Baltagul - rezumat, caracterizari, aprecieri Categoria: Referat Romana
Descriere: Oier. Sotul Vitoriei Lipan, ucis de cei doi tovarasi ai sai: Bogza si
Cutui, pentru a pune stapanire pe cele trei sute de ori ale sale. Cioban
„foarte priceput in mestesugul oieritului” si foarte avut. In podul
casei sale din Magura, dupa moartea lui se aflau: saizeci de piei de
oaie, o suta de miel, saizeci de burdufuri cu branza si nouazeci de
papusi cu branza afumata... |
|
||
|
|
|||
|
1 Referinte Caracterizarea lui Nechifor Lipan Oier. Sotul Vitoriei Lipan, ucis de cei doi tovarasi ai sai: Bogza si Cutui, pentru a pune stapanire pe cele trei sute de ori ale sale. Cioban „foarte priceput in mestesugul oieritului” si foarte avut. In podul casei sale din Magura, dupa moartea lui se aflau: saizeci de piei de oaie, o suta de miel, saizeci de burdufuri cu branza si nouazeci de papusi cu branza afumata. Numele lui adevarat era Gheorghita, dar la patru ani imbolnavindu-se si slabind foarte mult, i s-au facut „sfintele masle” i s-a schimbat numele „ca sa nu-l mai cunoasca bolile si moartea”, in Nechifor. A ajuns un barbat falnic, „indesat si spatos” cu mustata neagra si ochii cu sprancene aplecate; „om vrednic si fudul” care „nu se uita la parale numai sa aiba el toate dupa gustul lui” cum era cunoscut de crasmarii din muntii prin care trecea. Vitoria stie ca era „om cu hartag la chef”, „cu mare curaj” si ca „nu-i putea sta nimeni impotriva”. Purta mereu la el un baltag. „De hoti nu se temea, avea stapanire asupra lor”. Odata, isi aminteste Vitoria au fost atacati de niste hoti, dar oierul „si-a lepadat din cap caciula, si-a scuturat pletele, si a inhatat baltagul.” Atat le-a zis: „Mai slabanogilor, eu pe voi va palesc in numele tatalui si va pravalesc cu piciorul in rapa.” Hotii s-au facut nevazuti. Trebuie sa fi fost omorat prin viclenie, „de prieteni” gandeste Vitoria Lipan. Avea si obiceiul „sa-si abata calul in preajama muierilor si sa poposeasca langa ele.” Vitoria, care aflase acest lucru de la ciobanii varstnici „care erau oameni cuminti si impacati cu Dumnezeu”, il intampina mereu zburlita, iar Nechifor o domolea cu o „bataie” si-o „bataie ca aceea” ori „o mama de bataie”. Plecand de la Dorna de unde a cumparat cele trei sute de oi, a fost omorat de cei doi tovarasi care il insoteau pentru a-i lua turma. A fost omorat intre satele Sabasa si Suha si aruncat intr-o rapa cu cal cu tot. Personajul secundar traieste doar din amintirile Vitoriei Lipan si din reconstituirea evenimentelor facuta de aceasta. Caracterizarea Vitoriei Lipan Vitoria Lipan este personajul principal al romanului „Baltagul” de Mihail Sadoveanu. Ea este o femeie simpla de la tara, nestiutoare de carte dar cu frica de Dumnezeu si dotata cu destula intelepciune, abilitate si spirit de observatie, reusind sa se descurce in situatii dificile si reusind pana la urma sa descurce itele incurcate ale acestei crime, dovedindu-se a fi un adevarat detectiv particular. Era o taranca simpla de la poalele Tarcaului, sotie de oier dar nu a oricarui oier, ci a unuia priceput, pe nume Nechifor Lipan. Avea o infatisare placuta, era inalta cu ochi caprui si par castaniu si isi iubea sotul, copii si gospodaria de la poalele muntelui. Ar fi visat sa se mute in locuri cu conditii de trai mai blande dar ca si bradul sau ca orice muntean, ea isi are originea la poalele muntelui si viata cu toate ca era aspra, era totusi placuta pana in momentul intrigii: disparitia sotului ei. Obisnuita cu lipsa lui, cand in vara la munte la stana, cand iarna la ses, ramanea adesea singura, invartind fusul sau suveica, avand grija de gospodarie si de copii dar acum cu toate ca facea aceleasi treburi ale casei, gandul ei zbura la sotul care, plecat la Dorna sa cumpere oi, nu s-a mai intors. S-a gandit mult timp ca-l ademenise o alta femeie ca si alta data sotul ei totusi s-ar fi intors chemat de dragostea ei. Dupa mult timp, convinsa de multitudinea de semne primite, s-a gandit c-a ramas vaduva si ca sotul ei doar mort poate fi de nu se mai intoarce acasa la cei dragi si la gospodaria lor de la poalele muntelui. Ca