1

Problema icoanelor în şcoli

În funcţie de proiectul politic al modernităţii, Europa Unită îşi construieşte în prezent relaţia cu religia sub forma a ceea ce istoricul René Rémond numea o secularizare amiabilă. Altfel spus, religia nu mai legitimează politicul, iar statul îşi asumă o neutralitate principială faţă de credinţele religioase. Pe acest fond, dar şi din cauza violenţei fundamentalismelor religioase, locul religiei într-o societate europeană secularizată, în cadrul căreia Şcoala este o instituţie esenţială, este rechestionat. Din această perspectivă, evacuarea simbolurilor religioase din şcoli şi, prin extensie, limitarea sau scoaterea religiei din mediul educaţional reprezintă de câţiva ani încoace teme de dezbatere în Europa.

Problema abordată în lucrarea de faţă ţine de retragerea simbolurilor religioase din instituţiile de învăţământ public din România, idee larg dezbătută în societatea românească contemporană. Pentru a înţelege semnificaţia acestor dezbateri privind prezenţa icoanelor în şcolile publice, este nevoie de prezentarea câtorva aspecte privitoare la istoria recentă a României. După o lungă perioadă comunistă, când regimul ateist a ajuns aproape să anuleze influenţa religiei în ţara noastră, anii ’90 au fost cei ai renaşterii puterii bisericii, care au favorizat prezenţa unor manifestări religioase în toate evenimentele publice. Religia a devenit o prezenţa constantă în viaţa tuturor, fie că ne-am dorit sau nu asta. În plus, a fost încadrată în sistemul educaţional, religia ortodoxă fiind materie cvasi-obligatorie în şcoală şi permiţând afişarea simbolurilor sale religioase. Un profesor român a pus problema prezenţei icoanelor în şcoli argumentând că simbolurile religioase ar afecta libertatea elevilor în alegerea propriei credinţe. Iniţiativa profesorului de a dezbate public această problemă a stârnit reacţii diverse, mai mult emoţionale decât raţionale. În urma evaluării diverselor poziţii cu privire la eliminarea sau la păstrarea icoanelor în şcoli, îmi propun să susţin opinia conform căreia aceste simboluri nu ar trebui impuse în sălile de clasă.

În primul rând, unul dintre argumente invocă legislaţia României în vigoare: România este un stat laic şi trebuie să-şi manifeste neutralitatea faţă de cult. Plecând de aici putem trage următoarea concluzie: ateii, liber-cugetătorii şi cei de culte diferite sunt discriminaţi, întrucât icoanele ortodoxe agăţate pe pereţii claselor satisfac preferinţele doar unui grup de indivizi, neţinând cont de egalitatea preferinţelor tuturor indivizilor din clasă; de exemplu  cei de altă confesiune pot să se simtă excluşi sau să adopte o anumită atitudine faţă de ortodoxie. Prezenţa unor simboluri religioase specifice, e.g. ortodoxe, în mod oficial,  privilegiază şi constrânge în acelaşi timp. De altfel, din moment ce creştinismul nu este menţionat ca religie de stat, iar România este o ţară democratică, toţi cetăţenii, indiferent de vârstă, ar trebui să aibă posibilitatea de a alege sau nu credinţa de orice fel. Remus Cernea, preşedintele organizaţiei nonguvernamentale a declarat că prezenţa acestor simboluri religioase „ afectează copiii care provin din alte religii, uneori contrare, precum şi copiii din familii atee, care au dreptul să fie educaţi într-un mediu neutru”.[1] Acest lucru este susţinut şi de Articolul 29 din Constituţia României: „Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.” Împingerea copiilor spre ortodoxie prin afişarea icoanelor duce la manipulare. O primă obiecţie care poate adusă este accea că icoanele nu au fost introduse în şcoli prin lege, ci reprezintă normalitatea spirituală caracteristică poporului român de după Revoluţie, însă aceasta poate avea un răspuns în faptul că Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a propus elaborarea şi implementarea unei norme interne prin care să reglementeze prezenţa simbolurilor religioase în instituţiile de învăţământ public. Printre principiile acesteia se numără şi acela al respectării caracterului laic al statului şi autonomiei cultelor.

