1 Terra


    Păm�ntul este a treia planetă de la Soare şi a cincea ca mărime:
orbita: 149,600,000 km de la Soare
diametrul: 12,756.3 km

    Păm�ntul (�n engleză Earth) este singura planetă a cărui nume nu deriva din mitologia greacă/romană. Cuv�ntul "Păm�nt" provine din latinescul "pavimentum". "Earth" este o moştenire din engleza veche şi alte limbi germanice. Există sute de denumiri diferite �n celelalte limbi. �n mitologia romană, zeiţa Păm�ntului era Tellus - solul fertil (greacă: Gaia, - terra mater ).

     Abia pe timpul lui  Copernic (secolul al şaisprezecelea) s-a �nţeles că Păm�ntul este o planetă ca toate celelalte.

     Evident că Păm�ntul poate fi studiat fără ajutorul unei nave spaţiale. Cu toate acestea, p�nă �n secolul douăzeci nu au existat hărţi complete ale �ntregii planete. Fotografiile planetei luate din spaţiu au o importanţă considerabilă; de exemplu, ajută enorm la prezicerea vremii şi mai ales la urmărirea şi prevederea uraganelor. Şi sunt extraordinar de frumoase.

    Păm�ntul este �mpărţit �n c�teva straturi care au proprietăţi chimice şi seismice distincte(ad�ncimea �n km):
0-    40  Scoarţa
40- 400  Mantaua superioară
400- 650  Regiunea de tranziţie
650-2700    Mantaua inferioară
2700-2890    Stratul D''
2890-5150    Miezul exterior
5150-6378    Miezul interior

Scoarţa variază considerabil �n grosime, fiind mai subţire sub oceane şi mai groasă sub continente. Miezul intern şi Scoarţa sunt solide. Miezul extern şi mantalele sunt plastice sau semi-fluide. Diferitele straturi sunt separate prin discontinuităţi care sunt evidente �n datele seismice; cea mai cunoscută este discontinuitatea Mohorovicic, dintre scoarţa şi mantaua superioară.

Cea mai mare parte din masa Păm�ntului se află �n mantale, aproape tot restul �n miez; partea pe care trăim noi este o mică fracţiune din �ntreg (cu valori de ordinul 1024 kilograme):
        atmosfera          = 0.0000051
         oceanele           = 0.0014
         scoarţa              = 0.026
         mantaua            = 4.043
         miezul extern   = 1.835
         miezul intern    = 0.09675

Atmosfera Păm�ntului este compusă din 77% azot, 21% oxigen, cu urme de argon, dioxid de carbon şi apă. Probabil pe timpul formării Păm�ntului cantitatea de dioxid de carbon era mult mai mare, dar a fost apoi aproape toata �ncorporată �n roci carbonate iar o mai mică parte s-a dizolvat �n oceane şi a fost consumată de plante. Plăcile tectonice şi procesele biologice intreţin un flux continuu de dioxid de carbon �ntre atmosferă şi aceste "rezervoare". Cantitatea redusă de dioxid de carbon din atmosfera este extrem de importantă �n menţinerea temperaturii suprafeţei Păm�ntului, prin efectul de seră. Efectul de seră ridică temperatura medie a suprafeţei cu aproape 35 de grade C (de la un �ngheţat -21 C la un confortabil +14 C); fără aceasta oceanele ar �ngheţa şi viaţa aşa cum o ştim ar deveni imposibilă.

