1

Economia României

Caracterizarea economiei românesti la sfârsitul anului 1989

         Economia românească putea fi caracterizată, în 1989, drept o economie bazată pe proprietatea colectivă si condusă prin planificare centralizată.

         Pilonul de bază al întregii economii îl reprezenta proprietatea de stat

asupra celei mai mari părti a avutiei nationale, iar planificarea centralizată devenise instrumentul fundamental al politicii economice. Activitatea economică se desfăsura potrivit indicatorilor economico-financiari din planul national unic. Practic, întreaga activitate a agentilor economici era stabilită de sus în jos, cu insuficienta respectare a cerintelor pietei si prin strivirea concurentei si a initiativei individuale. Lipsea, de asemenea, armonizarea interesului personal cu cel colectiv. Desi se spunea că toti

oamenii muncii erau, în acelasi timp, si proprietari, si producători, si beneficiari, nu exista un raport stimulativ între eficienta muncii depuse de un lucrător si veniturile realizate de acesta.

         Industria. Cea mai importantă dezvoltare a cunoscut-o industria românească. Potrivit „Anuarului Statistic al României 1991", dacă în 1950 doar 44% din venitul national era realizat în industrie, în 1989 acest procent crescuse la 58 %. In aceeasi perioadă, venitul national creat în industrie a crescut de 39 de ori. La baza acestui proces de industrializare s-a aflat o rată ridicată a acumulării, de peste 25 % ,

mentinută de-a lungul celor patru decenii, iar în perioada 1970-1980, aceasta fiind chiar de peste 35 %.Acest efort în domeniul acumulării a permis cresterea investitiilor de la 6,3 miliarde de lei, în 1950, la 236,4 miliarde lei, în 1989; fondurile fixe au crescut, în acelasi timp, de la 210 miliarde lei la 3526 miliarde. În cadrul investitiilor efectuate în economia natională, cele alocate industriei ocupau locul principal, ele situându-se

în jurul a 45%.

         Drept urmare a dezvoltării industriale, în perioada 1950-1989, a crescut

productia principalelor produse industriale, de exemplu, la energie electrică - de la 2113 la 75851 milioane kwh,la cărbune extras - de la 3893 la 66462 milioane tone, la tesături - de la 193 la 1115 milioane mp, la încăltăminte- de la 11 la 118 milioane perechi, la televizoare- de la 280 mii bucăti (în 1970) la 511 mii bucăti. La o serie de produse de

bază (de exemplu, otel, ciment, îngrăsăminte chimice, acid sulfuric etc), România depăsea, din punct de vedere al productiei industriale pe locuitor, tări puternic industrializate.

         Un alt dezechilibru major s-a dovedit a fi cel dintre crearea capacitătilor de prelucrare si asigurarea aprovizionării lor cu materii prime. Acesta sa accentuat în anii '80, ca urmare a exportului masiv de produse în stare brută sau cu grad redus de prelucrare , export efectuat în vederea achitării integrale a datoriei externe. De asemenea, o dezvoltare sub necesităti cunosteau si industriile producătoare de bunuri de consum individual, industriile alimentară, textilă, de pielărie etc, care au beneficiat, în medie, doar de 11% din investitiile industriale.

         Exista un dezechilibru general între productie si cerintele de consum productiv si personal. Se crease o situatie anormală: unele bunuri care erau solicitate nu se găseau decât într-o măsură insuficientă, iar altele care existau nu se căutau. Cauza esentială a acestor dezechilibre a constituit-o inexistenta legăturilor firesti dintre producători si piată.

         O altă problemă a industriei românesti o reprezenta scăderea competitivitătii produselor sale pe pietele internationale. încă din anii '60, importanta pretului, ca factor determinant al competitivitătii internationale, începuse să scadă în favoarea calitătii si fiabilitătii si, deci, se impunea trecerea de la o dezvoltare de tip extensiv la una de tip

intensiv. Insă, atunci când în tările occidentale înlocuirea masinilor si utilajelor era accelerată de rapiditatea afirmării noilor performante ale revolutiei tehnico-stiintifice, în România, durata normată de functionare a utilajelor în industrie sporea. Această rămânere în urmă din punct de vedere al introducerii progresului tehnic a făcut ca produsele românesti, mai slabe calitativ, să fie obtinute cu o risipă de resurse si,

implicit, cu costuri mai mari.

