referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Informatica Educatie Fizica Mecanica Spaniola
Arte Plastice Romana Religie Psihologie
Medicina Matematica Marketing Istorie
Astronomie Germana Geografie Franceza
Fizica Filozofie Engleza Economie
Drept Diverse Chimie Biologie
 

Dinastia Tudorilor

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

Problema politică majoră în momentul înscăunării lui Henric al VII-lea din familia de Lancaster o constituia lichidarea Războiului celor două Roze. Victoria familiei Lancaster la Bosworth (1485) nu scosese definitiv din luptă partida de York. Aceasta a continuat să întreÅ£ină intrigile politice ÅŸi să provoace revolte, unele din ele deosebit de puternice. În două rânduri, în anii 1487 ÅŸi 1491...

Varianta Printabila 


1 Dinastia Tudorilor


Politica internă
    
        Problema politică majoră în momentul înscăunării lui Henric          al VII-lea din familia de Lancaster o constituia lichidarea Războiului celor două Roze. Victoria familiei Lancaster la Bosworth (1485) nu scosese definitiv din luptă partida de York. Aceasta a continuat să întreţină intrigile politice şi să provoace revolte, unele din ele deosebit de puternice. În două rânduri, în anii 1487 şi 1491, Henric al VII-lea a fost ameninţat să-şi piardă coroana. Centrul comploturilor se afla în Burgundia, la curtea ducesei Margareta, sora fostului rege englez Eduard al IV-lea. Cele două încercări ale partidei de York de a veni cu o armată numeroasă din Irlanda şi de a impune la tron nişte impostori, mai întâi pe Lambert Simnel (1487), apoi pe Parkin Narbeek (1491), au eşuat, înfrângerea răsculaţilor dovedind forţa de care dispunea Henric al VII-lea.
        Printre măsurile energice luate de rege pentru a pune capăt tulburărilor interne se numără noua organizare dată armatei. Suitele şi trupele seniorale au fost desfiinţate prin lege. S-a dezvoltat artileria, cu ajutorul căreia oştirile feudale, înarmate cu arcuri, platoşe, săbii şi spade, erau uşor scoase din luptă.
        Pentru ca regalitatea să dispună de o oaste numeroasă, înzestrată cu un armament modern, costisitor, şi pentru a avea la dispoziţie slujbaşi credincioşi, pe care să se bizuie în guvernare, era nevoie de mijloace financiare suficiente. De aceea, printre măsurile adoptate de Henric al VII-lea figurează şi sistemul de impunere numit ,,Furcile lui Morton’’, de la numele iniţiatorului, arhiepiscopul Morton, cancelarul regelui. El s-a adăugat practicii mai vechi a subsidiilor – încasate acum cu regularitate – şi s-a dovedit a fi un mijloc eficace de extorsiune, lovind atât pe bogaţi cât şi pe cei săraci. Eficienţa sistemului se vede din faptul că la moartea sa, Henric al VII-lea lăsa un tezaur echivalent cu venitul Angliei din ultimii 15 ani.
        În guvernare, Henric al VII-lea s-a folosit de Parlament. Specificul monarhiei absolute engleze constă în faptul că ea nu a abandonat, în totalitatea lor, formele de guvernământ apărute cu secole înainte, ci a căutat să le adapteze noilor situaţii. Astfel, în vremea Tudorilor şi după aceea, Parlamentul englez nu şi-a încetat activitatea, iar ideea unui ,,privilegiu regal care nu se pune în cumpănă’’ a fost mereu combătută.
        Curţile de judecată, apărute în secolele XII şi XIII, s-au dezvoltat neîncetat, mărind autoritatea regelui asupra supuşilor. Henric al VII-lea a adăugat o nouă instanţă, Camera Înstelată de la Westminster (Star Chamber), care judeca pe marii nobili acuzaţi de nesupunere faţă de rege. Prin ea, regele şi-a asigurat controlul asupra lorzilor; aceştia puteau fi oricând acuzaţi de trădare, citaţi să apară în faţa tribunalului de la Westminster, ameninţaţi cu confiscarea averii şi pierderea vieţii. În vremea Elisabetei I, Camerei Înstelate i s-a adăugat un alt tribunal, Curtea Înaltei Comisiuni (High Commision Court), în faţa căreia putea fi chemat clerul superior pentru a da socoteală de faptele sale.
        Pe terenul pregătit de tatăl său, Henric al VIII-lea (1509-1546) s-a ridicat ca un adevărat monarh absolut. Primul act al guvernării sale a fost de a înlătura abuzul fiscal instituit în timpul domniei precedente şi care stârnise vii nemulţumiri, fără a renunţa însă la perceperea unor impozite regulate. Dar domnia sa, începută promiţător, a alunecat repede spre despotism. În anul 1523 au fost cerute iarăşi contribuţii forţate, ceea ce a provocat mişcări de protest în Kent, Suffolk, Norfolk. Regele a făcut din justiţie o armă în sprijinul propriei autorităţi. Prin reforma din anul 1517, Camera Înstelată s-a transformat într-un formidabil instrument al monarhiei absolute. Reprimarea răscoalei lucrătorilor din Londra (1517), denumită ,,zilele negre din mai’’, la care s-a adăugat legislaţia sângeroasă împotriva vagabontajului, au făcuzt din Henric al VIII-lea un rege nepopular.