o buna crestina tine post, se roaga si se sfatuieste cu parintele Daniil care incearca prin toate metodele sa o convinga ca gandeste gresit si ca probabil in cateva zile sotul ei se va intoarce. Se duce la Manastirea Bistrita unde isi lasa fiica Minodora in siguranta si se roaga Sfantei Ana ca sa-si gaseasca linistea, alinarea si pe sotul ei, viu sau mort, cum il va gasi. Dupa ce pleaca de la manastire, trece pe acasa pentru a randui totul si lasand casa cu toata treburile facute. Avand curaj si vointa sa-si gaseasca sotul, pleaca impreuna cu fiul ei Gheorghita pe urmele lui Nechifor Lipan. Ea vinde branza si pieile ramase in urma sotului pentru banii necesari acestui lung si greu drum. Muntenca darja si curajoasa pleaca la drum pe timp de iarna in cautarea omului drag. Strabate aceleasi carari si drumuri de munte pe care Nechifor le strabatuse cu cateva luni in urma.Rabdatoare la greu dar cu mintea limpede urmeaza calea sotului popsind din han in han si din crasma in crasma strangand mereu vesti despre el. Avand o limba ascutita si fiind destul de abila stie cim sa intrebe si sa descopere oamenii in ceea ce priveste cautarile ei. Fiind femeie desteapta nu expune lumii punga cu bani pentru a nu fii urmarita si jefuita de catre oamenii rai. Pe unde trecea, dadea dovada de ingeniozitate spunand ca merge la Dorna pentru a strange bani de la niste datornici. Umbland mereu cu rabdare ajunge si la Dorna, locul unde a fost incheiata afacerea cu cele trei sute de oi. La Vatra Dornei afla ca Nechifor a dat o suta de oi la doi gospodari care-l rugasera pentru ca ei nu mai gaseau iar apoi au plecat toti trei spre Neagra. Afland de la Iorgu Vasiliu ca la hanul lui nu au mau ajuns decat doi oieri pentru Vitoria Lipan nu mai exista nici o indoiala in ceea ce priveste decesul sotului ei si foarte mahnita si suparata pleaca alaturi de Gheorghita spre locul unde disparuse Nechifor, si anume intre cele doua sate, Sabasa si Suha. In final Vitoria il gaseste mort implinind ritualul mortii si isi reia preocuparile gospodaresti, caci datoria fata de mort si-o facuse. La masa cu Calistrat Bogza da dovada de rabdare si de ingeniozitate, neacuzandu-l pe Bogza de nimic ci lasandu-l pe acesta sa se incrimineze singur. In ceasul mortii criminalului Vitoria da dovada de om cu suflet bun, nepurtandu-i pica desi acesta ii rapise sotul cel drag. Vitoria Lipan este un Hamlet feminin, care banuieste cu metoda, cerceteaza cu disimulatie, pune la cale reprezentatiuni tradatoare si cand dovada s-a facut da drumul razbunarii. Drumul Vitoriei Lipan La noua martie se impartaseste preotului din sat: „se curatise de orice ganduri, dorinte si doruri in afara de scopu-i neclintit.” Mai sta pana se implinesc cele douasprezece vineri de post negru si pe zece martie, dupa ce i-a lasat lui Mitrea grija gospodariei, pleaca cu Gheorghita cu sania si doi cai in cautarea lui Nechifor Lipan. Pana la Calugareni este insotita de negustorul David care-i platise 38.000 lei pentru niste branza si cojoace. Intaiul popas il face la Bicaz, la hanul lui Donea apoi la Calugareni la casa lui David, a carui „balabusta” spune „intr-o limba straina’ ca Nechifor a trecuta asta-toamna pe la ei si ca a plecat noaptea la drum cum ii era obiceiul, ca un om neinfricat. La plecare ia masuri de precautie: schimba banii „ca sa nu se simta ce are la ea”. Ajung pe un viscol la Farcasa, unde gazduiesc la Mos Pricop, fierarul, isi potcovesc cei doi cai si afla ca si Nechifor si-a potcovit calul aici, deci sunt pe drumul cel bun. Trec pe la Borca, intalnind un botez apoi pe la Cruci intalnesc o nunta => doua din cele trei date importante si nelipsite din viata omului si totodata elemente traditionale. Preotul de la borca le vorbeste de „rai” car pandesc la drumul mare. Convingerea mortii lui Nechifor se intareste. Ajung la vatra Dornei, moment foarte important caci ea afla ca a cumparat trei sute de oi de la doi ciobanasi si ca dupa aldamas pornesc toti trei spre Neagra. Ea afla ca nechifor a disparut undeva intre satele Sabasa si Suha deoarece la Sabasa erai trei oieri iar la Suha au mai ajuns doar doi. In deznodamantul romanului ne este povestita masa la care au luat parte si tovarasii lui Nechifor, criminalii. Vitoria este calma dar prin toate lucrurile care le face, il face pe Bogza sa creada ca il incrimineaza. Acesta ne mai suportand presiunea se da singur de gol si asa Vitoria Lipan a facut dreptate sotului ei iar Bogza a murit muscat de caine. Alte Comentarii Baltagul porneste de la mitul existentei pastorale, transpus din balada „Miorita” insa Mihail Sadoveanu creeaza un cadru autentic, specific modului de viata al pastorilor din Tarcau. Legatura cu mitul mioritic se mentine doar la nivel metaforic, prin aceea ca prozatorul face aici un portret generic al romanului de la munte insistand subtil pe caracterul solar, relevat in „Miorita”. Chiar la inceputul romanului stra o poveste despre destinul oierului roman, caruia pentru ca a intarziat la intalnirea cu Dumnezeu, i-a fost data o viata grea, dar in compensatii, o inima usoara. Tot aici, Sadoveanu defineste spatul mioritic, constituit din locuri stramte si carari, ceea ce aminteste de teoria lui Blaga: spiritul românului se traduce prin solidaritatea cu plaiul, chiar si atunci cand spatiul existential este unul de baragane sau facut din carari de munte. Existenta transhumantica s-a rasfrant asupra modului de gandire, astfel ca sufletul românului este „calator sub zodii dulci-amare” penduleaza intre peisajul de munte si cel de campie este un „suflet care-si simte drumul urcand si coborand ca sub indemnul si-n ritmul unei eterne si cosmice doine de care se (spune) pare ca asculta orice mers.” Rezumatul romanului M. Sadoveanu ne-a ales o operă vastă cu o tematică diversă: viaţa celor mulţi şi necăjiţi. Apărut în 1930, romanul Baltagul redă monografia satului moldovenesc la începutul secolului XX. Acest roman preia nucleul epic al baladei Mioriţa, pe care-l transformă într-o naraţiune densă, cu 16 capitole, având în centrul ei tema căutării şi a cunoaşterii adevărului. I capitol Romanul debutează cu o povestire parabolică. Acţiunea e localizată în Moldova, M-ţii Tarcăului, satul Măgura; în care locuieşta Vitoria Lipan. Nechifor Lipan, soţul Vitoriei plecase, toamna, la Dorna să cumpere nişte oi şi nu revenise la timp. Fiul său, Gheorghiţă, era plecat cu turmele la apa Jijiei ,,iar acasă rămăseseră Vitoria şi Minodora, fiica acesteia, care avea o relaţie de dragoste cu fiul dascălului din sat. În somn femeia are un semn rău despre soarta soţului: îl vede “călare, cu spatele întors cătra ea, trcând spre asfinţit o revărsare de ape”. Al II-lea capitol Se produce un alt semn: cocoşul cântă pe prispa casei întors în afară, un semn de plecare, spuse Vitoria. Mama îşi anunţă fiica de intenţia de a o căsători cu “un romîn aşezat cu casă nouă şi cu oi în munte”. Al III-lea capitol Vitoria se adresează părintelui Daniil pentru sfat, iar preotul o îndeamnă să aştepte, căci el crede că soţul ei întârzie dintr-o pricină oarecare. La aceasta, femeia spune că Nechifor “poate zăbovi o zi ori două, cu lăutari şi cu petrecere, ca un bărbat ce se află; însă după aceea vine la salaşul lui”. Al IV-lea capitol Soţia încearcă să afle ceva despre cel dispărut cu ajutorul babei Maranda, vrăjitoarea satului. Bătrâna îi ghiceştte în cărţi: “una cu ochi verzi şi cu sprâncene îmbinate” îl reţine lângă ea pe bărbat, dar Vitoria nu prea crede. Al V-lea capitol Vitoria nu ascultă vorbele răutăcioase ale bătrânelor din sat, şi este hotărâtă să-l caute pe dispărut oriunde ar fi el. Ea îşi plănuieşte cu de-amănuntul plecarea, îşi pregăteşte sufletul, ţinând post şi rugându-se. De asemenea îşi pregăteşte casa şi îşi gândeşte drumul pe care îl va urma. După bobotează primul drum îl face la mănăstirea Bistriţa pentru ca Sf. Ana să-i lumineze mintea şi să-i arate calea pe care s-o urmeze. Arhimandritul o păvăţuieşte să meargă la Piatra şi să se adreseze stăpânirii pământeşti. “Sfânta Ana are să puie cuvânt la scaunul Împărăţiei cele mari.