Miezul este compus probabil �n majoritate din fier (sau fier/nichel), fiind posibilă şi prezenţa altor elemente mai uşoare. Temperaturile �n centrul miezului pot ajunge la 7500 K, mai fierbinte dec�t suprafaţa Soarelui. Mantaua inferioară e compusă mai mult din siliciu, magneziu şi oxigen, cu ceva fier, calciu şi aluminiu. Mantaua superioară e alcătuită din olivină şi piroxen (silicaţi de magneziu şi de fier), calciu şi  aluminiu. Cunoaştem toate acestea doar din tehnicile seismice, mostre din mantaua superioară ajung�nd la suprafaţă sub formă de lavă din vulcani, �nsă majoritatea Păm�ntului este inaccesibilă. Scoarţa este compusă �n principal din cuarţ (dioxid de siliciu) şi alţi silicaţi, de exemplu feldspaţ. Luat ca un �ntreg, Păm�ntul are următoarea compoziţie (�n funcţie de masă):
        34.6%  fier
                    29.5%  oxigen
                    15.2%  siliciu
                    12.7%  magneziu
                    2.4%  nichel
                    1.9%  sulf
        0.05% titan

     Păm�ntul este cel mai dens corp major din sistemul solar.

Celelalte planete terestre au probabil structuri şi compoziţii similare, cu unele diferenţe: Luna are cel mult un miez mic; Mercur are un miez foarte mare (relativ la diametrul său); mantaua lui  Marte şi a Lunii sunt mult mai groase; Luna şi Mercur se pare ca nu au o scoarţă distinctă din punct de vedere chimic; Păm�ntul s-ar putea să fie singurul cu miez extern şi intern distinct. Oricum, cunostinţele noastre despre interiorul planetelor sunt aproape doar teoretice, chiar şi cu privire la Păm�nt.


1 Spre deosebire de celelalte planete terestre, scoarţa Păm�ntului este �mpărţită �n c�teva plăci separate, care plutesc independent pe mantaua fierbinte de dedesubt. Teoria care descrie aceasta se numeşte tectonica. Se caracterizează prin două procese principale: extindere şi �ncălecare. Extinderea are loc atunci c�nd două plăci se �ndepărtează una de cealaltă şi se creează porţiuni noi de scoarţă din magma de dedesubt ieşită la suprafaţă. �ncălecarea plăcilor tectonice are loc c�nd două plăci se ciocnesc şi marginea uneia se scufundă sub cealaltă, topindu-se apoi �n interiorul mantalei. Mai au loc şi mişcări transversale la marginile unor plăci (de exemplu falia San Andreas �n California) şi coliziuni �ntre platourile continentale (de exemplu India/Eurasia). �n prezent sunt opt plăci principale:

•    Platoul nord-american - America de Nord, Atlanticul de nord-vest şi Groenlanda
•    Platoul sud-american - America de Sud şi Atlanticul de sud-vest
•    Platoul antarctic - Antarctica şi "Oceanul sudic"
•    Platoul eurasian - Atlanticul de nod-est, Europa şi Asia cu excepţia Indiei
•    Platoul african - Africa, Atlanticul de sud-est şi partea de vest a Oceanului Indian
•    Platoul indo-australian - India, Australia, Noua Zeelanda şi mare parte din Oceanul Indian
•    Platoul Nazca - estul Oceanului Pacific adiacent Americii de Sud
•    Platoul Pacific - mare parte din Oceanul Pacific (şi coasta de sud a Californiei!)
 
       

Există şi alte plăci, mai  mici, ca: platoul arab, platoul Cocos, platoul filipinez. Cutremurele de Păm�nt sunt mai frecvente la marginile platoului.  Prin �nregistrarea locaţiilor lor se evidenţiază mai uşor limitele platourilor (dreapta).

Suprafaţa Păm�ntului este foarte nouă. �n perioada relativ scurtă (după standardele astronomice) de 500,000,000 de ani eroziunea şi procesele tectonice au distrus şi recreat cea mai mare parte din suprafaţa Păm�ntului şi prin urmare au distrus aproape toate urmele lăsate de fenomenele geologice mai recente. Astfel, s-a pierdut istoria cea mai recentă a Păm�ntului. V�rsta Păm�ntului este de 4.5 - 4.6 miliarde de ani, dar cele mai vechi roci cunoscute au vechime de 4 miliarde de ani, şi rocile de 3 miliarde de ani sunt rare. Cele mai vechi fosile de organisme vii au mai puţin de 3.9 miliarde de ani. Nu s-a găsit nici o urmă a perioadei c�nd a apărut viaţa.