        În cadrul domniei lui Henric al VIII-lea se disting 3 perioade. Guvernarea lui Wolsey (1515-1529), este caracterizată prin efortul de a tempera acţiunile regelui şi prin stăruinţa de a ţine Anglia departe de războaiele de pe continent. Diplomaţia sa abilă a adus ţării un prestigiu pe plan internaţional, regele apărând, de multe ori, în postura de arbitru al Europei apusene. În timpul lui Cromwell (1530-1540), principala preocupare a regalităţii a fost de a reforma biserica şi de a-şi asigura supremaţia politică în stat. Este vremea când nevoi de ordin administrativ şi financiar au făctu ca Parlamentul să aibă un rol mai activ, deşi el se reducea, de obicei, la sancţionarea actelor regelui. A fost o perioadă de adevărată teroare, când oamenii politici şi de cultură şi-au pierdut viaţa. Însuşi Cromwell a sfârşit pe eşafod, în anul 1540, deoarece devenise incomod prin puterea pe care şi-o căpătase în stat. Ultimii 7 ani de domnie ai lui Henric al VIII-lea au fost marcaţi de o criză economică, cu urmări grele pentru masele populare.
        Absolutismul englez a atins apogeul sub Elisabeta I (1558-1603). Domniile lui Eduard al VI-lea (1547-1553) şi a Mariei Tudor (1553-1558) aduseseră Anglia în pragul unui război civil între catolici şi protestanţi. Prima măsură ce se impunea era împăcarea taberelor ce se aflau în conflict. Anglicanismul, oprimat în vremea Mariei, a fost repus în drepturile sale de religie de stat, dar, pentru a dovedi catolicilor intenţiile sale conciliatoare, Elisabeta a renunţat la titlul de şef al bisericii, deţinut de regii Angliei de la Reformă. Dealtfel, Actul de Supremaţie îi dădea reginei deplină putere asupra bisericii. Legea contra ereticilor a fost desfiinţată, doar catolicii recalcitranţi erau închişi, cei ce au înţeles să nu-şi manifeste public nemulţumirea nu au avut de suferit, cu atât mai mult cu cât în nord mulţi pastori simpatizau cu catolicii. Regina aceea, de multe ori, nu-şi ascundea înţelegerea şi chiar preferinţa petru unele forme de cult catolic, iar prudenţa i-a impus să supună pe catolici direct jurisdicţiei consiliului privat.
        Elisabeta a înţeles că prin teroare nu se poate guverna. De aici politica fiscală mai blândă a regalităţii. În toată această perioadă s-a evitat creşterea impozitelor, cheltuielile aparatului de guvernare fiind acoperite, în general, de veniturile obişnuite ale coroanei. A fost desfiinţat definitiv sistemul împrumuturilor forţate şi al contribuţiei populaţiei prin aşa-numitele ,,daruri benevole’’. Aceste măsuri s-au datorat nu grijii reginei faţă de popor, ci dorinţei de a evita convocarea Parlamentului, care între timp îşi răcăpătase forţa. Cele două camere, atât de suple în mâinile lui Henric al VIII-lea şi ale ministrului său, Cromwell, deveniseră din zi în zi mai greu de manevrat. În Camera Lorzilor noua nobilime, îmbogăţită în ultima vreme, ajunsese puternică, iar Camera Comunelor manifesta tendinţe de independenţă de care regalitatea nu putea să nu ţină seama. În anul 1565, Elisabeta a fost nevoită să-i acorde ,,dreptul de a discuta liber’’, iar în faţa hotărârilor ei, regina de multe ori a trebuit să cedeze. Aşa se explică de ce Parlamentul nu a mai fost convocat regulat, ci la intervale de 3-5 ani.
        În a doua jumătate a secolului al XVI-lea monarhia engleză a avut de rezolvat o problemă politică importantă de care depindea desăvârşirea statului naţional englez, anume lichidarea rezistenţei de mai multe veacuri a Scoţiei faţă de politica de unificare întreprinsă de statul englez, ceea ce o făcuse să devină în vremea Tudorilor focarul tuturor manifestărilor îndreptate împotriva monarhiei absolute engleze, adăpostind pe revoltaţi, uneltind pe continent cu Spania şi Franţa. Conflictul dintre Elisabeta I şi Maria Stuart, regina Scoţiei, s-a prelungit mai bine de 20 de ani, sfârşindu-se în anul 1587, când Maria Stuart, după o lungă captivitate, a fost judecată şi decapitată. Urmaşul ei, Iacob I, ajuns rege al Angliei (1603-1625), a unit Scoţia cu Anglia, punând capăt unor lupte de secole.
        Desăvârşirea unificării statului englez în secolul al XVI-lea depindea de încă două probleme cu caracter teritorial, ce s-au dovedit a fi deosebit de dificile: supunerea Ţării Galilor şi a Irlandei, ţări mai mult teoretic anexate Angliei.
      