Aceste concepte au fost dezbătute larg şi din privinţa Uniunii Europene. Structurile europene nu favorizează laicizarea agresivă a societăţii, dar nici politicile oficiale ce privilegiază ostentativ tradiţiile religioase majoritare. Uniunea nu impune în nici un caz o legislaţie şi nici „soluţii” europene în materie de predare a religiei şi a prezenţei acesteia in şcoli.[2] Ceea ce contează în Europa este conceptul de non-discriminare, în special faţa de grupuri religioase minoritare. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este un text fundamental în acest sens. În baza articolului 9.2 „Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”. [3] Declaraţia interzice aşadar un sistem care sa impună obligaţia de a adera la o religie de stat.

 De asemenea se mai poate obiecta faptul că problema icoanelor este una a majorităţii, fără a menţiona mai întâi că ţine de drepturile minorităţii. În aceeaşi măsura, acordul majorităţii nu poate reprezenta o condiţie suficientă pentru a deveni o normă morală, respectată de toţi cei implicaţi. O situaţie paralelă a fost cea din Franţa, iar laicitatea statului s-a impus răsunător: „Exercitarea oricărui cult trebuie respectată ..sa fie vorba oare despre cultul celor mai mulţi?..O opinie ce-aparţine celor mai numeroşi nu are dreptul să domine. Nimic altceva nu trebuie să domine decât dreptatea, nu este dominant decât dreptul fiecăruia, tot restul trebuie să li se supună”.[4] Este adevărat că trăim într-o ţară în care 85% din populaţie se declară ortodoxă, însă tot la fel de adevărat este că statul modern este un stat laic în care trebuie respectat dreptul tuturor la afirmarea credinţelor religioase. Impunerea unei religii oficiale lezează drepturile celorlalţi, chiar dacă vorbim doar de o minoritate de „numai 15%”.

[1] Remus CERNEA, reprezentant al „Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă” în Eugenia Mihalcea, Ruxana Lupu - Evenimentul Zilei (22-11-2006)

[3] Corneliu BARSAN, Marius EFTIMIE – Convenţia europeană a drepturilor omului, Ed. Hamangiu, 2006, p.12

[4] Contele de MIRABEAU, în Marcel GAUCHET, Revoluţia drepturilor omului, trad. de Angela Cismaş, Ed. Trei, p.188.

Un alt argument este acela conform căruia simbolurile religioase constituie o ameninţare la dreptul la liberă conştiinţă. Chiar profesorul care a stârnit problema icoanelor în şcoli a vorbit despre „încălcarea drepturilor la libertatea de gândire a tuturor copiilor din Romania, scopul şcolii fiind acela de a forma personalităţi autonome, care, la majorat, să poată alege, fără a fi influenţate, dacă păstrează religia, devin atei sau trec la altă confesiune“.[1] Dreptului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi la libertatea de religie în sensul ei negativ (adică dreptul de a respinge o anumită credinţă religioasă) i se opune principiul democratic al unei majorităţi credinciose care îşi doreşte menţinerea icoanelor în şcoli. Libertatea nu exprimă decât spaţiul în interiorul căruia un om poate acţiona fără ca alţii să-l impiedice. Libertari precum Locke şi Mill acceptau că „trebuie sa existe o arie minimă de libertate personală, care, sub nici un motiv, să nu poate fi violată”.[2] Pentru Mill, daca oamenii nu sunt lăsati să traiască aşa cum doresc, civilizaţia nu poate progresa. Tot ceea ce este bogat şi diversificat va fi sufocat de tradiţii, de conformism: „Afirmarea de sine a păgânilor este la fel de valoroasă ca şi negarea de sine a creştinilor”.[3] Costrângerea exercitatâ asupra omului are un caracter foarte malefic. Ideile lui Mill reprezintă totuşi „o excelentă terapie împotriva tendinţei de sacralizare a unor convingeri.”[4] Mill denunţă aşadar orice tiranie asupra individului, fie ea şi tirania majorităţii. Uniformizarea oamenilor apare drept marele pericol prin excelenţă. Afişarea simbolurilor religioase afectează pe cei de alt cult, ceea ce justifică clar intervenţia prohibitivă a autorităţilor şi lezează libertatea individuală.