71 Procente din suprafaţa Păm�ntului este acoperită de apă. Păm�ntul este singura planetă pe care apa poate exista �n stare lichidă (deşi s-ar putea să existe etan şi metan lichid pe suprafaţa lui Titan şi apă �n stare lichidă �n "subsolul" satelitului Europa). Apa lichidă este, evident, indispensabilă vieţii, cel puţin aşa cum o cunoaştem noi. Capacitatea de �ncălzire a oceanelor are şi ea un rol foarte important �n menţinerea unei temperaturi relativ stabile a Păm�ntului. Apa lichidă este responsabilă şi pentru procesele de eroziune şi alte transformări meteorologice ale continentelor, un proces unic �n sistemul solar, �n prezent (e posibil să fi avut loc şi pe Marte, �n trecut).


Atmosfera Păm�ntului este compusă din 77% azot, 21% oxigen, cu urme de argon, dioxid de carbon şi apă. Probabil pe timpul formării Păm�ntului cantitatea de dioxid de carbon era mult mai mare, dar a fost apoi aproape toata �ncorporată �n roci carbonate iar o mai mică parte s-a dizolvat �n oceane şi a fost consumată de plante. Plăcile tectonice şi procesele biologice �ntreţin un flux continuu de dioxid de carbon �ntre atmosferă şi aceste "rezervoare". Cantitatea redusă de dioxid de carbon din atmosfera este extrem de importantă �n menţinerea temperaturii suprafeţei Păm�ntului, prin efectul de seră. Efectul de seră ridică temperatura medie a suprafeţei cu aproape 35 de grade C (de la un �ngheţat -21 C la un confortabil +14 C); fără aceasta oceanele ar �ngheţa şi viaţa aşa cum o ştim ar deveni imposibilă.
Prezenţa oxigenului liber este remarcabilă din punct de vedere chimic. Oxigenul este un gaz foarte reactiv şi �n circumstanţe "normale" s-ar combina rapid cu alte elemente. �nsă oxigenul din atmosfera Păm�ntului este produs şi menţinut de procesele biologice. Fără viaţă nu ar exista nici oxigen.

Interacţiunea dintre Păm�nt şi Lună �ncetineşte rotaţia Păm�ntului cu aproximativ 2 milisecunde pe secol. Cercetări recente au demonstrat că acum 900 de milioane de ani erau  481 de zile şi 18 ore �ntr-un an.

Păm�ntul are un c�mp magnetic modest, produs de curenţi electrici din nucleul extern. La interacţiunea cu v�ntul solar, c�mpul magnetic al Păm�ntului şi atmosfera superioară produc aurorele (vezi şi  Mediul interplanetar). Neregularităţile acestor factori provoacă mişcarea polilor magnetici şi chiar inversarea relativ la suprafaţă; polul nord geomagnetic se află �n prezent �n nordul Canadei.("Polul nord geomagnetic" este plasat pe suprafaţa Păm�ntului exact deasupra polului sud al c�mpului magnetic; vezi această diagramă.)

C�mpul magnetic al Păm�ntului şi interacţiunea sa cu v�ntul solar produc şi centura de radiaţii Van Allen, o pereche de inele �n forma de tor, din gaze ionizate sau plasmă, captate �ntr-o orbită �n jurul Păm�ntului. Centura exterioară se �ntinde de la 19,000 km �n altitudine p�nă la 41,000 km; centura interioară se află �ntre 13,000 km şi 7,600 km �n altitudine.


Satelitul Păm�ntului
Păm�ntul are doar un satelit natural, Luna.

Mii de sateliţi artificiali mici au fost de asemenea plasaţi pe orbită �n jurul Păm�ntului.


                    Distanţa       Raza     Masa
Satelitul      (000 km)      (km)      (kg)
---------         --------         ------      -------
 Luna               384           1738     7.35e22