         Agricultura. Si în agricultură au avut loc, în deceniile postbelice, procese transformatoare. Astfel, s-au constituit mari exploatatii agricole prin comasarea forŃată a micilor proprietăti (cu exceptia zonelor de deal si de munte, unde era proprietate individuală); s-a trecut de la culturi extensive la productii intensive prin intermediul mecanizării si chimizării; sau amenajat suprafete întinse de irigatii; s-au creat numeroase statiuni si institute de cercetare în agricultură, etc. în consecintă, productia agricolă vegetală a cunoscut cresteri însemnate. Productia de cereale boabe a crescut, în anii 1950-1989, de 3,5 ori, de plante uleioase de peste 4 ori, de sfeclă de zahăr de peste 10 ori, iar cea de legume de aproape 4 ori. În ceea ce priveste zootehnia, efectivele de animale au cunoscut si ele cresteri în aceeasi perioadă, numărul de bovine si ovine a crescut cu aproximativ 50%, iar ce de porcine si păsări cu peste 600%.

Cu toate acestea, si agricultura acuza aceleasi carente ca si întreaga economie în ciuda progreselor înregistrate, indicatori ca numărul de tractoare la o mie de ha (16) sau consumul de îngrăsăminte chimice la ha (120 kg) situau România mult în urma tărilor europene dezvoltate.

         Această situatie, combinată cu o lipsă de interes a tăranului, care nu se mai simtea atasat de pământul de care fusese deposedat, au făcui ca, sub aspectul randamentului la hectar , România să se situeze, la sfârsitul anului 1989, pe unul dintre ultimele locuri în ierarhia tărilor europene.

         Serviciile. Desi sectorul tertiar a cunoscut o crestere spectaculoasă în tările dezvoltate, având o contributie foarte importantă la formarea produsului intern brut al acestora, în România, el a fost neglijat Aceasta, deoarece în sistemul productiei materiale serviciile erau considerate productive doar în măsura în care acestea erau o prelungire a activitătii de productie. În rest, celelalte servicii, desi foarte utile populatiei, erau considerate activităti neproductive si, de cele mai multe ori, nu li se acorda importanta necesară. De aceea, la sfârsitul anilor '80, ponderea serviciilor informarea PIB era doar putin mai mare de 25%, aceasta chiar în conditiile în care, în ultimii ani, tarifele serviciilor cunoscuseră o crestere superioară celorlalte preturi.

         Acesta fiind starea de lucruri nu este de mirare că, în anul 1989, produsul

national brut pe locuitor în tara noastră se situa cu mult în urma tărilor europene dezvoltate.

Mult mai gravă s-a dovedit a fi, însă, înrăutătirea, de-a lungul anilor '80, a conditiilor de trai ale populatiei. Ca urmare a hotărârii de achitare într-un ritm accelerat a datoriei externe, s-a acordat prioritate exportului în detrimentul satisfacerii nevoilor elementare ale populatiei. Oamenii au fost nevoiti să suporte numeroase privatiuni: o serie de produse de bază (zahar, ulei, benzină) erau cartelate; produsele de bună calitate

dispăruseră din magazine; consumul de apă caldă, apă rece, energie electrică era limitat. Această deteriorare a calitătii vietii se reflecta si în mărimea unor indicatori sociali. Astfel, durata medie de viată, desi crescuse semnificativ fată de perioada interbelică, era cu aproape cinci ani mai mică în România decât în tările dezvoltate. Economia de comandă, hipercentralizată si planificată, se dovedise incapabilă să

oprească acumularea fenomenelor negative în viata economico-socială si, de aceea, trecerea la economia concurentială de piată era absolut necesară pentru punerea în valoare a capacitătilor productive, materiale si umane ale tării si pentru îmbunătătirea conditiilor de viată ale populatiei.

ASPECTE TEORETICE ALE TRANZITIEI

În ultimii zece ani, s-a vorbit foarte mult despre „economiile în tranzitie".

Desi expresia se referă îndeobste la economiile fostelor tări socialiste, o analiză mai atentă ne arată că, de fapt, tranzitia este un fenomen universal. Se poate spune că orice persoană, grup social sau comunitate se află într-o continuă tranzitie de la o stare la alta. In consecintă, toate economiile lumii se află în diferite stadii de tranzitie.

Sunt necesare, deci, anumite clarificări. Pentru a vedea ce anume au în comun fostele tări socialiste si a da, astfel, un sens expresiei, trebuie să analizăm trei factori: punctul de plecare sau starea initială; destinatia sau obiectivul urmărit; continutul tranzitiei si mijloacele prin care se realizează aceasta.