1  În Ţara Galilor, datorită simpatiei de care s-a bucurat Henric al VII-lea, originar din Wales, opoziţia a stagnat o vreme, dar sub urmaşul său a reînviat. Opera de integrare întreprinsă de Henric al VIII-lea a dus în final la unirea Ţării Galilor cu Anglia (1555), printr-un consiliu denumit Council of Wales and the Marches. Cele 12 comitate ale Wales-ului au fost subordonate direct regelui şi Parlamentului englez, iar justiţia seniorială înlocuită cu cea regală.
        Cea de a două problemă, anexarea Irlandei, a fost şi a rămas şi în veacurile următoare punctul vulnerabil al politicii engleze. Populaţia localnică îşi păstrase limba, obiceiurile, juristicţia proprie. Din rândurile ei se ridicau mereu conducători care îndemnau poporul la lupa pentru independenţă. Pentru a pune capăt acestor stări, Henric al VIII-lea s-a proclamat, în anul 1541 la Dublin, rege al Irlandei, iar insula a devenit o posesiune a coroanei; i se permitea, totuşi, să-şi păstreze Parlamentul. Sub Maria Tudor a început o colonizare masivă a ţării, însoţită de spoliaţiuni şi violenţe. Toate acestea au făcut ca irlandezii, rămaşi fără pământuri, să se răscoale de mai multe ori. Domnia Elisabetei a însemnat, sub acest aspect, o continuă încercare de înfrângere a rezistenţei Irlandei şi de aducere a ei la supunere. Acţiunile militare au fost însoţite de o politică religioasă anglicană, de aceea mişcările populare din 1567 şi 1593 au căpătat forma unor manifestări filocatolice. Insula s-a împărţit în catolici şi protestanţi (protestanţi fiind în marea majoritate coloniştii), dezmembrare menţinută până astăzi. După lupte crâncene, în anul 1603, rezistenţa înverşunată a poporului irlandez a fost înăbuşită pentru o vreme mai îndelungată.



