1
Carpaţii româneşti fac parte din marele lanţ muntos alpino-carpato-himalayan, apărut în urma orogenezelor alpine. Spre deosebire de Munţii Alpi, în continuarea cărora se află, Carpaţii Româneşti sunt munţi de înălţime mijllocie, menţinându-se sub altitudinea de 3000 de metri.
Având o structură cutată, căreia i s-a adăugat cea mai întinsă masă vulcanică din Europa, aceştia au aspectul unui arc deschis către vest, Munţii Apuseni formând coarda de legătură dintre cele două capete.
Relieful a luat naştere în mai multe etape orogenetice. Succesiunea mişcărilor orogenice, cu etapele de linişte tectonică (în timpul cărora agenţii subaerieni modelau intens catenele muntoase formând suprafeţe de denudaţie) a dus la infăţişarea actuală a reliefului.
O caracteristică a reliefului Carpaţilor o constituie prezenţa unor depresiuni intracarpatice cu resurse de subsol, rezultat al unor frământări tectonice complexe, depresiuni care dau mare varietate spaţiului carpatic şi au permis popularea accentuată a acestora încă din timpul paleoliticului.
Ridicările în bloc, cu intensităţi diferite, în timpul ultimelor faze orogenetice, a masivelor carpatice, au permis râurilor să-şi taie văi mai adânci, relieful căpătând un aspect de tinereţe. Acest fapt este accentuat şi de formele zvelte ale culmilor de peste 2000 de metri altitudine absolută, operă a acţiunii gheţarilor cuaternari (aparţinând ultimelor două glaciaţiuni-Riss şi Würm).
Dacă relieful, atât de variat sub aspect morfologic şi de complex prin alcătuirea sa geologică, dă nota de fond peisajului montan carpatic, clima, prin particularităţile sale zonale şi altitudinale contribuie la nuanţarea acestuia. Fără a depăşi limitele cantitative ale climatului de munte, nuanţările care apar se datorează în primul rând altitudinii şi apoi poziţiei masivelor muntoase faţă de orientarea circulaţiei generale a atmosferei. Cea dintâi cauză determină repartiţia diferenţiată cantitativă a fenomenelor atmosferice pe etaje (alpin, subalpin etc.), iar poziţia masivelor duce la perturbarea simetriei etajelor ca urmare a expunerii lor şi a transformărilor ce le suferă masele de aer umed vestice dominante şi arealele ciclonice în contact cu înălţimile carpatice.
Astfel, în distribuţia temperaturii medii anuale se observă cum, în primul rând, altitudinea joacă un rol foarte mare. Prelucrarea în acest sens a datelor înregistrate arată un contrast termic ( de la zi la noapte şi de la iarnă la vară) ceva mai mare în Carpaţii de Est faţă de cei din Vest, amplitudinea termică diurnă fiind cu 1-20C mai mare în est, iar cea lunară cu 6-80C. Amplitudinile diurne la altitudini sub 2000 de metri capătă cele mai mari valori la sfârşitul verii şi cele mai mici în decembrie, pentru ca la peste 2000 de metri maximele să apară în aprilie şi octombrie, iar minimele tot în decembrie.
Aceleaşi diferenţe reduse se menţin şi în ceea ce priveşte regimul precipitaţiilor. În general se observă că, pentru aceeaşi latitudine şi altitudine, în zonele muntoase vestice cad anual în medie cu 100 ml mai multe precipitaţii decât în cele estice, iar în ceea ce priveşte depresiunile interioare, acestea primesc tot aproximativ cu 100 ml anual mai puţine precipitaţii decât zonele exterioare cu altitudini egale.
Din punct de vedere hidrologic, Carpaţii constituie zona de obârşie şi alimentare cu apă pentru toate râurile principale de pe teritoriul ţării.
Scurgerea atinge, pentru zonele înalte, cele mai ridicate valori primăvara, mai timpuriu în Carpaţii Occidentali ( februarie, martie, aprilie) şi mai târziu în restul ramurilor carpatice (martie, aprilie, mai şi chiar iunie). Ca urmare debitul cel mai mare al râurilor se înregistrează tot primăvara, când de obicei topirea zăpezii se suprapune cu ploile de primăvară.