(…) Du-te la poliţai şi la prefect şi spune-le întâmplarea, ca să facă cercetări." Al VI-lea capitol Vitoria şi Gheorghiţă au plecat de dimineaţă la Piatra unde au oprit la un han pe care îl cunoşteau; acolo au întrebat de prefect. Munteanca i-a povestit prefectului că soţul ei plecase să cumpere nişte oi de la Dorna şi nu s-a mai întors deşi trecuseră saptezeci şi trei de zile. Prefectul o asigură că o să cerceteze şi că trebuie să scrie o plângere (o jalbă). Acasă femeia se rugă de părintele Daniil să-i facă jalba, iar în jalbă îl rugă să scrie de toate necazurile ei. Ea plănuise să plece la Dorna cu fiul ei, pe Minodora să o ducă la mănăstirea Varaticului unde e o soră de-a mamei călugăriţă, iar casa o va lăsa pe mâna părintelui Daniil. La 27 februarie o duse pe fată la mănăstire iar pe drum îi spuse: “- Fată, a vorbit ea fără supărare; tu să nu fii proastă şi să nu te boceşti pe tine. Astăzi e o sfântă luni şi începem împlinirea hotărârii.” Al VII-lea capitol În 9 martie într-o zi de iarnă cu soare părintele Daniil a făcut o slujbă importantă. Vitoria şi Gheorghiţă au dus la biserică multe daruri. După ce munteanca ajunse acasă nici nu apucă să-i dea de mâncare băiatului căci deja la poartă erau preotul Milieş, domnul Iordan, negustorul şi muşterul lui Nechifor, domnul David. Deoarece stateau mai prost cu banii, Lipanii au trebuit să vânda nişte marfă; cel care o cumpăra era negustorul. În acea seară dădu-se o dihanie la vite dar d-l Mitrea rezolvă problema. În dimineaţa următoare pregătiră cai şi baltagul făcut de fierarul satului şi blagoslovit de preot. “Gheoghiţă purtă aninat în lanţ,(…),baltagul. Vitoria potrivise şi legase puşca cea scurtă dinapoia tarniţei.” Al VIII-lea capitol Gheoghiţă, Vitoria şi negustorul David plănuiau drumul până Vatra Dornei. În drumul lor făcură un popas pe malul Bistriţei lângă o topliţă; de acolo au pornit de-a lungul Bistriţei până ce i-a prins noaptea lângă un han la Donea. Acolo munteanca se preface că-l caută pe Lipan pentru nişte bani şi află că acesta nu a mai fost văzut pe-acolo din toamnă. Cei trei au pornit iar la drumeţie, următorul popas fiind casa lui David la Călugăreni lângă Piatra Teiului. În acea seară Vitoria a început să depene amintiri cu Lipan. În dimineaţa următoare merseră până la Farcaşa unde se opriră din nou.“Vitoria îl judeca pe Lipan. Avea ea să-i spuie multe;(…)şi I le spunea din lăuntru, cu bănuieli şi suferinţe vechi.” Al IX-lea capitol În Farcaşa îi găzduieşte un fierar, moş Pricop, de la care Vitoria află că soţul ei oprise acolo, pentru potcovirea calului său, în drum spre Dorna. Al X-lea capitol Pe drum, la Borca, Vitoria şi Gheorghiţă întâlnesc un botez la care au fost nevoiţi să participe; ceva mai departe, pe gheaţa de pe apa Bistriţei, îi opreşte un alai de nuntaşi, care “au întins plosca şi au ridicat pistoalele.Ori beau (…) ori îi omoară acolo pe loc”; iar ei se conformează. Ajunşi la Vatra Dornei află de la un slujbaş că în noiembrie Nechifor cumpărase trei sute de oi; din acestea vânduse o sută de oi altor doi gospodari, împreună cu care plecase mai departe. Al XI-lea capitol Vitoria Lipan află de la un crâşmar că soţul poposise acolo împreună cu doi ciobani. Vitoria indicând semnalmentele soţului ei, mai ales căciula brumărie pe care el o purta, merge din cârciumă în cârciumă. Mama şi fiul fac din nou un popas, după ce trec de satul Sabasa peste muntele Stânişoara, în satul Suha, unde crâşmarul, d-l Iorgu Vasiliu, îşi aduce aminte de trecerea turmei de trei sute de oi, dar însoţită fiind numai de doi stăpâni, fapt confirmat şi de soţia lui; pe unul dintre oieri îl chema Calistrat Bogza. Pentru femeia oierului dispărut începe să “se facă lumină. La Sabasa, fuseseră trei. Dincoace,(…), Nechifor Lipan nu mai era.”