Icoanele şi crucifixul nu sunt semne neutre, ci transpun în spaţiul public ideea că acestea sunt nişte adevăruri, care “ne” reprezintă şi reprezintă statul. Au un rol de îndoctrinare ideologica şi religioasă, cu atât mai mult acutizat în spaţii educaţionale întrucât copiii sunt formaţi în aceste spaţii. Ei se află într-o perioadă pre-critică, pre-teoretică, pre-reflexivă, susceptibili la imaginea aceasta, a “credinţei adevărate”. Libertatea religioasă reprezintă alegerea şi definirea personală a religiei urmate şi trebuie apărată împotriva dictaturii majorităţii. Dreptul la instruire este deosebit de important în acest context: „Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi al învăţământului va respecta dreptul parinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filozofice”.[5]  Pe de altă parte, însuşi mediul şcolar, prin definiţie, are un caracter autoritar şi impune idei pe care copiii şi le însuşesc. Impunerea unei religii ca adevarată şi ca parte firească a societăţii este în conflict explicit cu libertatea de a accepta sau nu această religie şi credinţele inerente ei, şi duce progresiv chiar la conceptul de totalitarism ideologic.

Un ultim argument pe care vreau să îl prezint este în acord chiar cu dogma bisericească  care pledează pentru caracterul clerical al instituţionalizării religioase şi care contravine în acelaşi timp cu ideea de însuşire a unei credinţe în cadrul şcolilor. Conform Bisericii icoana nu e afiş propagandistic, ci fereastra spre Cer, nu e panou agitator, ci prilej de linişte interioară, un stimulent şi un ajutor spiritual. Icoana nu are însă ce căuta în spaţiul public educaţional de stat. Locul icoanelor şi al celorlalte simboluri religioase este în lăcaşele specifice de cult şi în spaţiul privat. De asemenea, am putea afirma că multe dintre icoanele din sălile de clasă sunt atinse de un kitsch monumental. Valoarea lor educativă, dacă nu este anihilată, este cel puţin deturnată în favoarea prostului gust şi pietismului superficial, atât de străin de veritabilele valori ale iconografiei ortodoxe.[6] Prin urmare, nu există vreo justificare pentru prezenţa lor (şi mai ales doar a unei singure clase de simboluri religioase) în cadrul claselor învăţământului de stat.

            În concluzie, putem considera că dezbaterea cu privire la menţinerea icoanelor în şcoli scoate la iveală şi ideea unui abuz din partea Bisericii cu privire la statutul ei în societate. În acest sens am încercat să-mi susţin argumentarea pe baza mai multor idei: una care ţine de puterea legislativă, una ce ţine de principiul majorităţii, una care susţine îngrădirea conştiinţei individuale şi una care nu prevede o educaţie religioasă în cadrul învăţământului.

           
 Relaţiile stabilite între religie şi educaţie sunt dependente de două variabile. Prima dintre ele ţine de modul în care statul defineşte interesul educativ al culturii religioase în şcoli, iar cea de-a doua, de tradiţiile istorice stablite între instituţiile religioase şi stat. Gestiunea binomului tradiţie-modernitate a dat naştere unor mari tensiuni în sânul societăţii: respectul faţă de tradiţie şi datoria de a cultiva moştenirea şi identitatea naţională vor intra în conflict cu respectul faţă de obligaţiile internaţionale în domeniul drepturilor omului şi libertăţilor religioase.

BIBLIOGRAFIE:

6.  Eugenia Mihalcea, Ruxana Lupu - Evenimentul Zilei (22-11-2006)

[1] C. PATRASCONIU, Bunul simt după Moise în Cotidianul, 15 noiembrie 2006.

[2] Isaiah BERLIN, Patru eseuri despre libertate, traducere de Laurenţiu Stefan Scalat, Ed. Humanitas, 1996, p.206.

[3] Ibid, p.210

[4] John Stuart MILL, Despre libertate, trad. şi prefaţă de Adrian-Paul Iliescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p 13.

[5] Corneliu BARSAN, Marius EFTIMIE – Convenţia europeană a drepturilor omului, Ed. Hamangiu, 2006, Primul Protocol adiţional, art. 2, p. 15