Prelungirea în timp a suprapunerii, mai ales pentru zonele înalte, până la începutul verii, face ca scurgerea de vară să fie ridicată (râurile cu obârşii în Carpaţii Orientali, 25-30%). Dacă pentru Carpaţii Occidentali cele mai coborâte valori ale scurgerii medii se înregistrează toamna, pentru cei Orientali şi în parte cei Meridionali, acestea au loc iarna, când precipitaţiile, dominant solide, şi fără alternanţă de ninsori cu topiri de zăpezi, nu permit o scurgere intensă de suprafaţă.
Debitul bogat şi constant, în bună parte, ca şi panta mare a profilelor longitudinale sunt caracteristici care determină potenţialul hidroenergetic ridicat al râurilor carpatice. În plus, necesităţile de apă pentru alimentarea localităţilor, a unităţilor economice şi pentru irigaţii, paralel cu nevoia regularizării nivelului râurilor, dau acumulărilor de apă din marile bazine artificiale montane funcţii economice foarte complexe. Construcţiile de acest gen realizate până acum (Bistriţa, Uz, Argeş, Lotru, Dunăre, Bârzava, Sadu, Someş etc) au o mare importanţă pentru economia naţională, concretizând politica de valorificare superioară a acestor importante bogăţii naturale ale ţării, apele.
Toate aceste condiţii fizico-geografice se răsfrâng direct şi asupra aspectului pe care îl îmbracă vegetaţia în Carpaţi. Se evidenţiază prezenţa în Carpaţii Româneşti a patru etaje vegetale:
Condiţiile fizico-geografice specifice cu climat umed şi în parte rece, cu o vegetaţie de pajişti alpine şi întinse păduri, cu roci dure, în mare parte impermeabile, au oferit condiţii pentru formarea solurilor cu profunzime redusă, dispuse într-o evidentă succesiune altitudinală. Astfel, solurile humico-silicatice de pajişti alpine se găsesc pe cele mai ridicate culmi, ocupând cca 3,5% din suprafaţa Carpaţilor; solurile montane brune acide, podzolice brune şi podzoluri humico-feriiluviale ocupă 24,8% din suprafaţa Carpaţilor şi 8,1% din cea a ţării; soluri montane brun-gălbui şi brune acide pe 48%, cărora în secundar li se adaugă, în funcţie de condiţiile locale şi alte tipuri pe suprafeţe mai reduse şi specifice nu numai pentru Carpaţi (brune şi brun-gălbui de pădure, podzolice argilo-iluviale, rendzine şi terra-rosa, hidromorfe etc.).
Valoarea ridicată a resurselor naturale ale Carpaţilor (păşuni, lemn, resurse minerale, ape, materiale de construcţie etc.) ca şi prezenţa numeroaselor depresiuni, a văilor largi sau a plaiurilor etajate, au permis o populare străveche a lor. În anii socialismului, aşezările omeneşti de aici au fost electrificate, modernizate, dotate cu construcţii culturale şi scoase din izolarea lor prin amenajarea de căi de transport moderne.
Deosebirile genetice şi fizico-geografice ale Carpaţilor Româneşti determină divizarea lor în trei mari unităţi geografice: Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Occidentali.
pământului românesc. Ca unitate structurală mai veche, consolidată de timpuriu, Carpaţii au jucat un rol important în formarea unităţilor înconjurătoare, atât ca sursă a sedimentelor acumulate în ariile depresionare din jur, cât şi ca pivot rigid, având consecinţe evidente în dirijarea evoluţiei geologice şi în formarea reliefului mai tânăr. Totodată, ei reprezintă un bogat castel de ape, din care râurile se îndreaptă către Tisa, Dunăre şi Prut.
Prin poziţie, desfăşurare şi altitudine, Carpaţii produc modificări în dispunerea normală a zonelor geografice latitudinale şi determină etajarea condiţiilor biopedoclimatice din care rezultă structura variată a fondului funciar din ţara noastră. În această privinţă, Carpaţii pot fi consideraţi, pe drept cuvânt, ca element polarizator al peisajului geografic, situând România într-o zonă de interferenţă a factorilor fizico-geografici din centrul, estul şi sud-estul Europei.
