Sunt mai scunzi şi închid multe depresiuni: Almăju¬lui, pe Nera, Ţara Moţilor, pe Arieş, Zarandului, pe Crişul Alb. În Munţii Apuseni sunt fenomene carstice (Peştera Scărişoara), monumente ale naturii. O zonă specifică în România: Delta Dunării (4.340 km2 în România) care din 1990 este declarată rezervaţie a biosferei. În SE, litoralul Mării Negre, teren cu puţină vegetaţie. Majoritatea apelor fac parte din bazinul Dunării (1.075 km pe teritoriul României): Someşul, Mureşul, Crişurile, afluenţi ai Tisei (care la rândul său se varsă în Dunăre), Jiul, Oltul, Argeşul, Ialomiţa, Siretul, Prutul. Există peste 3.000 de lacuri. În Câmpia Română o serie dintre ele au fost desecate în anii socialismului aducând prejudicii ecosistemului şi fiind cauza unor inundaţii ale Dunării.  Clima: este temperat-continentală moderată (cu influenţe oceanice, baltice sau pontice) în regiunile mai joase. Temp. medie anuală peste 12°C în S, şi sub 0°C pe înălţimi. Precipitaţiile între 250-500 mm/an în Dobrogea şi cca. 1.500 mm/an în munţi. Floră şi faună: Pădurile ocupă 32% din terit.. Predomină pădurile de foioase (fag, stejar, ulm, carpen, tei); păduri de conifere (molid, brad, pin, zadă), mâi mari în Carpaţii Orientali. Fauna: cerbi, căprioare, urşi, lupi, vulpi, mis¬treţi, şi faună rară: râsul, capra neagră, cocoşul de munte; peşte: moruni, nisetri, scrumbii de Dunăre şi lostriţe (un fel de peşte arhaic); pelicanii, călifarii, vidrele şi lebedele în Delta Dunării sunt ocrotite de lege (încă se mai practică braconajul). Numeroase rezervaţii naţionale şi parcuri naţionale (Retezat; cea mai veche, din 1935); Rezervaţia Delta Dunării a complexului lagunar Razelm, a cursului inferior al Dunării (Isaccea-Tulcea). Populaţia: este formată în majoritate de români 89,4%, maghiari 7,1%, ţigani 2%, germani, ucrainieni, ruşi-li¬poveni, turci, tătari. În afara graniţelor trăiesc peste 8 mil. de români, atât imigraţi în Europa occidentală, Canada, SUA, Australia, America de Sud (cei mai mulţi în ultimele decenii), cât şi din ţările vecine unde trăiesc comunităţi mari de români. Concentrarea max. a pop. în zonele de câmpie (peste 55%), îndeosebi în zona capitalei (1.000 loc./km2). În zona de munte (5% din populaţie) densi-tatea loc. este slabă. Rata natalităţii: 11,6‰; a mortalităţii: 11,5‰. Rata pop. urbane: 55%. Resurse şi economie: R. este o ţară în tranziţie de la o econ. socialistă la o economie de piaţă care a avut după 1990 un ritm lent de aplicare a reformei (până în 1996-¬1997). Dintre ţările foste socialiste, a beneficiat mai puţin de sprijin financiar internaţional, datorită regimului politic. Econ. R. este industrial-agrară. Ramurile ind. di¬versificate şi răspândite pe întreg terit. R. sunt: metalurgie neferoasă, siderurgie, petrochimie, ind. lemnului, constr. de nave, textile, pielărie, alimentară, care au suferit după 1989, datorită întârzierii restructurării ind. şi precarităţii investiţiilor. Agric. este lipsită de maşini şi utilaje moder¬ne, de îngrăşăminte. Există o reţea foarte bogată de irigaţii care nu poate fi utilizată. Se cultivă: grâu, porumb, sfeclă de zahăr, cartofi, floarea-soarelui, plante industriale, tutun, viţă de vie: Creşterea animalelor: bovine, ovine, porci, păsări a suferit o însemnată diminuare în procesul privatizării insuficient asistate de o legislaţie fermă şi a lipsei de capital financiar. R. are numeroase resurse min., . dar reduse ca pondere: cărbuni (lignit), aur, argint, lemn, uraniu, sare (rezerve importante). Petrolul şi gazele natu¬rale nu satisfac consumul intern. Turismul a suferit un recul după 1989, în prezent se trece la privatizarea ho¬telurilor de pe litoral, la crearea unei reţele de turism rural. Econ. R. a suferit de pe urma embargoului impus Iraqului şi noii Iugoslavii.
1 Transporturi şi comunicaţii: căi ferate (în mare parte electrificate); căi rutiere, flotă comercială. Infrastructura căilor de comunicaţie din R. este printre cele mai deterio¬rate din Europa. Cu colaborare internaţională s-a trecut la realizarea unui program de modernizare a autostrăzilor, se creează o cale transeuropeană Rotterdam-Constanţa, care va dezvolta transportul fluvial; alta Asia Centrală-Constanţa, pentru transportul petrolului. Aeroporturi: Bucureşti (Otopeni) internaţional; Timişoara, Constanţa, Cluj etc. Oraşe: Constanţa (port la M. Neagră), Timişoara, Cluj-Napoca, Galaţi (port dunărean la care au acces şi nave ocea¬nice), Braşov, Craiova, Ploieşti, Iaşi, Oradea, Arad, Tg. Mureş, ş.a. Universităţi la Iaşi (1860), Bucureşti (1864), Cluj-Napoca, Timişoara, Craiova, Braşov. Istoria: În spaţiul R. şi în Balcani trăiau în mileniul II î. Hr. triburile tracilor (neam indo-european): din sec. VI î. Hr. sunt atestate în izvoarele greceşti existenţa geţilor în reg. Dunării de Jos şi în zona din S Carpaţilor; izvoare latine amintesc de existenţa dacilor în Banat şi Transilvania. Regele Burebista (cca. 70-44 î. Hr.) unifică terit. dintre Carpaţii Păduroşi, Nistru şi Munţii Balcani şi M. Neagră (în timpul lui Caius Iulius Cae-sar), luând naştere regatul Daciei; regele Decebal (87-106) va purta cu romanii trei războaie; între 87-89 cu Domiţian, 101-¬102 şi 105-106 cu împ. Traian, în urma cărora Dacia devine provincie romană. Populaţia daco-romană, care a stat la baza etnogenezei va adopta limba latină, în primele secole d. Hr. formându-se limbă străromână, unitară pe tot terit. locuit an-terior de daci, apoi limba română, singura limbă romanică din Europa estică. Creştinarea pop. român se face din primele sec., de jos în sus, cât teritoriul R. se afla încă în cadrul Imp. Roman (până în 273/275 la retragerea aureliană), rămânân¬du-se în cele din urmă în cadrul Bisericii răsăritene subordo¬nate patriarhiei de la Constantinopol, de rit ortodox. Din sec. IV, o serie de popoare migratoare trec peste terit. R. şi tempo¬rar îşi impun controlul, întârziind cristalizarea statală: goţi, huni, gepizi, avari, slavi (sec. VI) pecenegii şi cumanii în zonele extracarpatice, tătarii după 1241 anul marii năvăliri în Europa. Slavii vor fi asimilaţi; limba română va asimila de asemenea cuvinte slave. Pop: autohtonă s-a numit pe sine „români”, perpetuând amintirea Romei străbune. La sf. sec. IX, ungurii veniţi din Asia se stabilesc în Partonia; fiind oprită expansiunea lor spre V (mijl. sec. X), se îndreaptă spre răsărit şi în sec. XI-XIII reuşesc să-şi impună stăpânirea asu¬pra formaţiunilor statale româneşti (voievodate) şi includ Transilvania ca voievodat autonom în regatul ungar. În sec. XII-XIII sunt colonizaţi în Transilvania secui şi saşi. În sec. XIV, după slăbirea presiunii tătare se creează state de sine stătătoare în Ţara Românească (1330) şi Moldova (1359). După sec. XIV până la sf. primului război mondial, românii vor trăi în trei state (principate) separate, care aveau strânse legături de limbă, econ.-sociale, culturale şi politice. Presiunea statelor vecine, Polonia şi Ungaria (de rit catolic), a dus la nenumărate conflicte militare. În sec. XIV, Imp. Otoman ajunsese la Dunăre cu hotarele sale şi principatele române vor duce o luptă aprigă, continuă, pentru păstrarea independenţei statale, existenţei etnice şi religioase, prin rezistenţă militară sau folosind cu abilitate rivalităţile dintre marile state vecine. În 1526 (bătălia de la Mohacsz) regatul ungar dispare şi aces¬te principate vor recunoaşte suzeranitatea Porţii Otomane, păstrându-şi însă autonomia internă, religia, cultura. În 1600 este prima încercare de unificare a principatelor locuite de români, sub Mihai Viteazul, care nu durează însă. În 1699 prin Tratatul de pace de la Karlowitz între Imp. Habsburgic şi cel Otoman, Transilvania este cedată celor dintâi. Din sec. XVIII terit. R. devine obiect de dispută şi câmp de luptă al imperiilor vecine: Imp. Otoman, Rusia şi Imp. Habsburgic. Aus¬tria anexează Oltenia (1718-1739); Banatul (1718-1918) şi ¬Bucovina (1775-1918); Rusia terit. Moldovei („Basarabia”) dintre Prut şi Nistru (1812-1918). Începând din 1821 (elimi¬narea regimului fanariot instaurat la începutul sec. XVIII) şi apoi din 1848 (revoluţie integrată în cea general europeană), societatea românească din provinciile istorice este racordată structurilor politice şi econ.