Politica externă

        În cadrul politicii echilibrului european din secolul al XVI-lea, Anglia a jucat un rol important. Regii englezi din prima jumătate a acestui veac au înclinat către o alianţă cu Spania, încercând astfel să contracareze puterea Franţei, deoacere Anglia nu renunţase la ideea stăpânirii unor teritorii pe continent. Cât timp a deţinut portul Calais, oricând o debarcare era posibilă. Calais constituia pentru englezi o poartă către Franţa, iar pentru francezi un punct nevralgic care menţinea relaţiile încordate între cele două state. Bazele alianţei cu Spania au fost puse de Henric al VII-lea şi întărite printr-o legătură matrimonială. Tratatul de la Medina del Campo (1489) prevedea căsătoria Caterinei, fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei, cu Artur, fiul mai mare al lui Henric al VII-lea şi moştenitorul tronului (căsătoria s-a oficiat în 1501). În schimbul dotei în numerar pe care Caterina o aducea în Anglia şi a unor avantaje comerciale, Henric al VII-lea se angaja să pornească o campanie împotriva Franţei. Tezaurul secătuit al ţării nu permitea redeschiderea unor războaie pe continent, dar Henric a acceptat tratatul, împins fiid de nevoia ca dinastia Tudorilor să fie recunoscută de una din marile puteri europene. Conflictul cu Franţa a fost amânat până în anul 1492, când în fruntea unei armate, regele Angliei a trecut Canalul, a înaintat până la Boulogne şi a început asediul oraşului. Era mai mult o demonstraţie de forţă, practic nici Henric al VII-şea, nici Carol al VIII-lea nu doreau să continue lupta. În consecinţă, ambii regi au semnat un tratat la Etaples, prin care regele Franţei, dornic să deschidă războiul cu Italia, cumpăra retragerea trupelor engleze, clauză avantajoasă pentru Henric al VII-lea, care s-a grăbit să revină în ţară, unde începuseră tulburări interne.
        Moartea prematură a lui Artur (la câteva luni după căsătorie) ameninţa ruperea alianţei cu Spania. Caterina de Aragon şi anturajul ei reprezentând puntea de legătură dintre Spania şi Anglia, fapt ce ar fi avut urmări economice neplăcute pentru Anglia. Graţie diplomaţiei engleze raporturile au rămas aceleaşi. Văduva lui Artur nu a părăsit patria adoptivă, iar în 1509 a fost căsătorită cu Henric al VIII-lea, fratele lui Artur. Henric al VIII-lea s-a lăsat atras de Ferdinand Catolicul în Liga Sfântă, îndreptată împotriva lui Ludovic al XII-lea, regele Franţei. Şi în timp ce trupe elveţiene în slujba împăratului Maximilian, intrau în Burgundia, Henric al VII-lea a debarcat la Calais, a înaintat în Picardia şi a obţinut o victorie răsunătoare la Guinegatte (1513). Încolţit din mai multe părţi, Ludovic al XII-lea a încheiat pace (1514) cu Anglia, pecetluită prin căsătoria regelui Franţei cu sora lui Henric al VIII-lea, Maria.
        După încoronarea ca împărat a lui Carol Quintul, politica prospaniolă s-a transformat  într-o politică prohabsburgică şi, cu toate insistenţele lui Wolsey pentru o politică de pace, în urma întrevederii dintre Henric al VIII-lea şi Carol Quintul de la Southampton (1522), regele Angliei s-a mai lăsat antrenat în două campanii pe continent, dar amândouă s-au soldat cu eşec. Între timp, în Anglia se constituie o partidă pro-franceză condusă de ducele de Norfolk, care va triumfa după anul 1525.
        Politica externă în ultima perioadă a domniei lui Henric al VIII-lea s-a caracterizat printr-o apropiere de principii protestanţi din Germania, ca urmare firească a acţiunii reformatoare întreprinsă de rege. Orientarea politică şi-a regăsit exprimarea într-o legătură matrimonială, prin căsătoria regelui cu Ana de Cleves (1540), cumnata electorului de Saxa.
        Alianţa cu Spania a atins punctul culminant în vremea Mariei Tudor, care, în anul 1554, s-a căsătorit cu Filip al II-lea, regele Spaniei, realizându-se astfel o uniune dinastică. Bizuindu-se pe această colaborare politică, ale cărei urmări se şi vedeau în Anglia prin întărirea reacţiei catolice, regina a redeschis războiul cu Franţa (1557), o încercare nereuşită de redobândire a unor teritorii, care, mai mult, s-a soldat cu pierderea portului Calais (1558), ultima bază de debarcare a englezilor în Franţa.
        Cu Elisabeta I s-au pus bazele politicii coloniale engleze şi ale formării imperiului maritim engle, Anglia dându-şi seama că interesele ei sunt pe mare şi nu pe continent. Navigatori de seamă, ca Hawkins, Drake, Cavendish, Raleigh, Davis au căutat noi căi de acces spre teritoriile de peste ocean. S-au stabilit relaţii comerciale cu America de Sud, cărora le-au urmat aşezarea primilor colonişti în Terra-Nova, Virginia, Guyana.
        Orientarea politică în comerţul transoceanic a dus la ruperea alianţei tradiţionale cu Spania şi la începerea ostilităţilor, care deseoriîmbrăcau forma unor acte de piraterie. În anul 1585, Drake a distrus în portul Vigo flota spaniolă sosită din Indiile Occidentale şi a luat pradă mărfurile aduse. Doi ani mai târziu, Drake obţinea o victorie în portul Cadix. Ca răspuns, regele Spaniei, Filip al II-lea, a făurit un plan de debarcare în Anglia. O flotă puternică, formată din 131 corăbii cu o capacitate de 58 000 tone, avea să transporte ,,Invicibila Armada’’ de 30 493 soldaţi şi 1300 ofiţeri. În luna iunie a anului 1588, flota spaniolă, sub conducerea ducelui Medina Sidonia, a ieşit din portul Lisabona cu intenţia de a debarca la Plymouth. Flota engleză număra 190 vase uşoare şi rapide, prevăzute cu piese de artilerie, în plus erau conduse de marinari încercaţi, ca lordul Howard de Effingham, Hawkins, Drake ş.a. Ciocnirea a avut loc în Canalul Mânecii în apropiere de Calais. O furtună a împiedicat flota spaniolă să intre în port, unde trebuia să primească ajutoare, şi a împins-o spre Gravelingen, împrejurare de care au ştiut să profite englezii. La începutul lunii august, ,,Invicibila Armada’’ a fost distrusă. Spania a primit o lovitură grea, slăbirea dominaţiei maritime lăsând câmp liber imperiilor coloniale englez şi olandez ce se înfiripeau. Monarhia absolută a Tudorilor, încheiată cu domnia Elisabetei I, a contribuit la ascensiunea burgheziei şi la dezvoltarea relaţiilor capitaliste, pregătind astfel terenul pentru revoluţia engleză.
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica