1

Mărimea şi tipologia costurilor

„În literatura economică se face diferenţa între concepţia economiştilor teoreticieni şi cea a economiştilor practicieni. Astfel, din punct de vedere contabil, costul cuprinde, în componenţa sa, numai ceea ce, efectiv reprezintă cheltuială măsurabilă, în bani, efectuată de către agentul economic respectiv pentru plata materiilor prime, materialelor, combustibililor, energiei, salariilor, transporturilor etc. pentru amortizarea clădirilor, utilajelor, instalaţiilor, ca şi pentru prevenirea sau înlăturarea poluării mediului natural de viaţă etc. Din punct de vedere al economiştilor practicieni, pe lângă aceste elemente (care reprezintă costul contabil), în componenţa costului se include şi acea cheltuială care nu presupune plată către terţi, cum este consumul de muncă al proprietarului firmei, care îndeplineşte activităţi de coordonare şi conducere, considerat profit normal. În acest caz, costul de producţie este mai mare decât costul contabil, incluzând în structura sa şi ceea ce constituie profit normal.

Mărimea costului de producţie poate fi privită: pe unitatea de produs (de exemplu, o tonă de aluminiu, o tonă de grâu sau de fructe, un metru cub de gaz metan, o maşină unealtă, un automobil etc.) pe întreaga producţie pe care o realizează o firmă sau alta. Desigur, în cazul producţiei eterogene, se urmăreşte costul de producţie şi pe ansamblul acestei producţii obţinute, ca expresie în bani a întregului efort depus pentru obţinerea ei.

Mărimea costului pentru întreaga producţie (C), dintr-un domeniu sau altul, este în dependenţă de cantitatea de produse obţinute (Q) şi de costul unitar (Cu). De aici rezultă că C = f(Q, Cu). Mărimea costului pe unitatea de produs se determină prin raportarea costului întregii producţii la cantitatea totală de produse: Cu = C/Q. Mărimea costului pe unitatea de produs este diferită, după cum urmează:

a) de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de consumul de factori pe care îl solicită.

b) la unul şi acelaşi produs, de la un producător la altul, ca urmare a înregistrării diferite cu factori.

c) la unul şi acelaşi producător, de la o perioadă la alta, în dependenţă de modificările în dotarea tehnică, în nivelul de calificare a lucrătorilor, în organizare şi conducere etc.

În condiţiile economiei de piaţă, se folosesc mai multe categorii de costuri, în care se regăsesc, într-o formă sau alta, diferitele cheltuieli de producţie. În acest sens, există o tipologie a costurilor, în cadrul căreia se includ mai multe tipuri de costuri.

Costul global cuprinde ansamblul costurilor corespunzătoare unui volum de producţie dat. Ca elemente structurale, aici se disting costurile fixe, variabile şi totale.

1. Costul fix desemnează acele cheltuieli care, privite în totalitatea lor, sunt independente de volumul producţiei (chirii, asigurări, dobânzi, amortizarea capitalului fix, cheltuieli de întreţinere, salariile personalului administrativ etc.)

2. Costul variabil reprezintă acele cheltuieli care, la un nivel dat al productivităţii, se modifică proporţional cu volumul producţiei (materii prime, energie, apă, salariile muncitorilor etc.). Există şi unele cheltuieli variabile care nu se modifică strict proporţional cu modificarea producţiei (orele suplimentare sunt plătite la cote superioare celor normale etc.).

Unele cheltuieli dintre acestea se schimbă strict proporţional cu producţia (de exemplu, cheltuielile de materii prime, salariile directe etc.).

Astfel, presupunând că cheltuielile cu materiile prime la un produs sunt de 1000 lei pe unitate, iar întreaga producţie obţinută este de 3000 de unităţi, atunci totalul costului la materii prime va fi de 3000000 de lei; dublarea producţiei la 6000 de unităţi (considerând neschimbat preţul materiei prime şi consumul pe unitatea de produs, va însemna şi dublarea costului de materii prime, şi anume la 6000000 de lei.

Costul total reprezintă suma costurilor fixe şi variabile. Modificarea costului total este determinată numai de schimbările costului variabil.

                                CT = CF + CV

EXEMPLU: Presupunem că o firmă , pentru a fabrica produsul ”Q”, utilizează doi factori variabili –A şi B- şi un factor fix(f); notăm cu pa preţul unitar al factorului A(de exemplu, preţul unei ore de muncă) şi cu pb preţul unitar al factorului B(de exemplu preţul unei tone de materie primă). Presupunem de asemenea, că din factorul de producţie A se consumă cantitatea ”b”, iar ”f” reprezintă costul factorului fix. Costul de producţie total, ca sumă a costurilor fix şi variabil, are următoarea ecuaţie:

                        Ct = pa * ”a” + pb * ”b” +f

Costul marginal (Cm) reprezintă suplimentul de cost (sporul de cost) necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de produs; la un moment dat el se determină raportând creşterea costului total la creşterea producţiei.

Costul marginal are o mare importanţă în luarea deciziilor privind mărirea ofertei de bunuri. Venitul suplimentar ce se poate obţine prin vânzarea sporului de producţie, trebuie să fie mai mare decât costul suplimentar”[1]

„Sub aspectul componenţei avem costuri marginale simple şi costuri marginale adiţionale.

Costurile marginale simple sunt formate din cheltuieli variabile aferente producţiei suplimentare obţinute cu capacităţi de producţie nemodificate. Ele nu conţin cheltuieli fixe.

Costurile marginale adiţionale sunt formate din cheltuieli variabile şi cheltuieli fixe şi corespund producţiei obţinute cu o capacitate modificată(extinsă).

[1] Legea contabilităţii nr. 82/1991