Limitele recunoasterii

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Din aceste considerente Regulamentul prevede dispozitii speciale privind informarea creditorilor si oferirea oportunitatii de a lua parte la procedura (spre ex. art. 40 din Regulament). Pe de alta parte, normele conflictuale si posibilitatea deschiderii unei proceduri secundare ofera suficienta protectie pentru drepturile creditorilor într-un alt stat...

Limitele recunoasterii

1. Procedurile secundare

         Recunoasterea procedurii principale nu împiedica deschiderea unei

proceduri secundare de catre o instanta a unui alt stat, pe teritoriul caruia

debitorul are un sediu (art.16 alin. 2 din Regulament).

         Potrivit art. 17 alin.1 din Regulament, hotarîrea de deschidere a procedurii principale produce, fara îndeplinirea vreunei formalitati suplimentare, în orice lat stat, efectele prevazute de legea statului de deschidere, însa numai daca în acel stat nu este deschisa o procedura secundara. Daca o altfel de procedura este deschisa, segea statului de deschidere va fi cea care va guverba efectele procedurii, iar bunurile situate pe teritoriul acelui stat vor fi administrate în cadrul procedurii secundare.

         Prin urmare deschiderea unei proceduri secundare este o limita a

caracterului universal al efectelor procedurii principale. Cu toate acestea, caractetul universal al procedurii principale ramâne evident în atributiile de coordonare a procedurilor secundare care revin reprezentantului acestei proceduri.

2.  Ordinea publica de drept international privat

         În raport cu prevederile Conventiei de la Bruxelles, Regulamentul

1346/2002 limiteaza aria ipotezelor în care recunoasterea unei proceduri de insolventa deschise în alt stat sau executarea unei hotarâri adoptate în cadrul unei astfel de proceduri sau în legatura directa cu acesta va putea fi refuzata.

         Regulamentul 1346/2002 prevede, in acest sens, in mod expres, în art. 25 ca art. 34 alin. 2 din Conventia de la Bruxelles nu este aplicabil.

         Acest text facea trimitere, dupa cum stim, la art. 27, art. 28 din Conventie (actualmente art. 34 si 35 din Regulamentul nr. 44/2001) care

prevedeau un numar destul de mare de situatii în care se putea pronunta un astfel de refuz. Din acest punct de vedere Regulamentul nr. 1346/2002

contine un numar mult mai restrâns de astfel de cazuri.Astfel,potrivit art. 26

din Regulamentul 1346/2002, recunoasterea unei proceduri de insolventa

deschise în alt stat sau executarea unei hotarîri adoptate în cadrul unei astfel de proceduri sau în legatura directa cu aceasta va putea fi refuzata daca recunoasterea sau executarea ar contraveni în mod manifest ordinii publice de drept international privat, în special principiilor generale ori drepturilor si libertatilor fundamentale prevazute de Constitutie.

         In doctrina Dreptului international privat ordinea publica este definite ca fiind o „clauza generala” care opereaza pentru a exclude producerea anumitor efecte într-un sistem national de drept. Cu toate ca ordiea puiblica este un concept cu continut variabil, în functie de coordonatele de timp si spatiu în care este plasat, ea include, de regula, principiile generale si drepturile si libertatile fundamentale prevazute de Constitutia fiecarui stat, in parte.

         In ceea ce le priveste procedurile de insolventa au pus, in mod continuu aspecte legate de ordinea publica, chiar între statele membre ale U.E., în special sub doua aspecte.-

- in primul rînd, aceste proceduri implica aproape întotdeauna o reducere a drepturilor creditorilor, deci o pierdere suferita de acestia în alt stat.

- in al doilea rînd, influenta si participarea la aceste proceduri în care drepturile creditprilor pot fi diminuate fara consimtamântul lor individual sunt în mod distinct reglementate în dreptul national al

diferitelor state.

         Din aceste considerente Regulamentul prevede dispozitii speciale privind informarea creditorilor si oferirea oportunitatii de a lua parte la procedura (spre ex. art. 40 din Regulament). Pe de alta parte, normele conflictuale si posibilitatea deschiderii unei proceduri secundare ofera suficienta protectie pentru drepturile creditorilor într-un alt stat.

3. Neconcordanta prevederilor Regulementului cu Conventiile

internationale

         Neconcordanta dispozitiilor Regulamentului cu Conventiile

internationale la care fiecare stat este parte poate fi considerata o exceptie, atfel, art. 44 pct.3 din Regulament precizeaza expres ca dispozitiile acestuia nu sunt aplicabile, în orice stat membru, în masura în care exista neconcordanta între acestea si obligatiile în materie de faliment izvorînd dintr-o conventie încheiata anterior intrarii sale în vigoare de acest stat cu unul sau mai multe state terte.

4. Alte cazuri de limitare a recunoasterii a procedurii

         a) Pentru a se evita invocarea „ordinii publice”, Regulamentul (art. 25 alin.3) prevede în mod expres doua reguli si anume :

- instantele nu sunt obligate sa recunoasca sau sa execute hotarârile

care ar avea drept efect limitarea libertatii individuale sau a secretului

corespondentei ceea ce denota existenta unei limite a recunoasterii.

- recunoasterea automata se aplica si în cazul în care debitorul, din

cauza calitatii sale, nu poate fi supus unei proceduri de insolventa în celelalte state, pe cale de consecinta. nici un stat nu va putea invoca „ordinea publica” pentru a refuza recunoasterea sau executarea unei hotarâri pe motiv ca o anumita calitate a debitorului (spre ex., necomerciant) nu permite deschiderea unei proceduri împotriva sa pe teritoriul saualitatea debitorului nu poate fi o limita a recunoasterii.

         b) Regulamentul nu precizeaza daca în sfera notiunii de „ordine publica de drept international privat ” sunt incluse si normele care reglementeaza competenta exclusiva a instantelor judecatoresti ale unui anumit stat. Însa instanta în care este invocata recunoasterea sau punerea în executare a hotarârii de deschidere a procedurii nu va fi îndrituita sa statueze asupra competentei nationale a instantei care a pronuntat aceasta hotarâre, ci doar sa aprecieze daca este vorba despre o instanta competenta în sensul art. 3 din Regulament (care atribuie competenta internationala instantei statului în care debitorul are centrul pricipalelor sale interese sau cel putin un sediu). Prin urmare, consideram ca numai nerespectarea competentei internationale ar putea fi invocata în scopul refuzului recunoasterii unei proceduri, nu si a

celei nationale (dupa cum cum argumenteaza Diana Ungureanu ) cu precizarea carecunoasterea numirii reprezentantului procedurii si a atributiilor sale ar putea fi refuzata daca acesta nu prezinta proba desemnarii sale ,in conformitate cu dispozitiile art. 19 din Regulament.