. Al XII-lea capitol Soţia d-lui Vasiliui îi spuse Vitoriei că pe celălalt îl cheamă Ilie Cuţui şi ambii sunt locuitori ai satului Doi Meri. Vitoria discută cu cei doi ciobani, ei spunând că i-au plătit lui Nechifor oile la Crucea Talienilor. Reveniţi în Sabasa, Vitoria şi fiul ei opresc la cârciuma d-lui Toma după care îl recunoaşte pe Lupu, câinele soţului, într-o gospodărie. Al XIII-lea capitol Gospodarul care-l ţinuse pe Lupu i-a căutat stăpînul înainte de a-l lua. După ce plăteşte o recompensă, ea îl ia cu sine. Era deja primăvară şi Vitoria împreună cu câinele, care o însoţea, asemeni fiului, işi conducea stăpînii intr-o prăpastie. Nechifor “era acolo, însă impuţinat de dinţii fiarelor”. Iar craniul uman purta urmă de baltag. Al XIV-lea capitol Privind resturile pământeşti ale tatălui, Gheorghiţă “plîngea ca un copil mic”, dar mama lui era fermă şi se duse in sat după ajutoare. A treia zi soseşte subprefectul Anastase Balmez care constată moartea violentă a lui Lipan, care îi sugerează să întrebe ciobanii ce i-au ajutat pe Bogza şi Cuţui să ducă oile de la Dorna dacă ştiu de vânzarea de oi. Al XV-lea capitol În timpul interogatoriului la care-i supune, în Suha, pe Bogza şi Cuţui, subprefectul primşte răspunsurile date Vitoriei în timpul discuţiei cu ei de la primărie. Femeia invită pe subprefect şi pe cei doi ciobani la înmormântare. Rămăşiţele pământeşti ale lui Lipan sunt îngropate în cimitirul din Suha. “Eu, (…), am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu şi-am fost mulţămită şi înflorită cu dânsul. Iar de-acum îmi mai rămîn puţine zile, cu nor.”. 1 Al XVI-lea capitol Are loc praznicul de după înmormântare, la casa d-lui Toma. Vitoria îi cere lui Bogza să-i dea baltagul său lui Gheorghiţă pentru ca flăcăul să-l admire. Apoi spune cum a fost ucis bărbatul ei: urca muntele Stânişoara impreună cu doi tovarăşi din care unul l-a lovit cu baltagul în cap pe la spate şi l-a impins în vale cu cal cu tot. Calistrat Bogza se infurie, căci se simţea învinuit (“- Destul! răcni omul, destul!”), iar Gheorghiţă îl loveşte cu baltagul în frunte şi dă drumul câinelui, ce-l muşcă de gât. Simţind că va muri, ciobanul recunoaşte crima sa şi a lui Ilie Cuţui. Vitoria îi spune fiului că va plăti tot ce trebuie pentru a recupera turma furată, de asemenea o vor lua pe Minodora de la mănăstire; dar mama tot nu este de acord cu relaţia ei cu feciorul dascălului. Aprecieri critice „Baltagul este, prin repeziciune şi desăvârşit echilibru al expresiei, una din cele mai bune scrieri ale lui M. Sadoveanu. Mulţi preţuiesc această scurtă naraţiune ca roman, vorbind de creaţia scriitorului, de posibilitatea psihologică a eroilor. În fond, nimic din toate acestea, Vitoria, eroina principală, nu e o individualitate, ci un exponent al speţei. Scrierea nu poate produce emoţii estetice veritabile, decât acelui care o reduce la noţiunea unei civilizaţii arhaice. Acum suntem în Dacia, în teritoriul muntenesc al oierilor, ca punct de plecare. Intriga romanului e antropologică. În virtutea transhumanţei, păstori, turme, câini migrează în cursul anului, calendaristic, în căutare de păşune şi adăpost, întorcându-se la munte la date întru veşnicie fixe. Cazul din Baltagul e, în punctul de plecare, acela din Mioriţa. Un cioban a fost ucis de alţi păstori spre a fi prădat de turme. Scriitorul a depăşit însă cu mult această temă, mai mult lirică, construind un epic suprapus. Nechifor Lipan nu se întoarce într-o toamnă acasă şi nevasta lui, Vitoria, cade la negre prepusuri. După o criză de îndoială, Vitoria capătă încredinţarea că bărbatul a fost ucis. Durerea se descarcă în certitudine şi dă naştere hotărârii pioase de a găsi trupul bărbatului şi a-l îngropa creştineşte. Într-o societate de tip arhaic, rezolvarea zbuciumului în rit e foarte normală şi îndârjirea femeii de a-şi îndeplini ultimele îndatoriri de afecţiune faţă de soţ e mişcătoare. Tragedia greacă ne-a obişnuit cu înmormântări pioase. Scriitorul complică această situaţie cosmică. În căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit de vendetta, şi aplicaţie de detectiv. O adevărată nuvelă poliţienească, în stil ţărănesc, bineînţeles, cu o artă remarcabilă. Vitoria dovedeşte o luciditate excesivă. [...] Prin urmare, Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la cale reprezentaţiuni trădătoare şi, când dovada s-a făcut, dă drum răzbunării. Cazul lui Hamlet feminin îl mai avem în literatura română: e Năpasta lui Caragiale. [...] Luat în totalitate, M. Sadoveanu e un mare povestitor, cu o capacitate de a vorbi autentic enormă, asemănător lui Creangă şi lui