-sociale ale Europei. În 1859: unirea Principatelor (Ţara Românească şi Moldova) care aleg acelaşi domnitor; noul stat naţional, o monarhie constituţională, adoptă în 1862 numele de România. În 1866 sub domnia principelui, apoi regelui (1881) Carol I de Ho¬henzollern-Sigmlaringen (1866-1914), care va da ţării o di¬nastie care de la a treia generaţie se va numi de România, unirea Ţărilor Române devine definitivă şi va fi recunoscută până în 1881 de toate statele europene. În 1877 participă în mod hotărâtor alături de Rusia în războiul antiotoman în urma căruia prin Tratatul de pace de la Berlin (1878) se re¬cunoaşte independenţa de stat a României; se restabileşte au¬toritatea R. asupra Dobrogei. În 1916 România intră în război alături de Antantă, împotriva Puterilor Centrale. Prin voinţă populară se unesc în 1918 cu R.: Basarabia (martie 1918), Bucovina (nov. 1918); în urma hotărârii Marii Adunări Naţionale întrunite la Alba Iulia se decide la 1 decembrie 1918, unirea Transilvaniei cu R.. Prin Tratatul de la Ver¬sailles (1919-1920) sunt recunoscute aceste realităţi istorice. În 1919 R. este membru fondator a Societăţii Naţiunilor. În perioada interbelică, paralel cu procesul de modernizare a stat¬ului, R. se apropie de democraţiile occidentale. În al doilea război mondial R. este constrânsă să cedeze Basarabia şi Bu¬covina de N U.R.S.S.-ului (iunie 1940), iar prin Dictatul de la Viena să cedeze Ungariei NV Transilvaniei (aug. 1940) şi Bulgariei partea de S a Dobrogei/Cadrilaterul (septembrie 1940). Regele Carol II abdică în septembrie 1940, iar gener¬alul Antonescu, care instituie un regim autoritar, se alătură Germaniei împotriva U.R.S.S. La 23 august 1944 mareşalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai al R. (1940¬1947); România trece de partea Puterilor Aliate (într-un mo¬ment când nu era încă clar cine va câştiga) până la sf. războiului (9 mai 1945). Prin Tratatul de la Paris (1947) se recunoaşte anularea Dictatului de la Viena, dar şi anexarea Basarabiei şi Bucovinei de N de către URSS. Sub presiunea Armatei Roşii, se instaurează un regim comunist; la 30 dec. 1947 regele este obligat să abdice şi să părăsească ţara şi se proclamă Republica Populară Română, sub dictatura partidu¬lui comunist unic (1947); se naţionalizează întreprinderile (1948) şi se colectivizează forţat agricultura (1949-1962) prin metode violente, de exterminare a opozanţilor. Şi după 1953 România continuă sub Gheorghe Gheorghiu Dej linia de dez¬voltare stalinistă a economiei, deşi sub faţada unui comunism „naţional”. Sub Nicolae Ceauşescu 1965-1989, după o iluzorie deschidere politică, poziţia anti-sovietică pe care o ia în timpul intervenţiei trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia ¬1968 - unde R. refuză să intervină, urmează un regim dicta¬torial care face din R. una din cele mai sărace ţări ale Europei, toată bogăţia ţării servind proiectelor aberante, megaloman¬ice, ale dictatorului. Odată cu Revoluţia din 1989, dictatura este abolită, cuplul dictatorial executat, iar puterea acaparată de foştii comunişti „dizidenţi” (câştigători apoi, ai primelor alegeri legislative din 1990). Se instaurează cu dificultate un regim pluralist; au loc provocări şi conflicte interetnice, mine¬riade (terorism de grup), care creează haos în economie şi în viaţa socială. Treptat, pluralismul politic deschide drumul democraţiei şi R. se angajează în făurirea unei econ. de piaţă. În 1996 câştigă alegerile opoziţia şi se simte un reviriment în edificarea statului de drept şi în recâştigarea încrederii forurilor internaţionale în politica internă şi externă a R.. În 1997 R, nu este admisă printre candidaţii pentru intrarea în NATO, dar i se recunoaşte progresul făcut spre a câştiga cal¬itatea de membru al acestei organizaţii în viitor. Totuşi „schimbarea” s-a dovedit un eşec, iar poporul a ales în 2000 nişte comunişti cu faţa metamorfozată. Statul: este o republică semiprezidenţială; puterea legislativă este exercitată de Parlament (Senat şi Camera Depu-taţilor) şi de către preşedinte (promulgă legile); mandatul este pe 4 ani; cea executivă de un guvern numit de preşedinte în funcţie de rezultatul alegerilor şi aprobat de Parlament. Pluripartitism.