1

Posibilităţi de perfecţionare a impozitului pe venitul global

1.   Regimul fiscal de impunere a veniturilor persoanelor fizice

Impozitul pe venit a fost introdus pentru prima dată în Marea Britanie, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. În preajma primului război mondial au mai introdus acest impozit şi alte ţări cum ar fi: SUA, Japonia, Germania, Franţa, Olanda, Belgia.

Introducerea impozitului pe venit a născut numeroase discuţii referitoare la diferenţele dintre impozitul pe venit care globalizează toate sursele de venit şi impozitul cedular care impozitează veniturile pe fiecare sursă de venit.

S-ar putea spune că existenţa unui impozit pe venit ideal ar necesita o bază cât mai largă de impozitare, deduceri personale de bază suficient de mari astfel încât să se excludă contribuabilii cu venituri mici de la impunere, asigurându-se astfel o impunere progresivă în funcţie de mărimea venitului.

1.1.Impozitul pe venitul global pe plan internaţional.

În toate ţările Uniunii Europene, statul percepe un impozit pe venitul persoanelor fizice. Structura fundamentală a sistemului de impunere a veniturilor persoanelor fizice este practic asemănătoare în toate ţările Uniunii Europene. Diferenţele apar în cazul cotelor de impunere. Cotele de impunere reprezintă procentajele aplicate la sumele impozabile. Sumele obţinute de contribuabili se încadrează în tranşele de venit stabilite prin lege. În funcţie de tranşa în care se încadrează, veniturile respective se impozitează cu o anumită cotă de impunere.

Veniturile impozabile se obţin prin deducerea unei sume fixe numită "deducere de bază", din venitul net obţinut de contribuabil. Deducerea poate lua diferite forme. Astfel, în unele ţări, această deducere se poate prezenta sub forma impozitării primei tranşe de venit cu cota 0%, iar în altele se acordă o reducere a obligaţiei fiscale prin "credit al impozitului de bază", adică din impozitul calculat şi datorat se deduce o sumă fixă, egală pentru toţi contribuabilii. Totuşi, în cele mai multe ţări, se practică deducerea personală de bază, care reprezintă o sumă fixă care reduce baza de impozitare a fiecărui contribuabil.

Cu excepţia Germaniei care aplică formule fiscale diferite, veniturile care depăşesc pragul deducerilor sau care nu sunt impozitate cu cota 0%, sunt repartizate pe tranşe de venit. Numărul tranşelor de venit variază de la ţară la ţară: în Suedia venitul se impozitează într-o singură tranşă, în Islanda şi Irlanda în două tranşe, în timp ce în Luxemburg, Mexic, Spania şi Elveţia venitul se impozitează în opt tranşe. În cadrul unei tranşe, veniturile sunt impozitate la aceeaşi cotă de impunere, cotă care creşte de la o tranşă la alta. Se obţine astfel un impozit progresiv.

În unele ţări, valoarea deducerilor personale sau mărimea tranşei care se impozitează cu cotă 0%, creşte pe măsură ce se trece la o tranşă de impunere mai ridicată. Acesta este cazul Marii Britanii, în care, impunerea se desfăşoară pe patru categorii de venituri:

(S-a calculat la un curs de schimb 1£=1,46$).

Deducerile personale în Marea Britanie cresc şi pe categorii de vârstă a contribuabililor, respectiv pentru persoanele cuprinse între 65- 74 de ani şi apoi pentru persoanele ce depăşesc 75 de ani. Diferenţieri la nivelul deducerilor personale se fac şi pentru persoanele nevăzătoare sau pentru văduve.

Spre deosebire de sistemul deducerilor personale, sistemul bazat pe credite pentru impozit nu ţine seama de nivelul venitului contribuabilului. Un astfel de sistem este utilizat în ţări ca: Austria, Canada, Ungaria, Islanda, Italia, Mexic, Noua Zeelandă, Polonia, Portugalia.

Gradul de progresivitate al unui barem de cote creează dependenţa faţă de dimensiunile tranşelor de impunere şi a cotelor marginale aplicate pe venitul fiecărei tranşe. Atât nivelul tranşelor de impunere, cât şi al cotelor marginale variază de la o ţară la alta, reflectând diferite moduri în care statele realizează o repartiţie echitabilă a obligaţiei fiscale. Cotele maxime de impunere a veniturilor prelevate de stat sunt de 25% în Suedia, 33% în Noua Zeelandă şi de 60% în Ţările de Jos.

În Irlanda şi Noua Zeelandă, contribuabilii al căror nivel de venit corespunde venitului mediu pe economie, sunt asimilaţi la cote maxime, respectiv de 48% şi 33%. În Germania, Austria, Belgia, Canada, Finlanda, Franţa, Ţările de Jos şi Marea Britanie salariaţii pot câştiga cam de două ori venitul mediu pe economie înainte ca să plătească impozitul la cota maximă. În schimb, contribuabilii elveţieni şi americani nu sunt asimilaţi la cota maximă atâta timp cât veniturile lor nu ating de zece ori venitul mediu pe economie. Pentru contribuabilii turci, venitul lor poate depăşi de 29 de ori venitul mediu pe economie înainte ca să fie impozitaţi cu cota maximă.

În Turcia sistemul fiscal permite o deducere persoanlă de 225 milioane de lire turceşti sau 135$ (sumă ce creşte la 315 milioane lire turceşti sau 189$, în anumite oraşe). Tranşele de venit anual şi cotele de impunere sunt prezentate mai jos:

(S-a calculat pentru un curs valutar 1.000.000TRL=0,6$.)

Specific sistemului fiscal turcesc este că anumite venituri care în România se globalizează, în Turcia se impozitează cu impozit final, ca de exemplu:

-         pentru veniturile din profesii liberale cota este de 22%, excepţie făcând artiştii şi scriitorii care sunt impozitaţi cu cotă de 16,5%

Dintre ţările care au un sistem fiscal bazat pe credite pentru impozit amintim Italia, al cărei credit pentru fiecare copil sau persoană în întreţinere a evoluat de la 336.000 lire italiene (ITL) în 1999 la 408.000 ITL în 2000, la 516.000 ITL în 2001 şi la 552.000 ITL în 2002. Se mai acordă un credit suplimentar pentru fiecare copil cu vârsta sub trei ani, în sumă de 240.000 ITL.

Sistemul fiscal din Germania este asemănător cu cel din România în cazul câtorva elemente. De exemplu, angajatorii au obligaţia să reţină un impozit anticipat din salariu, în contul impozitului pe venitul global. Contribuabilii care obţin altfel de venituri trebuie să efectueze 4 plăţi anticipate în contul impozitului pe venitul global. Plata impozitului, care trebuie efectuată până la 31 mai a anului următor, atrage după sine, dacă nu este efectuată la termen, majorări de întârziere şi penalităţi.

În Germania, contribuabilii căsătoriţi pot opta pentru un venit pe familie, ceea ce reduce obligaţia de plată a fiecărui contribuabil membru al familiei (se totalizează veniturile obţinute şi se împarte la doi, suma ce revine fiecărui contribuabil fiind mai mică, deci impozitată cu o cotă progresivă mai mică). Ratele progresive variază de la 22,9% la 51%.

Printre ţările cu sisteme fiscale mai deosebite sunt şi Norvegia şi Belgia.