         Analiza situatiei la începutul tranzitiei Punctul de plecare în procesul de tranzitie l-a constituit, pentru tările central si sud-est europene, o economie de comandă , centralizată. Desi acest tip de economie s-a dovedit a fi falimentar, nu înseamnă că

plecăm de la zero. De aceea, înainte de demararea oricărui program de reforme, este necesară o analiză serioasă a mostenirii socialiste. Trebuie identificate si evaluate corect atât elementele negative, cât si elementele pozitive ale acestei mosteniri.

         Elementele negative existente într-o economic planificată, care

împiedică o desfăsurare normală a vietii economice si care trebuie modificate, sunt, în principal, structura proprietătii, sistemul de retributie, cadrul legislativ si institutional, precum si sistemul de conducere centralizat pentru toate structurile vietii economice si sociale.

         Trebuie, de asemenea, evidentiate elementele pozitive. Acestea sunt reprezentate de o puternică bază tehnico-materială acumulată de-a lungul a 40 de ani, de o fortă de muncă calificată, precum si de anumite forme de organizare a vietii economice si sociale (ca, de exemplu, sistemul de învătământ, cercetare, sănătate s.a.). Utilizarea ratională a acestor elemente poate usura mult procesul de tranzitie. Problema alegerii modelului de economie de piată Dincolo de elementele comune, economia de piată se prezintă în

forme diferentiate, în functie de conditiile specifice întâlnite într-o tară sau alta. După modul de împletire a mecanismelor pietei cu elemente de dirijism si de protectie socială, s-au făcut încercări de delimitare a unor tipuri de economie de piată. O tipologie interesantă este cea realizată de Michel Albert, care consideră că, astăzi, există două mari modele de economie de piată:

a) modelul neoamerican, caracterizat printr-un sector public restrâns, atotputernicia pietei si prin folosirea, de către guvern, în special a instrumentelor monetare pentru asigurarea functionalitătii sistemului economic, fiind specific pentru SUA, Marea Britanie, Australia, „tigrii" asiatici etc;

b) modelul renan, caracterizat prin îmbinarea mecanismelor pietei cu interventia statului pentru asigurarea securitătii sociale. Acest sistem sa dezvoltat în Germania, Elvetia, tările nordice s.a. Indiferent de modelul stabilit, sistemul economic ce se constituie în

aceste tări trebuie să îndeplinească două conditii:

• să asigure o crestere substantială a eficientei tuturor activitătilor economice;

• să ducă la progres economico-social, la ridicarea nivelului de trai al populatiei, la o viată mai bună. Realizarea acestora depinde hotărâtor de munca fiecărui popor.

Continutul tranzitiei

În general, toate programele de reformă includ trei măsuri fundamentale:

a) Liberalizarea economică, ce presupune desfiintarea controlului autoritătilor asupra productiei si preturilor si asigurarea rolului predominant al pietei în functionarea economiei.

b) Privatizarea, ce detine principalul rol în restructurarea sistemului de proprietate si are drept obiectiv înlăturarea monopolului proprietătii de stat si realizarea pluralismului formelor de proprietate în cadrul cărora să predomine proprietatea privată

c) Stabilizarea macroeconomică, ce reprezintă un element esential al

procesului de reformă; împreună cu un cadru legislativ stabil, ea asigură credibilitatea

climatului de afaceri. Se evită, astfel, schimbările frecvente care afectează premisele de

profitabilitate a diferitelor afaceri concrete si se creează bazele unui proces de crestere

economică.

         Factorii care influentează situatia economică a României

Din analiza rezultatelor macroeconomice prezentate anterior rezultă clar că România traversează o criză economică puternică. Această situatie se datorează atât unor factori obiectivi, cât si măsurilor de politică economică aplicate.

         În primul rând, asa cum am arătat la începutul acestui capitol, economia românească se caracteriza, la începutul tranzitiei, printr-o rigiditate extremă. Structura capacitătilor de productie era grav dezechilibrată, iar mecanismul economic era hiper-centralizat. Au lipsit liberalizarea gradată, care s-a făcut în celelalte tări foste socialiste în anii '70 - '80 si, o dată cu aceasta, posibilitatea de a avea legături strânse cu lumea, dezvoltată si de a face un schimb de experientă cu aceasta. Ca urmare, la începutul anilor '90, nu existau nici mecanismele, nici institutiile si nici experienta necesare pentru abandonarea imediată a vechilor structuri de productie.