Carpaţii Româneşti ocupă o suprafaţă de 66303 km2, ceea ce reprezintă 27,8% din suprafaţa ţării. Lanţul carpatic se desfăşoară pe o lungime de peste 910 de km, între Valea Tisei, Defileul Dunării (Sviniţa) şi Valea Someşului.
În lungul lor, Carpaţii au lăţimi variabile: 80 de km între Oraviţa şi Drobeta-Turnu Severin, 70 de km între Novaci şi Petreşti (Sebeş), 40 de km în sectorul Munţilor Făgăraş, 110 de km în regiunea curburii şi între Prundu Bârgăului şi Gura Humorului. Adăugăm la acestea lăţimea Munţilor Apuseni de 140 de km între localităţile Miniş şi Alba Iulia şi 110 de km pe aliniamentul Oradea-Turda. De remarcat că lăţimea cea mai mică a lanţului carpatic se situează în regiunea celor mai mari înălţimi-peste 2500 de metri, în Munţii Făgăraş-în timp ce lăţimile maxime corespund Munţilor cu altitudini ce rareori depăşesc 1500-1700 de metri.
Carpaţii se desfăşoară pe teritoriul României sub forma unui lanţ sinuos, determinat de dispoziţia platformelor rigide din faţa lor şi de scufundarea, la sfârşitul cretacicului, a compartimentului central-Depresiunea Transilvaniei. Ridicaţi în faze orogenetice succesive şi alcătuiţi din formaţiuni geologice eterogene, ei prezintă o structură orografică complexă, cu variaţii regionale. Deşi masivi în ansamblul lor, văile transversale adânci ale unor râuri ca Dunărea, Jiul, Oltul, Mureşul şi Someşul au separat, în cadrul ramurilor carpatice, unităţi muntoase bine individualizate. Depresiunile tectonice şi cele de eroziunea din cuprinsul lor deţin cca 23% din arealul muntos. Acestea, împreună cu văile principale, parţial transversale au constituit vechi vetre de populare a Carpaţilor, iar pasurile de la obârşia acestora aflate la 800-1400 de metri, dar cele mai multe la 1000-1200 de metri altitudine, au înlesnit circulaţia peste munte, din Transilvania către regiunile circumcarpatice şi invers.
Dintre cele trei ramuri principale ale Carpaţilor, recunoscute ca unităţi cu caractere geografice diferite şi cu orientări corespunzătoare direcţiilor de cutare, Carpaţii Orientali ocupă mai mult de jumătate din spaţiul muntos, restul revenind Carpaţilor Meridionali (21%) şi Carpaţilor Occidentali (24%).
La scară planetară, Carpaţii fac parte din categoria munţilor cu altitudine mijlocie şi mică: înălţimea medie generală este de cca 840 de metri, şi aproape 90% din suprafaţa lor se situează sub 1500 de metri înălţime. Altitudinile sunt repartizate neuniform în cadrul celor trei unităţi carpatice. Cele mai mari înălţimi se întâlnesc în Carpaţii Meridionali, unde sunt frecvente înălţimile de peste 2000 de metri, iar 11 vârfuri depăşesc 2500 de metri; printre acestea vârfurile Moldoveanu (2544 metri) şi Negoiu (2535 metri) din masivul Făgăraş constituie punctele cele mai înalte din Carpaţii Româneşti. În Carpaţii Orientali vârfurile oscilează în jur de 1400-1500 de metri, cu toate că pe alocuri tind spre, sau chiar depăşesc, 1800 de metri; numai în Munţii Rodnei şi Căliman acestea trec de 2000 de metri. Altitudinile din Carpaţii Occidentali sunt şi mai reduse, depăşind cu puţin 1400 de metri în Munţii Semenic şi 1800 de metri în Munţii Apuseni.
Din repartizarea inegală a înălţimilor reliefului rezultă diferenţe însemnate în ceea ce priveşte nivelul mediu al altitudinilor: 1136 de metri în Carpaţii Meridionali, 950 de metri în cei Orientali şi numai 654 de în cei Occidentali.
Relieful Carpaţilor Româneşti se caracterizează printr-o fragmentare accentuată (densitate de 0,5-3 kg/km2), datorată în special văilor fluviatile. Energia reliefului cu valoare medie în jur de 600 de metri, atinge în mod local maxime de cca 1000 de metri, mai ales în Carpaţii Meridionali. Înclinările versanţilor sunt diferite, dar predomină cele de 10-300 în proporţie de aproximativ 70%. Pantele abrupte (30-450 ) sunt caracteristice masivelor de calcare şi conglomerate precum şi circurilor şi văilor glaciare; în schimb, cele mai slabe înclinări, de numai câteva grade, se întâlnesc în cuprinsul suprafeţelor de eroziune.
De-a lungul Carpaţilor se disting numeroase noduri orografice din care se desprind culmi secundare. Caracteristice sunt culmile rotunjite, prelungi şi slab ondulate care domină văile adânci, care deseori coboară în trepte, înscriindu-se în nivelele generale de netezire a munţilor, corespunzătoare complexelor sculpturale Râu Şes şi Gornoviţa. În domeniul şisturilor cristaline din Carpaţii Meridionali si Occidentali, interfluviile din regiunea înaltă sunt reprezentate de întinse poduri suspendate, conservate ca resturi ale peneplenei carpatice. Situate la altitudini mari, ele sunt foarte adesea mărginite de circuri glaciare. Creste zimţate ramificate, cu numeroase vârfuri semeţe caracteristice reliefului alpin, se întâlnesc cu precădere în Carpaţii Meridionali, rezultat al eroziunii glaciare şi periglaciare, ca şi în unii munţi alcătuiţi din calcare masive.
Caracterele menţionate relevă complexitatea morfologică a Carpaţilor, ca segment al sistemului alpino-carpato-himalayan, în condiţiile generate de deplasarea plăcilor euroasiatice şi africane, precum şi a microplăcilor Mării Negre, moesice, transilvane şi panonice în strânsă legătură cu evoluţia rifturilor. Literatura de specialitate consemnează principalele elemente ale evoluţiei Carpaţilor. În accepţiunea acesteia, blocurile cristaline din Carpaţii Orientali şi Meridionali sunt considerate microplăci carpatice fragmentate, consecinţa deplasării plăcii euroasiatice către sud-sud-vest şi a celei africane în sens invers. Ca urmare, geosinclinalul carpato-balcanic s-a restrâns, iar microplaca moesică, opunând rezistenţă celor carpatice, segmentate în continuare, a produs curbarea Carpaţilor în regiunile Vrancei şi a Porţilor de Fier. Ca procese dinamice, caracteristice sunt dezvoltarea unor pânze de şariaj, apariţia unui nou aliniament de blocuri în zona Culoarului Bârgăului, formarea masivului Munţilor Apuseni, cutarea şi deversarea către est a flişului cretacic şi flişului paleogen, subducţia plăcii est-europene şi formarea lanţului vulcanic din Carpaţii Orientali, dinamica plăcilor din zona de curbură a Carpaţilor pusă în evidenţă de anomaliile gravimetrice din Vrancea şi de formarea Depresiunii Braşovului etc.
Configuraţia actuală a Carpaţilor, extensiunea şi structura lor geologică se datorează unei îndelungate evoluţii. În orogenezele precretacice s-au format şisturile cristaline prin metamorfozarea unor sedimente vechi şi s-au pus în loc masivele granitoide care le străpung.
Istoria Carpaţilor începe de fapt cu orogeneza alpină desfăşurată în mai multe faze.
Cutările din faza austrică (apţian) şi laramică (sfârşitul senonianului) au dus pentru prima oară la conturarea Carpaţilor, prin formarea unor pânze de şariaj (pânza getică în Carpaţii Meridionali, pânzele de Biharia şi de Codru în Munţii Apuseni şi cutele-solzi din Carpaţii Orientali), concomitent cu scufundarea depresiunilor transilvană şi panonică, cu cutarea flişului cretacic şi cu alipirea lui la blocurile cristalino-mezozoice. Şirul unitar de munţi a fost nivelat în paleogen, când s-a format peneplena carpatică – respectiv nivelele| Cele mai ok referate! www.referateok.ro |