Caragiale, mai inventiv decât cel dintâi, mai poet decât cel de al doilea, deşi fără echilibrul artistic al lui Caragiale. Prin gura sa vorbeşte un singur om, simbolizând o societate arhaică, dar, spre deosebire de Eminescu, societatea aceasta este analizată în toate instituţiile ei. opera scriitorului e o arhivă a unui popor primitiv ireal: dragoste, moarte, viaţă agrară, viaţă pastorală, război şi asceză, totul e reprezentat. Cu o inteligenţă de mare creator, scriitorul a fugit de document, ridicându-se la o idee generală. Dacă Sadoveanu n-a creat oameni, a creat însă un popor de o barbarie absolută, pus într-un decor sublim şi aspru, măreţ fabulos, dotat cu instituţii geto-scitice, formulate pe cale imaginativă. Ca şi Chateaubriand, Sadoveanu creează întâi un Univers pentru a-şi aşeza făpturile sale, care nu sunt însă mişcate ca la romanticul francez de melancolii stilizate, ci de porniri instinctive, tăcute şi rituale.” G. CĂLINESCU, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundaţia pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1941. „Cu Baltagul, d-l Mihail Sadoveanu se aşează mai puţin în inima literaturii româneşti, unde l-au aşezat cele peste 50 de volume, ca tot atâtea aspecte ale lumii căreia el, povestitorul, i-a dat viaţă, cât în inima propriei sale literaturi. Baltagul se menţine în zona aceea superioară de mister şi de poezie, începută cu Hanu Ancuţei şi continuată în bună parte de Zodia Cancerului. [...] El constituie, sub raportul invenţiei, reconstituirea acelei crime păstoreşti despre care vorbeşte balada Mioriţei, şi meritul lui stă mai puţin în fabulaţia ingenioasă, desigur, a acestor întâmplări, cât în rezonanţa lor în mijlocul pădurii sălbatice şi în măiestria cu care îşi poartă de-a lungul drumurilor din munte eroina, aprigă, voluntară, dar şi iluminată, pe Vitoria, văduva ortomanului păstor Nechifor Lipan. Dramă omenească, povestea din Baltagul poartă totuşi un pronunţat accent de mare baladă, romanţată, de mister cosmic, aici rezolvându-se epic, după cum în Hanu Ancuţei se rezolvă feeric. A fi păstrat acestei povestiri, germinată în glastra de cleştar a Mioriţei, toată puritatea de timbru a baladei şi tot conturul ei astral – iată în ce stă întâiul dintre merite şi cel mai preţios al Baltagului. Vin după acestea toate celelalte însuşiri fruntaşe – poezie a naturii, cunoaştere a mediului rural, umor discret – , pe care d-l Mihail Sadoveanu le experimentase şi până acum, dar care în Baltagul se altoiesc pe tulpina unitară a eposului morţii şi ritualelor ei. Pentru că Baltagul rămâne, în ultimă analiză, romanul unui suflet de munteancă, văduva Vitoria Lipan” ... PERPESSICIUS, Menţiuni critice, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 308-309. „Darul povestirii şi sentimentului naturii sunt două trăsături esenţiale ale stilului lui Mihail Sadoveanu. Nu toţi scriitorii au darul povestirii. Sunt scriitori de mare adâncime care nu ştiu să povestească. Sunt alţii care în istoria literară nu ocupă un loc de frunte şi care totuşi sunt povestitori minunaţi. [...] Neculce şi Creangă sunt povestitorii noştri exemplari. Tradiţia literară românească, atât cât o avea, se întemeiază şi se construieşte mereu pe acest dar care, astăzi, se manifestă cu un incomparabil belşug în opera lui Mihail Sadoveanu.” AL. PHILIPPIDE, Despre stitul lui Mihail Sadoveanu, în omagiul lui Mihail Sadoveanu, E.S.P.L.A.,Bucureşti, 1956, p.54. „Definiţia unei naţiuni se face prin scriitorii ei. Aceştia plămădesc cu încetul conştiinţa socială. Mai mult ca oricare scriitor, Mihail Sadoveanu ne-a arătat ceea ce e românesc. Dacă o conştiinţă scrupuloasă, nemulţumită cu indicaţiile instinctului de solidaritate oarbă, s-ar fi întrebat, înainte de scriitorul Sadoveanu, după ce caractere clare se poate recunoaşte specificul nostru, ar fi rămas încurcată. O simţeam cu toţii confuz: n-o putea spune nimeni. M. Sadoveanu ne-a demonstrat realitatea fenomenului românesc. L-a urmat evolutiv cu răbdare în toate momentele afirmaţiei sale. Opera d-sale reprezintă, etapă cu etapă, formaţia progresistă a sufletului nostru, progresul genetiv al psihicului românesc.” MIHAIL RALEA, Scrieri din trecut. În literatură, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1957. „Depăşind faza care evocă dureri înăbuşite, creatorul Baltagului zugrăveşte de astă dată oameni hotărâţi, de o mare demnitate etică. Nu numai Vitoria şi soţul ei, ci mai toţi locuitorii munţilor au trăsături impunătoare. Caracterizarea generală a muntenilor (la începutul capitolului X), în continuarea lui Rosso şi Alecsandri, sugerează tăria, dârzenia, mândria. Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi minunate de mirare: iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţă ca şi-n ierni cumplite [...] mai cu seamă stau ei în faţa soarelui cu o inimă ca din el ruptă. [...] Interesul operei, scria C. Călinescu, stă în studiul civilizaţiei pastorale, întemeiată pe ritmuri largi, după revoluţia aştrilor. Urmărind descifrarea unei psihologii, accentul cade nu atât pe acţiune, cât pe resorturile interne: simbolurile din Mioriţa apar într-o lumină nouă. Acolo, sub alegoria nunţii, se vorbea de moartea ciobanului moldovean, cu argumente privind seninătatea care ar caracteriza sfârşitul păstorilor. În Baltagul interpretarea e realistă, oamenii luptă, iar după ce cad, urmaşii nu au linişte până ce nu restabilesc dreptatea. Vitoria Lipan face parte din categoria oamenilor tari. Sentimentul ei de datorie morală şi mai ales voinţa neclintită concordă cu trăsăturile altei eroine tragice – Anca, din Năpasta lui Caragiale. Credinţa conjugală şi perseverenţa în urmărirea ucigaşilor au îndreptăţit comparaţia cu Krimhilda din Cântecul Nibelungilor. [...] Vorbirea lentă, cu ocoluri, urmează exemple folclorice. Atrăgător, fecioraşul Vitoriei are acelaşi glas de dulceaţă ca tatăl lui. Un jălbar impresionează cu scrisul lui împodobit: Are acest jalbar o întorsătură de condei cum nu se mai află. Turmele lui Lipan coboară la iernatic, la locurile pe care le are năimite dinainte. În Baltagul arta scriitorului a atins unul din piscurile cele mai înalte.” CONSTANTIN CIOPRAGA, Mihail Sadoveanu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1966, p. 69. „Impresia de monografie exactă şi completă – caracteristică dealtfel prozei sadoveniene – e puternică de la prima lectură, cititorul are senzaţia unei epuizări totale a realului: toate amănuntele sunt la locul lor, obiectele au o funcţie precisă; dealtfel romanul [Baltagul] poartă nu numele unui erou sau al unui sentiment, ci al unui obiect; dar când te familiarizezi cu textul, observi că descrierea obiectivă e minimală – Sadoveanu nu a căzut niciodată în păcatul de moarte al realismului critic, care este descriptivismul, prin care lumea obiectată primeşte o imensă greutate, un fel de funcţie autonomă fantomatică –, se reduce la datele esenţiale. Desigur, se manifestă aici clasicismul substanţial al lui Sadoveanu (clasicism, reîmprospătat, prin contactul cu realismul secolului XIX, îndeosebi Flaubert, Tolstoi, Turgheniev) cu forţa lui selectivă şi arta simplităţii, desigur, excepţionala sa atenţie senzorială; pentru a justifica însă impresia de complet e nevoie să mai reţinem ceva: ritmicitatea; vreau să spun că lumea sadoveniană e ordonată şi coordonată, totul revine după lege acum şi mereu, un moment se repetă, imemorial, în trecut şi în viitor, se amplifică temporar în cicluri bine ordonate. E, dacă vreţi, o civilizaţie astrală, în care faptele umane sunt reglate, cu mersul stelelor, al soarelui şi al lunii. A surprinde un moment e ca şi cum s-ar surprinde o infinitate de momente echivalente în timp.” PAUL GEORGESCU, Polivalenţa necesară, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 5-61. „G. Călinescu numea Baltagul „o Mioriţă în dimensiuni mari”, relevând astfel (însă nu cel dintâi) una din relaţiile posibile dintre cartea lui Sadoveanu şi alte opere de prestigiu ale literaturii naţionale sau universale. Că istoria Vitoriei Lipan şi a bărbatului ei Nechifor, ucis mişeleşte de cei doi ortaci ai săi, descinde din baladă nu e greu de dovedit. Punctul de plecare al evocării sadoveniene e, neîndoielnic, cunoscuta capodoperă a