         În al doilea rând, o particularitate a României a fost aceea că, în cursul întregului deceniu anterior, s-a făcut un efort deosebit pentru achitarea

integrală a datoriei externe, în consecintă, populatia a trebuit să suporte o situatie dură, asemănătoare cu o „terapie de soc". Aceasta a făcut ca, după schimbările politice care au intervenit, populatia să fie prea obosită atât fizic, cât si psihic pentru a mai suporta alte privatiuni economice, cu atât mai mult, cu cât speranta de ameliorare a standardului de viata era foarte puternică.

         În al treilea rând, conjunctura economică mondială a fost profund nefavorabilă. După prăbusirea CAER, care reprezenta circa 45 % din comertul exterior al României, a urmat criza irakiană. Irakul reprezenta un important partener extern, iar datoria acestuia fata de România se cifra la aproape 2 mld. de dolari. În sfârsit, criza iugoslavă (care, cu

intermitente, a continuat până în prezent) a adus alte pierderi pentru productia natională si comertul exterior. România a pierdut, în mai putin de doi ani, 60 % din pietele sale externe.

         Analiza indicatorilor macroeconomici arată că anii 1990-1992 au fost foarte slabi pentru România. În această perioadă, PIB-ul a scăzut cu aproape 25 %. Dacă, însă, luăm în considerare si datele din celelalte tări aflate în tranzitie, constatăm că, din acest punct de vedere,

         România nu constituie o exceptie, ea situându-se pe undeva la mijloc în ierarhia acestor tări. Acest declin poate fi considerat inevitabil în procesul reformei, el datorându-se, în principal, disparitiei produselor nevandabile.

         Ca urmare, o dată ce a ajuns la putere, nouă conducere a hotărât ca, în 1997, să initieze un program radical de stabilizare, al cărui scop erau refacerea echilibrului financiar si realizarea cât mai rapidă a reformelor ce fuseseră întârziate până în acel moment. Acest program, care a primit, de altfel, si aprobarea institutiilor economice internationale (FMI si Banca Mondială), se concentra pe următoarele elemente principale:

1) liberalizarea preturilor si comertului;

2) restructurarea întreprinderilor si privatizarea rapidă a acestora;

3) reforma sistemului financiar, cresterea eficientei si sigurantei sistemului bancar, precum si privatizarea acestuia;

4) rezolvarea situatiei din agricultură;

5) stoparea acordării de către Banca Natională a creditelor directionale, reducerea subventiilor;

6) extinderea exportului.

Factorii cei mai importanti care au încetinit punerea în aplicare a ambitiosului program de reformă si care influentează si în prezent situatia în mod hotărâtor sunt:

1) grupul de specialisti capabil să ducă la bun sfârsit procesul de

reforma s-a format încet;

2)marile întreprinderi care lucrează în pierdere au reusit să-si apere din nou interesele, făcând un lobby puternic; aceasta a făcut ca întreprinderile să nu poată fi restructurate sau lichidate si să nu fie respectată o strictă disciplină financiară. Printre argumentele prezentate de lucrători a fost si acela că din cauza închiderii întreprinderilor va creste

foarte mult somajul, administratia nefiind în stare până acum să prezinte o solutie viabilă acestei probleme;

3) încrederea populatiei - care a fost foarte mare la începutul reformelor - a scăzut, astăzi, foarte mult; nu numai pentru că efectele reformelor au dus la scăderea nivelului de trai, ci si din cauza încetinirii acestora, care face ca perioada dureroasă de tranzitie să se prelungească de prisos;

4) paralelismul restructurare/macrostabilizare este dificil de pus în practică. Cel putin într-o primă fază, restructurarea si lichidarea

întreprinderilor implică cheltuieli suplimentare si nu economii la buget, si anume plăti compensatorii pentru disponibilizati, cheltuieli de lichidare acolo unde c cazul, îngustarea inerentă a bazei de impozitare etc. Or, aceste măsuri se intentionează a fi luate tocmai pe fondul diminuării drastice a deficitului bugetar. De asemenea, pentru obtinerea unui deficit bugetar cât mai redus, s-a produs o înghetare a cresterilor salariale, care, pe fundalul unei inflatii ridicate si coroborate cu o impozitare excesivă, a condus la o scădere a cererii solvabile, ceea ce face extrem de dificilă o relansare economică.