folclorului nostru poetic. Epigraful ce întovărăşeşte povestirea trimite direct la un anume pasaj din Mioriţa („Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă ş-un câne”); eroina reconstituie împrejurările în care s-a petrecut năprasnica moarte a soţului ei, în spiritul datelor materiale cuprinse în poema populară. Reluând firul epic al acesteia, Baltagul propune însă o altă rezolvare a situaţiei decât aceea subliniată liric în varianta pusă în circulaţie de Vasile Alecsandri: legea morală cere nu acceptarea senină a morţii obligate, ci pedepsirea crimei, iar datina – nu împăcarea mai mult sau mai puţin resemnată cu soarta, ci împlinirea datoriei rituale faţă de cel dispărut. Ideea cardinală ce prezidează cartea e aceea a justiţiei, a biruinţei finale pe care, chiar în condiţiile învăluite măcar o vreme în mister, trebuie să o repurteze forţele binelui asupra acelora ale răului. Sub acest aspect, Baltagul coboară, aşadar, mai degrabă din baladele sociale şi eroice sau din basme decât din motivul mioritic. Aşa cum coboară, în alte contexte, tot din baladă şi din basme, şi atâţia dintre eroii ce populează Fraţii Jderi sau Nicoară Potcoavă.” AUREL MARTIN, Metonimii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 280. „Trebuie să recunoaştem numaidecât că Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai mari poeţi români de după Mihai Eminescu iar opera lui fundamentală, cea mai vie, mai fecundă, mai trainică şi mai actuală, ca sinteză a existenţei româneşti, este o valoare eternă a specificului naţional, o valoare deschisă spre universalitate. [...] Mihail Sadoveanu este un poet fără vârstă, un mag al tinereţii lieraturii. E un vrăjitor în faţa căruia lumea se naşte şi trăieşte, într-o tinereţe veşnică. [...] Mihail Sadoveanu este un poet tot atât de mare ca Mihai Eminescu şi Lucian Blaga. Sadovenianismul înseamnă, poate, înainte de toate, poezie, dar o poezie care-şi crează existenţa, durata, limbajul, inefabilul din memoria lumii arhaice şi vegetale. [...] Literatura sadoveniană este de o actualitate mai mult decât evidentă atât prin poezia care o invadează şi o susţine cât şi prin viaţa personajelor – intensă, durabilă. Actualitatea literaturii sadoveniene mai poate fi intuită şi în modul concret în care se păstrează şi îşi difuzează poezia. Creaţia lui Mihail Sadoveanu trăieşte în realitatea mitului românesc, iar modernitatea ei o vedem în tinereţea poeziei, în capacitatea ei de a vorbi atât sentimentelor, cât şi conştiinţei, într-un limbaj al revelaţiilor.” ZAHARIA SÎNGEORZAN, Mihail Sadoveanu, Teme fundamentale, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 260. „Restituirea valorilor morale ale vechii civilizaţii româneşti este şi tema din Baltagul, mic epos al transhumanţei, dar şi elogiu al recuperării dreptăţii, naraţiune a răzbunării unei crime, a uciderii, ca în Mioriţa, a unui cioban de către tovarăşii lui. Nevasta lui Nechifor Lipan, Vitoria, nu tolerează ca ucigaşii să rămână nepedepsiţi şi mortul neîngropat. Urmând itinerariul bărbatului ei statornic de veacuri, energica femeie ajunge fără greş la ţintă şi împacă destinul, oficiind cuvenitele rânduieli. Deşi timpul acţiunii e aproape de zilele noastre, există tren şi telefon, întâmplările au caracter mitic, conduita Vitoriei opunându-se radical practicilor civilizaţiei de tip filistin, mercantil. [...] În Sadoveanu se confesează sufletul colectiv printr-o povestire aparent liniştită ca apa mării înainte de furtună, cu lungi tăceri pentru contemplarea decorului, lăsând loc liber sugestiei şi încordând aşteptarea auditorului până la inevitabilul deznodământ. Într-o astfel de expoziţie, plăcerea evocării bizuită pe memoria afectivă a faptelor, melancolie sau umor reţinut, stabilesc între autor şi cititor o legătură intimă care depăşeşte cu mult durata lecturii.” AL. PIRU, Istoria literaturii române de la început până azi, Editura Univers, Bucureşti, 1981. |
|||
| Referat oferit de www.ReferateOk.ro | |||
Varianta Printabila 
Free Download Referat PDF
Free Download Referat Word |
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri |  |
